Property restitution claim against good-faith statutory purchasers barred by title consolidation and ECHR protection of acquired rights

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 11 iulie 2006, reclamanții I.M.M. și I.D. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primar general, Primăria municipiului București – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, Ș.I. și Ș.A., B.L.M. și B.D., J.M. și J.S., B.M. și D.I., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună:

- constatarea nelegalității titlului statului pentru imobilul situat în București, str. E.V.;

- obligarea pârâtului Municipiul București, prin primarul general, la restituirea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului de la adresa menționată, compus din teren în suprafață de 400 mp. și construcție compusă din parter, două etaje și mansardă - partea nevândută din imobil;

- obligarea pârâților Ș.I. și Ș.A. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 1, situat la parterul imobilului;

- obligarea pârâților B.M. și B.D. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 2, situat la etajul 1 al imobilului;

- obligarea pârâților J.M. și J.S. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 3, situat la etajul 1 al imobilului;

- obligarea pârâtei B.M.A., la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 4, situat la etajul 2 al imobilului,

- obligarea pârâtului D.I. la lăsarea în deplină proprietate și posesie a apartamentului nr. 6, situat la mansarda imobilului.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii numitei I.A., conform ordinului de succesiune emis la Tel Aviv, în Dosarul nr. 2509 din 15 februarie 1999, care a fost proprietara imobilului în litigiu, așa cum rezultă din contractul de vânzare - cumpărare din 15 aprilie 1932, transcris sub nr. 5568/1932, imobil ce a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950 și că, față de caracterul abuziv al preluării, au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a primi răspuns.

Au susținut preferabilitatea titlului propriu de proprietate, față de neconstituționalitatea Decretului nr. 92/1950 și de faptul că statul, în calitate de vânzător, nu a deținut și nu deține un titlu legal, precum și față de reaua-credință a pârâților la încheierea contractelor de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995.

Pârâții Ș.I. și Ș.A. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, cu motivarea că, la data când au cumpărat imobilul, titlul statului nu fusese contestat și astfel au cumpărat apartamentul cu bună - credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Pârâtul D.I. a formulat întâmpinare, invocând excepțiile lipsei calității procesual active, a prematurității, a inadmisibilități cererii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, raportat la faptul că, la momentul cumpărării, nu exista pe rolul instanțelor judecătorești cerere de retrocedare în natură a imobilului, nefiind nici notificat de fostul proprietar asupra intenției de a revendica acest imobil.

La data de 31 octombrie 2006, reclamanții au modificat acțiunea, în sensul că, pentru revendicarea apartamentului nr. 4, aceasta este formulată în contradictoriu cu pârâții B.L.M. și B.V., moștenitorii numitei B.M.A., decedată, iar, pentru revendicarea apartamentului nr. 3, acțiunea este formulată în contradictoriu cu pârâtul J.P., moștenitor al numiților J.M. și J.S., decedați.

Prin sentința civilă nr. 1495 din 14 noiembrie 2006 a Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâților J.M., J.S. și B.M.A., acțiunea fiind respinsă în totalitate ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă.

Prin decizia civilă nr. 589/ A din 1 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de apelanții - reclamanți, s-a desființat în tot sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținându-se că cererea modificatoare a fost depusă în termenul prevăzut de art. 132 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV a civilă, sub nr. 45392/3/2007.

Pârâții Ș.I. și Ș.A. au formulat o nouă întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere, privind nelegalitatea titlului statului și au reluat aceleași apărări pe fondul cauzei.

Totodată, pârâții au formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor și a SC A.V.L.B. SA, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii imobilului situat în București, str. E.V., în funcție de valoarea de circulație a acestuia.

De asemenea, pârâții Ș.I. și Ș.A. au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la apartamentul revendicat de la aceștia.

Pârâții B.L.M. și B.V. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și au formulat apărări pe fondul cauzei, raportat la caracterul special al Legii nr. 10/2001 și la necesitatea protejării aparenței de drept.

Totodată, au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București, prin primar general și a Ministerului Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului achitat pentru apartamentul în litigiu în raport de valoarea de piață, actualizată cu rata inflației.

Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual pasive și cerere de chemare în garanție a SC A.V.L.B. SA, pentru restituirea comisionului de 1% încasat la data încheierii contractelor de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 112/1995.

Municipiul București a depus note scrise, prin care a invocat lipsa calității procesual pasive în ceea ce privește cererea de chemare în garanție.

Pârâții B.M. și B.D. au formulat cerere de chemare în garanție, în contradictoriu cu Municipiul București, prin primarul general și cu Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului achitat pentru apartamentul în litigiu, în raport de valoarea de piață a unui apartament similar sau, în subsidiar, în raport de rata inflației.

Prin încheierea pronunțată la data de 30 iunie 2008, s-a respins excepția lipsei de interes în ceea ce privește capătul de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Primăria municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, pentru partea nevândută din imobil; s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice, ca neîntemeiată, și a fost unită cu fondul excepția lipsei calității procesuale active. Au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive, invocate prin cererile de chemare în garanție, motivarea soluțiilor regăsindu-se în cuprinsul încheierii menționate.

Prin sentința civilă nr. 369 din 16 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții I.M.M. și I.D., în contradictoriu cu pârâții; a constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, str. E.V.; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind revendicarea pe dreptul comun, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general și Primăria municipiului București – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primar, pentru partea nevândută din imobil (teren în suprafață de 400 m.p. și construcție nevândută ); a respins acțiunea în revendicare în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, ca neîntemeiată; a disjuns cererile de chemare în garanție formulate de Ș.I. și Ș.A., de B.L., B.V., B.M. și B.D., de Ministerul Economiei și Finanțelor și cererea reconvențională formulată de pârâții Ș.I. și Ș.A. și a dispus formarea unui nou dosar separat cu termen la 4 mai 2009, A1, și a obligat reclamanții și plătească pârâtului J.P. suma de 3.100 lei, cheltuieli de judecată.

Analizând cu prioritate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, raportat la următoarele argumente:

Din procesul - verbal nr. 38377/1940 al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare București, rezultă că în cartea funciară a fost înscris dreptul de proprietate al numitei I.A. asupra imobilului situat în București, str. E.V., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, sub nr. 9854 din 15 aprilie 1932 și transcris sub nr. 5568/1932.

Calitatea reclamanților de moștenitori ai numitei I.A. a fost dovedită prin ordinul de succesiune emis de Inspectoratul pentru succesiuni din Tel Aviv, act cuprinzând apostila, conform Convenției de la Haga și care, astfel, are valabilitate pe teritoriul Statului Român, din care rezultă că unicii moștenitori ai numitei I.A. sunt reclamanții, în calitate de fii.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Capătul de cerere prin care reclamanții solicită constatarea nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu, ce a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, este întemeiat, întrucât subzistă interesul soluționării separate a acestui capăt de cerere, (pe lângă argumentele avute în vedere prin încheierea pronunțată la data de 30 iunie 2008), indiferent de soluția care se va da în acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun, iar admiterea acestui capăt de cerere poate fi folosită de reclamanți în procedura specială a Legii nr. 10/2001, ei arătând că au formulat notificare în temeiul acestei legi.

Având în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/2001 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 92/1950, acest ultim text stabilind expres că imobilele preluate de stat în baza Decretului nr. 92/1950 reprezintă imobile preluate abuziv, tribunalul a constatat nelegalitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, str. E.V.

În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicare pe calea dreptului comun, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general și Primăria municipiului București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, pentru partea nevândută din imobil (teren în suprafață de 400 mp. și construcție nevândută), tribunalul l-a respins ca inadmisibil, având în vedere admiterea excepției inadmisibilității prin încheierea interlocutorie din data de 30 iunie 2008.

Ca argument suplimentar celor învederate în motivarea acelei încheieri, s-a indicat și motivarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a arătat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării și, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere că reclamanții susțin că au folosit procedura specială a Legii nr. 10/2001, prin formularea notificării, cu atât mai mult nu au la îndemână acțiunea în revendicare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. proc. civ., aceștia puteau folosi dispozițiile acestei legi speciale pentru a obține restituirea în natură a părții de imobil care se găsește încă în proprietatea statului, conform principiului electa una via.

Faptul că notificarea nu a fost încă soluționată nu schimbă această situație, reclamanții având posibilitatea de a adresa instanței o cerere de restituire în natură, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, neavând, însă, deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În ceea ce privește acțiunea în revendicare pe calea dreptului comun formulată în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat următoarele:

Comparând titlurile părților, a dat prioritate titlurilor pârâților, contracte de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, care nu au fost anulate pe calea unei acțiuni în justiție, respingând în consecință acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată, având în vedere, cu prioritate, interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestei situații de fapt și de drept, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată în recurs în interesul legii.

Astfel, preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile, conform art. 480 C. civ., ci din regulile speciale - calificate ca atare - de decizia dată în interesul legii.

S-a mai reținut, că, având în vedere situația particulară a apartamentelor în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945 - 1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, menționate mai sus, care nu au fost anulate în instanță în termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 și de dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001, care stabilesc, în această situație, o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001; că nu pot fi reținute susținerile reclamanților care apreciază că titlul lor ar trebui să fie considerat ca având caracter prioritar, raportat la vechimea sa și la faptul că statul și chiriașii cumpărători au fost de rea - credință la încheierea contractelor în baza Legii nr. 112/1995; că, atât timp cât aceste acte de proprietate nu au fost anulate, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, instanța nu a mai putut analiza, la momentul comparării titlurilor, buna sau reaua-credință la încheierea contractelor, și că, în motivarea deciziei în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că instanțele care au admis acțiunile în revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi și au făcut totală abstracție de efectele create prin apariția legii speciale; că reclamanții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură, întrucât încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost realizată în baza Decretului nr. 92/1950, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție pentru a se putea afirma că această încălcare a dreptului de proprietate ar putea fi sancționată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului; că, după ce România a devenit parte, prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, reclamanții nu au obținut constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare – cumpărare, ce reprezintă titlul de proprietate ale pârâților și nici recunoașterea dreptului la restituire în natură, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, astfel că singura speranță legitimă creată acestora a fost cea prin Legea nr. 10/2001, respectiv la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de Statul comunist, iar, în condițiile în care reclamanții nu au formulat acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, singura speranță legitimă a acestora era cea de a obține contravaloarea apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu însă și a restituirii lor în natură, deoarece nu beneficiază de o hotărâre judecătorească care să stabilească în favoarea lor dreptul la restituire în natură, și că pârâții, în calitate de cumpărătorii în baza Legii nr. 112/2005, beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

Or, a admite acțiunea în revendicare și a da prioritate la restituirea în natură fostului proprietar, ar însemna a încălca dreptul de proprietate al pârâților, pe care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, i-a garantat încă o dată că nu îl vor pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.

Prin urmare, raportat la argumentele sus-menționate, tribunalul a respins acțiunea în revendicare, așa cum a fost completată, ca neîntemeiată.

Constatând că acțiunea principală se afla în stare de judecată, iar soluționarea cererilor de chemare în garanție formulate de Ș.I. și Ș.A., în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor și SC A.V.L.B. SA, B.L.M., B.V., B.M. și B.D., în contradictoriu cu Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Economiei și Finanțelor, de Ministerul Economiei și Finanțelor, în contradictoriu cu SC A.V.L.B. SA și a cererii reconvenționale formulate de pârâții Ș.I. și Ș.A., în contradictoriu cu reclamanții, ar întârzia soluționarea cauzei, tribunalul a disjuns aceste cereri și a format un nou dosar.

În baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat reclamanții să plătească pârâtului J.P. suma de 3.100 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanțelor din 5 septembrie 2008 și din 30 septembrie 2008.

Prin decizia civilă nr. 642 din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, în opinie majoritară, a respins excepția inadmisibilității invocării excepției lipsei de interes, în apel, ca nefondată și excepția lipsei de interes, ca nefondată; a respins apelul pârâților Ș.I. și Ș.A., împotriva sentinței civile nr. 369 din 16 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în Dosarul nr. 45392/3/2007, în contradictoriu cu intimații - pârâți B.M., B.D., B.L.M., B.V., D.I., J.P., Municipiul București, prin primarul general și Primăria municipiul București - Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, și cu intimații - chemați în garanție SC A.V.L.B. SA, Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Economiei și Finanțelor, reprezentant al Statului Român, ca nefondat; a admis apelul reclamanților I.M.M. și I.D. împotriva aceleiași sentințe civile; a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâții - persoane fizice; a obligat pârâții Ș.I. și Ș.A. să lase în deplină proprietate și posesie reclamanților, apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului situat în București, str. E.V.; a obligat pârâții B.M. și B.D. să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 2 situat în același imobil; a obligat pârâtul J.P. să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 3 situat în același imobil; a obligat pârâții B.L.M. și B.V. să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 4 din același imobil; a obligat pârâtul D.I. să lase în deplină proprietate și posesie, reclamanților, apartamentul nr. 6 situat în imobilul menționat; a desființat, în parte, sentința, în sensul că a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâții - persoane juridice; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că este legal sesizată și competentă material să soluționeze „prezentul apel”, date fiind prevederile art. 3 C. proc. civ. și art. 282 și urm. C. proc. civ.

Soluționând cu prioritate, conform art. 137 C. proc. civ., excepția de fond, peremptorie și absolută, a inadmisibilității invocării (așa cum a fost ea intitulată) excepției lipsei de interes în privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, curtea a constatat, în primul rând, împrejurarea că inadmisibilitatea invocată reprezintă efectul sau sancțiunea nerespectării puterii de lucru judecat, sub imperiul căreia ar fi intrat soluția dată aceleiași excepții invocate și în cursul judecății de către prima instanță și soluționată prin încheierea de ședință din data de 30 iunie 2008 (fila 106 dosar fond), încheiere care nu a fost apelată de niciunul dintre pârâți, sub acest aspect.

S-a apreciat, că inadmisibilitatea, invocată ca excepție, vizează de fapt puterea de lucru judecat sub care ar fi intrat soluția dată acestei excepții, reprezentând, așadar, în realitate, o excepție de fond, cea a puterii de lucru judecat.

In al doilea rând, indiferent că se admite teza existenței inadmisibilităților, ca mijloace de apărare, situate ca și categorie între excepțiile de procedură și cele de fond sau că nu se admite această teză și că se califică această excepție ca fiind de fapt o excepție de fond, curtea a constata că, potrivit art. 292 teza I C. proc. civ., „părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare”, iar, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ., „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”, astfel că, din analiza acestor texte legale, rezultă posibilitatea formulării pentru prima dată în cursul apelului, a unor excepții de procedură, dar și de fond, iar sub aspectul care interesează cauza, posibilitatea reiterării lor în apel, după ce au fost deja invocate și soluționate în fața primei instanțe de judecată.

Pe acest aspect, s-a conchis că, sintetizând, se constată că dacă obiectul subsecvent, concret, al apelului, îl constituie soluția dată unui capăt de cerere, atunci părților trebuie să li se permită în apel să își formuleze în mod plenar apărările legate de respectivul capăt de cerere, ceea ce include și posibilitatea reiterării unor excepții în legătură cu acesta sau chiar formularea, pentru prima dată în calea de atac, a unor excepții absolute, ca și excepție de la regula „non omisso medio”, și, prin urmare, s-a apreciat că excepția de fond, peremptorie și absolută, a inadmisibilității invocării excepției lipsei de interes, în privința capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, este nefondată, și a respins-o ca atare.

În ceea ce privește excepția de fond, peremptorie și absolută, a lipsei de interes în promovarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, curtea a constatat că interesul este una dintre cerințele necesare pentru existența dreptului la acțiune. Altfel spus, interesul, alături de alte condiții predeterminate, conferă calitatea de parte.

Pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume: să fie legitim, corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale; să fie personal și direct, adică folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare să aparțină celui care recurge la acțiune, să fie născut și actual, respectiv să existe în momentul în care este formulată cererea, pentru că rolul judecătorului este de a rezolva litigii deja născute. Un interes eventual, ca și un interes care a trecut, nu poate fi luat în considerare.

Aplicând toate aceste considerente doctrinare la speța pendinte, instanța de apel a constatat că cererea privind constatarea nevalabilității (nelegalității) titlului statului, este justificată de existența unui interes care îndeplinește condițiile expuse anterior.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 10/2001, se consideră a fi preluate abuziv, imobilele preluate atât cu un titlu nevalabil (sintagmă prezentă în cadrul literei i și echivalentă cu lipsa titlului), cât și cu un titlu valabil, potrivit lit. h) din articolul menționat, care face trimitere la art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor din cuprinsul acestui articol, rezultă că simpla indicare a preluării abuzive nu demonstrează nevalabilitatea (nelegalitatea) titlului statului, astfel încât argumentul că în cadrul art. 2 lit. a) din legea menționată, se prevede că preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950 este considerată abuzivă, nu este suficient pentru a justifica lipsa de interes.

Caracterul admisibil al acestui capăt de cerere, prin prisma interesului ca și o condiție de exercițiu a acțiunii, rezultă și din prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, care arată că instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului, și, în consecință, curtea a respins excepția lipsei de interes, ca nefondată.

Sub aspectul fondului, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâți, a fost apreciat ca nefondat, instanța de apel reținând că parte din criticile formulate de recurenții-pârâți vizează nemotivarea sentinței de către tribunal, sub două aspecte: al constatării nevalabilității titlului statului și al excepției lipsei calității procesuale active, invocate în fața primei instanțe.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că fundamentul motivului de nelegalitate invocat, al nemotivării sentinței, rezidă în nerespectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

În speță, s-a reținut că hotărârea primei instanțe cuprinde, în considerente, motivele de fapt și de drept cu privire la soluția pronunțată în privința capătului de cerere referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, tribunalul arătând faptul că formularea distinctă a acestui capăt de cerere prezintă interes și prin prisma procedurii speciale reglementată de Legea nr. 10/2001, iar soluția de admitere a sa se fundamentează pe prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din legea menționată, care consacră caracterul abuziv al preluării întemeiate pe decretul menționat.

Pe acest aspect, s-a conchis că nu se poate invoca, în mod întemeiat, nemotivarea hotărârii, deoarece tribunalul a expus considerentul pentru care a apreciat ca fondat acest capăt de cerere. Indicarea parțial eronată a prevederilor legale pe care aceasta și-a fundamentat soluția, în urma unei evidente erori materiale (Legea nr. 213/2001 în loc de Legea nr. 213/1998 și art. 2 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 92/1950 în loc de art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001), nu echivalează cu lipsa motivării, atât timp cât dispozițiile legale pe care tribunalul le-a avut în vedere pot fi ușor determinate în cauză.

Curtea a apreciat ca nefondat și aspectul secund, legat de nemotivarea soluției excepției lipsei calității procesuale active, prin prisma argumentelor indicate de către apelanții-pârâți, deoarece, din cuprinsul sentinței rezultă faptul că tribunalul a avut în vedere, în aprecierea soluției asupra acestei excepții, aspectul că proprietar al imobilului a fost numita A.I., conform procesului-verbal nr. X/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare din București, neraportându-se la adresa nr. 998/2006 a C.G.M.B. – A.F.I., din care rezultă că în anexa la Decretul 92/1950, poziția 272, figura ca proprietar numita A.I., potrivit prevederilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, act normativ, de altfel, incident în cauză.

Or, împrejurarea că tribunalul și-a fundamentat opinia pe un anumit înscris pe care l-a apreciat prioritar în detrimentul altora, nu este de natură să atragă concluzia nemotivării sentinței, sub acest aspect, de către prima instanță.

O a doua categorie de critici în apel formulate de pârâți s-a referit la nelegalitatea dispoziției primei instanțe cu privire la constatarea nelegalității titlului statului.

Aceste critici au fost apreciate ca nefondate, deoarece instanța de apel, la fel ca și instanța de fond, a constatat că Decretul nr. 92/1950 a fost edictat într-o perioadă când în vigoare era Constituția din 1948, care prin art. 8, recunoștea și garanta proprietatea privată, iar prin art. 10, permitea exproprierea doar cu „o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, interzicând așadar, exproprierile (naționalizările) lipsite de despăgubiri, cum a fost și cazul în speță. S-a mai reținut, pe acest aspect, flagranta contradicție a dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 cu dispozițiile art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 10 decembrie 1947, care era obligatorie pentru România la data emiterii decretului incriminat.

În raport de cele reținute, s-a apreciat că sunt nefondate și criticile apelanților referitoare la trecerea valabilă a imobilului în proprietatea statului, pentru că întregul act normativ de expropriere era neconcordant actelor cu valoare normativă superioară, devenind lipsită de relevanță modalitatea sa concretă de aplicare cu respectarea sau nu a dispozițiilor sale.

În ceea ce privește cea de-a treia categorie de critici formulate de pârâți, ce vizau greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active, curtea a reținut că, sub acest aspect, una dintre condițiile ca o persoană să fie parte în proces este calitatea procesuală, care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și, în același timp, a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea; că, spre deosebire de capacitatea procesuală, care se apreciază în general pentru o anumită categorie de persoane, calitatea procesuală se determină în concret, „la speță”, în raport de litigiul dedus judecății, și, prin urmare, în mod corect, a fost respinsă de către prima instanță excepția menționată, în cauză realizându-se dovada de către reclamanți a calității lor de moștenitori ai proprietarului imobilului în litigiu, cu actele administrate în cauză, respectiv, contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 15 aprilie 1932 de către Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, potrivit căruia numita A.I., cu autorizația soțului său H.I., a cumpărat imobilul situat în București, str. P. nr. 45 fost 49, de 457 m.p., care a fost înscris în cartea funciară mai târziu, în 1941, potrivit procesului-verbal nr. X/1940 din 16 august 1941 al Comisiunii pentru înființarea cărților funciare București.

Prin urmare, față de considerentele expuse, curtea a apreciat că și criticile grupate în această a treia categorie sunt nefondate, soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active fiind legală.

În ceea ce privește apelul declarat de reclamanți, instanța de apel l-a apreciat ca fiind fondat, reținând, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, curtea a constatat, cu titlu preliminar, faptul că cererea dedusă judecății, formulată în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, este fundamentată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din cererea precizatoare a acțiunii, la fila 72 Dosar nr. 45392/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV a civilă, unde s-a specificat expres că cererea formulată „reprezintă acțiunea persoanei îndreptățite, în sensul avut în vedere de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în interesul legii", ca urmare a refuzului nejustificat de soluționare de către unitatea deținătoare a notificării, iar, așa cum se deduce și din cuprinsul cererii de chemare în judecată, din care rezultă că nesoluționarea notificării i-a determinat pe reclamanți să acționeze în judecată, excepția inadmisibilității acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice a fost apreciată ca nefondată.

Astfel, inadmisibilitatea invocată reprezintă mai degrabă efectul sau sancțiunea nerespectării condițiilor privind exercițiul dreptului la acțiune în prezenta cauza, in sensul alegerii unei greșite căi procesuale pentru protejarea drepturilor și pretențiilor reclamanților.

Pe acest aspect, s-a constatat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată și al cererii precizatoare (fila 72 Dosar nr. 45392/3/2007 al Tribunalului București, secția a IV a civilă), rezulta că motivul pentru care s-a formulat prezenta acțiune, în contradictoriu cu pârâții-persoane juridice, l-a reprezentat nesoluționarea notificării depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, deși termenul legal de soluționare expirase de mult timp.

Conform Deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii, s-a impus în mod obligatoriu pentru instanțe, conform art. 329 C. proc. civ., că „în același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură”.

Așadar, nesoluționarea în termen a notificării administrative, permite persoanelor îndreptățite să se adreseze instanței judecătorești, pentru a statua asupra fondului pretențiilor lor, ceea ce în cauză s-a și întâmplat.

Prin urmare, curtea a apreciat că, în mod greșit, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii față de pârâții persoane juridice, impunându-se, în aplicarea prevederilor Deciziei nr. XX/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și ale art. 297 C. proc. civ., admiterea apelului reclamanților, desființarea în parte a sentinței, sub aspectul soluției date excepției menționate și trimiterea cauzei spre rejudecarea acțiunii de restituire formulate în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, la prima instanță.

Sub aspectul fondului cererii de revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, instanța de apel a reținut că analiza cererii în revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ., astfel cum au susținut apelanții reclamanți, ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, și nu mai puțin a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale; că, pornind de la premisele preluării imobilului în cauză fără titlu valabil de către stat, precum și de la cea a menținerii contractelor de vânzare - cumpărare deținute de pârâții-persoane fizice în cauză, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, nedesființate până în prezent, s-a considerat că prevederile de drept substanțial ale aceluiași act normativ, aplicate pentru aprecierea valabilității titlurilor chiriașilor cumpărători, nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupusă de cererea în revendicare dedusă judecății; că, așa cum s-a stabilit și în cadrul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, cât timp există lege specială ce reglementează modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul creat proprietarilor prin preluarea abuzivă de către stat a imobilelor în perioada 1945 – 1989, voința legiuitorului trebuie urmată în mod unitar, cu referire la toate categoriile de persoane aflate în aceeași situație, și, prin urmare, instanța a pornit de la reglementarea Legii nr. 10/2001, pentru ca, făcând aplicarea Convenției Europene, să ajungă la concluzia necesității înlăturării, în ceea ce privește acțiunea în revendicare față de chiriașii-cumpărători, a normei interne în virtutea prevalentei normei internaționale; că, prin reglementarea din art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a urmărit nu numai menținerea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate „cu bună – credință”, ci și preferabilitatea acestor contracte, față de titlul proprietarului deposedat de stat anterior anului 1945, în considerarea principiului ocrotirii bunei credințe a dobânditorului unor astfel de imobile și al stabilității actelor juridice civile încheiate, și că, în aceste condiții, ar părea că, în compararea de titluri presupusă de acțiunea în revendicare, în virtutea voinței legiuitorului, este preferabil titlul dobânditorului de bună-credință.

Cu toate acestea, instanța de apel a reținut că nu poate fi ignorată jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în materia respectării dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, practică ce s-a format chiar în cauzele românești soluționate de Curte, începând cu cauza P. contra României din 1 decembrie 2005 și continuând cu Străin, Porțeanu și multe altele.

Or, în aplicarea raționamentului conceput de Curtea Europeană, s-a apreciat că instanța națională nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, care se aplică prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și 20 alin. (2) din Constituția României, dar și al deciziei în interesul legii menționate, pentru că, în mod constant, instanța europeană a analizat, în fiecare speță în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin verificarea modului de aplicarea a mai multor condiții, în primul rând, existența unui „bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Astfel, Convenția Europeană a Drepturilor Omului apreciază ca fiind întrunită prima cerință atunci când a avut loc recunoașterea de către instanța națională a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând „bunuri actuale”, fie ca „speranță legitimă" de redobândire a bunului în natură.

Se poate vorbi despre existența unui „bun actual”, în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile, s-a realizat ulterior pronunțării unor hotărâri judecătorești, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989.

Dimpotrivă, titularul dreptului deține doar un „interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun", ca „drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragraful 83-87, precum și în cauza P., paragraful 33).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a spus, de asemenea, că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună - credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României).

Raportat și la argumentul dedus din art. 2 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării prezentei acțiuni, precum și la ineficacitatea mecanismului de despăgubiri al Legii nr. 10/2001, ca și la stabilirea în mod definitiv (prin prezenta decizie civilă) a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, s-a conchis că împrejurarea că dreptul reclamanților nu a fost recunoscut in dispozitivul hotărârilor nu prezintă relevanta si nu poate conduce la concluzia ca aceștia nu ar avea un "bun" în sensul Convenției, întrucât stabilirea în mod definitiv a faptului că imobilul a fost preluat fără titlu valabil echivalează cu existența unei "valori patrimoniale" și este determinantă pentru recunoașterea indirectă si cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al autoarei reclamanților deposedată abuziv, fiind astfel evident că reclamanții sunt deținători ai unui „bun”, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă preluarea abuzivă a imobilului a avut loc înainte de ratificarea Convenției Europene de către România.

Premisa evaluării de legalitate presupusă de speță este aceea a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autoarei reclamanților la momentul înstrăinării locuințelor către foștii chiriași, care are natura unei vânzări a bunului aparținând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne asigurată de dispozițiile art. 45 (fost 46) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, care prevăd că actele juridice de înstrăinare cu privire la imobilele preluate fără titlu sunt nule absolut, cu excepția celor dobândite cu bună - credință.

În ceea ce privește modul de aplicare a acestor dispoziții legale, s-a reținut că este utilă raportarea tot la raționamentul Curții Europene a Drepturilor Omului care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existența unei „ingerințe" în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a imobilului în litigiu, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului, expropriat de către stat.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității.

În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, și, prin urmare, a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile care i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul alegerii modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii bunurilor.

De asemenea, Curtea Europeană a constatat, în sensul absenței proporționalității, că este rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza P. contra României, paragraful 112) și, în consecință, în cadrul acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, instanța de apel a constatat inaplicabilitatea legii speciale, deci inclusiv a art. 45 din Legea nr. 10/2001, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale, pentru argumentele evidențiate.

Prin urmare, în concursul dintre reclamanți și pârâți, s-a reținut că cei dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, iar demersurile lor actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparații, sub orice formă, a prejudiciului suferit de reclamați, care să pună capăt acestei încălcări.

Instanța de apel a reținut că și intimații - pârâți, sunt deținători ai unor titluri asupra apartamentelor în litigiu necontestate până în prezent, dispun la rândul lor de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoașterea preferabilității titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.

S-a conchis că, întrucât ambele părți litigante dețin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și au un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în conflictul dintre ele, instanța a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial, care a obținut bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat și anterior naționalizării sale, astfel că susținerile apelanților reclamanți din acest punct de vedere sunt corecte, și că, în aceste condiții, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului autoarei reclamanților către chiriași, iar caracterul unic al acestei măsuri se impune și ca urmare a cadrului procesual fixat deja în prezenta cale de atac, acțiunea fiind formulată în contradictoriu cu pârâții - foști chiriași – cumpărători, ce, evident, nu ar putea fi obligați, ca urmare a unei ipotetice imposibilități de restituire în natură, la plata de despăgubiri bănești către reclamant.

De asemenea, s-a mai reținut că, în cauză, cu referire la apartamentele vândute, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul imobilului înstrăinat fostului chiriaș, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 sau ale art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 și Legea nr. 1/2009, potrivit cărora se acordă măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâții D.I., J.P., Ș.I., Ș.A., B.L.M., B.V., B.M. și B.D., citicând-o pentru nelegalitate.

I. Prin recursul său, pârâtul D.I. a arătat că instanța de apel a admis apelul formulat de apelanții reclamanți pe capetele de cerere privind revendicarea prin comparare de titluri, in contradictoriu cu parații persoane fizice si a dispus ca intimații parați sa lase in deplina proprietate si liniștită posesie apartamentele situate in imobilul revendicat, cu motivarea că analiza cererii in revendicare prezente nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor pe baza criteriilor dreptului comun propuse de aplicarea art. 480 C. civ., ci și în considerarea Legii nr. 10/2001, a normelor europene privind protecția dreptului de proprietate reprezentate de art. I din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Apreciind ca mecanismul de despăgubiri al Legii 10/2001 este ineficient si iluzoriu, si că, în concursul dintre reclamanți si pârâții- persoane fizice, instanța de apel a constatat inaplicabilitatea legii speciale, inclusiv a art. 45 din Legea 10/2001, ca urmare a necorelării sale cu dispozițiile convenționale, instanța a considerat că restituirea în natură către reclamanți a imobilului în litigiu se impune drept unica măsură reparatorie.

Sub acest aspect, s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, fiind date cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și ale art. 480 C. civ., întrucât titlul pârâtului este dat de contractul de vânzare cumpărare din 12 martie 1997 încheiat cu Primăria municipiului București, prin SC A.V.L.B. SA, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar acest contract a fost încheiat cu respectarea prevederilor legale si nu s-a dovedit reaua-credință a părților. Mai mult, la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, asupra imobilului litigiu nu exista nici o notificare sau alt demers al intimaților reclamanți care sa atenționeze asupra nevalabilitatii titlului statului.

Un alt fapt care a fost ignorat de către instanța de apel este acela că intimații - reclamanți au contestat pentru prima data preluarea abuzivă a bunului lor de către stat în cadrul prezentului litigiu, promovat după perfectarea vânzării conform Legii nr. 112/1995, iar în condițiile în care titlul de proprietate al statului nu era contestat nu se poate susține cu temei că titlul pârâtului provine de la un non dominus, ci, dimpotrivă, că a existat convingerea pârâtului că dobândește bunul de la adevăratul proprietar.

S-a conchis, că, având în vedere aceasta situație de fapt, instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că titlul pârâtului nu produce consecințe juridice în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate prezentate de părți și că dreptul reclamanților este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, întrucât, pentru a exista o astfel de protecție, care să impună prelevanța dreptului subiectiv afirmat de intimații reclamanți, este necesar, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., să fie vorba de un bun actual aflat în patrimoniul acestora, calitatea de titulari ai dreptului fiindu-le recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe cale administrativă, concretizând în patrimoniul acestora existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în speța dedusă judecații, intimaților - reclamanți nu li s-a recunoscut dreptul asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească, iar, pe de altă parte, contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului este valabil, neexistând nici o hotărâre judecătoreasca prin care să se fi constatat nulitatea sa.

Intimații reclamanți nu pot pretinde existenta unei speranțe legitime de redobândire a bunului in materialitatea lui, ca urmare a masurilor legislative de restituire adoptate de stat, raportat la situația de fapt concreta. Mai mult, atunci când imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, masurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent, conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, republicată.

A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, fostul chiriaș, actualul proprietar al imobilului, trebuie deposedat de bun pentru a fi restituit in natura foștilor proprietari, ar însemna sa se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății sa creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorilor actuali.

În acest sens, în jurisprudența Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, s-a statuat că persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii, instanța supremă a statuat, cu putere obligatorie, că o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun nu este exclusă sub condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice, sugestive fiind considerentele hotărârii ce explică soluția la care s-a ajuns, subliniindu-se că aplicarea altor dispoziții legale decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a aduce atingere drepturilor apărate de Convenție aparținând altor persoane.

Prin urmare, pârâtul arată că este titularul dreptului de proprietate necontestat si valabil, astfel că decizia instanței supreme își găsește aplicare si îl protejează.

II. Prin recursul său, pârâtul J.P. a criticat decizia pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat următoarele:

Instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, în absența unor probe contrare, dreptul de proprietate se prezumă a fi cel trecut în actul prin care s-a preluat imobilul, act în care este nominalizată numita A.I.

Motivarea instanței de apel că și-a fundamentat opinia pe un anumit act pe care l-a apreciat prioritar, în detrimentul altuia, contravine art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform căruia instanța trebuia să opteze pentru actul de naționalizare în care este trecut alt nume decât al persoanei pe care reclamanții pretind că au moștenit-o.

În urma aplicării corecte a art. 24 din Legea nr. 10/2001, instanța trebuia să rețină lipsa calității procesuale active a moștenitorilor Annei Igner, deoarece la poziția 272 din anexa la Decretul nr. 92/1950, prin care s-a naționalizat imobilul, figurează ca proprietară a acestuia Ignea Ana, care nu se identifică cu A.I.

Instanța a reținut greșit că acțiunea a fost precizată în condițiile legii, deoarece prin nesocotirea art. 132 pct. 1 C. proc. civ., după mai multe faze procesuale, reclamanții și-au modificat obiectul acțiunii, printr-o cerere intitulată „Precizare”, solicitând ca primăria să răspundă la notificarea depusă conform Legii nr. 10/2001, și că instanța să soluționeze pe fond litigiul în baza Deciziei Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. XX/2007.

Această „Precizare" reprezintă în realitate o cerere nouă pe care reclamanții nu mai aveau posibilitatea să o facă, deoarece nu se circumscria în cele 4 condiții prevăzute de art. 132 pct. 1 C. proc. civ., având alt temei de fapt și de drept.

Temeiurile juridice ale acțiunii, art. 480 și art. 481 C. civ., dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii, nr. XX/2007, nu se pot invoca în concurs pentru că în materia imobilelor preluate în mod abuziv dreptul comun nu se completează cu Legea nr. 10/2001.

Regimul special pentru recunoașterea dreptului de proprietate instituit de Legea nr. 10/2001, cu privire la termenele și condițiile prevăzute imperativ, care sancționează proprietarii lipsiți de interes sau neglijenți, a fost împărtășit de instanța supremă prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Cu privire la acțiunea în revendicare împotriva sa, pârâtul arată că instanța a motivat în principiu soluționarea acestui capăt de cerere pe opinii personale, subiective, raportându-se în mod hotărâtor la compararea dreptului foștilor proprietari de a obține despăgubiri pentru imobilele naționalizate cu posibilitățile chiriașilor cumpărători de a solicita valoarea de piață a imobilului, de care ar urma să fie deposedați, iar, prin aceste argumente, total în afara dispozițiilor legale incidente în materie, instanța a ajuns la concluzia că dreptul de proprietate al pârâtului nu ar fi „afectat substanțial” dacă pierde locuința, deoarece va avea posibilitatea să obțină contravaloarea sa.

Pornind de la această concluzie pe care o prezintă ca echitabilă, instanța a soluționat greșit conflictul dintre legea specială și dreptul comun, dintre dreptul comun și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a interpretat greșit Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, care a reglementat neconcordanțele din practica instanțelor.

Prin urmare, prin admiterea acțiunii în revendicare, se arată că se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtului, dobândit cu bună-credință, și respectării depline a dispozițiilor legale în vigoare, cât și a securității raporturilor juridice.

Mai mult, prin restituirea în natură a imobilului, ca unică măsură de reparație posibilă și de protecție a proprietarului, fără să facă o comparare efectivă a titlurilor de proprietate, instanța de apel a ignorat faptul că titlul pârâtului nu a fost anulat de justiție, dând, în mod greșit, preferabilitate titlului reclamanților, cu unicul argument că foștii proprietari au titlu originar și au făcut dovada transmisiunilor succesive.

Însă, Legea 10/2001, prin art. 45 alin. (2) teza a 2-a, a instituit în mod imperativ, ca o excepție de la principiile care guvernează efectele nulității actelor, cazul dobânditorului de bună credință care a cumpărat cu titlu oneros și, prin urmare, actul de proprietate al pârâtului este apărat de principiul bunei credințe, pentru că, în caz contrar, art. 45 alin. (2) teza 2 din lege ar fi lipsit de consecințe juridice.

S-a conchis, că apare preferabil titlul său și în raport de jurisprudența C.E.D.O., care a dezlegat această problemă în sensul că restituirea imobilelor către foștii proprietari aduce atingere securității raporturilor juridice, cât și dreptului de proprietate al terților cumpărători, astfel că obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri pentru foștii proprietari.

III. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâții Ș.I. și Ș.A. au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:

Prin decizia pronunțată, instanța de apel a pornit, în raționamentul său, de la premisa că intimații-reclamanții se bucură de un bun recunoscut de Convenție și că aceștia se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunilor succesive, însă, în ceea ce privește pe pârâți, deși dispun de un „bun" în sensul Convenției, viciul care afectează titlul autorului lor - statul - radiază implicit și în privința propriilor titluri, fapt de natură să împiedice recunoaștere preferabilității titlurilor lor în concurs cu cel al reclamanților, mai bine caracterizat.

În considerentele deciziei civile pronunțate, instanța de apel a reținut că soluția menționată mai sus se impune nu numai în raport de dispozițiile art. 480 C. civ., în primul rând, printr-o raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Or, decizia recurată s-a pronunțat cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 - art. 45 alin. (2), art. 7 alin. (11), art. 1 și art. 18 lit. c).

Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și Codul Civil, ca lege generală, precum și a raportului dintre legea internă și Convenția Europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta este obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Cu privire la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, ce guvernează regimul imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobiliare, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în Decizia nr. 33/2008 că, „de principiu persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat și în jurisprudența C.E.D.O. (cauza B. contra României, s.a.)”.

În aceste condiții, câtă vreme reclamanții au înțeles că uzeze de dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001 - formulând notificare privind restituirea în natură a imobilului în litigiu, este evident că soluția cu privire la această restituire în natură nu poate fi dată în raport de dreptul comun, ci în raport de norma specială, atât ca urmare a principiului de drept specialia generalibus derogant, cât și în raport de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe.

Câtă vreme Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres în art. 1 că în măsura în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului, urmează ca aceasta să se facă prin echivalent în formele prevăzute de lege, este evident că nu se poate face abstracție de acest text de lege, pentru că reclamanții, trecând de regula electa una via, au înțeles să formuleze notificare în temeiul legii nr. 10/2001, dar să și investească instanța de judecată să se pronunțe cu privire la revendicarea imobilului.

În raport de motivarea instanței de apel în sensul că „nu poate decât să constate inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în cererea în revendicare, ca efect al dispozițiilor art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.dar și al deciziei în interesul legii.” apare ca fiind o greșită aplicare, în speță, atât a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât și a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

S-a conchis, că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel, practic, a încălcat dispozițiile art. 7 alin. (1)1 și art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cât și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece, în considerentele deciziei civile pronunțate, a reținut faptul că în condițiile în care ambele părți litigante dețin un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, în conflictul dintre aceste două titluri, urmează a fi recunoscută preferabilitatea titlului înfățișat de către reclamanți, urmând ca înlăturarea legii speciale să fie realizată prin efectul Convenției Europene, făcând aplicare directă a acesteia.

Însă, pornind de la acest raționament, al aplicabilității Convenției în raport de legea specială, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat tocmai Convenția la care se raportează, respectiv art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, care prevede că, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții ori a amenzilor.”

Potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se observă că instanța europeană a stabilit că exigențele art. 1 din Primul Protocol și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună credință.

Prin urmare, în ceea ce privește soluționarea capătului de cerere în revendicare, s-a arătat că, în raport de Decizia nr. 33/2009, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere securitatea raporturilor juridice, precum și dacă reclamanții ar fi putut pretinde vreo încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un bun și o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial prin promovarea unei acțiuni în revendicare pentru obținerea bunului în natură.

Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr. 10/2001, respectiv speranța la o reparație echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist, în condițiile în care reclamanții nu au formulat o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul pârâților, și nu la restituirea în natură a imobilului, deoarece aceștia nu beneficiau de o hotărâre judecătoreasca care să stabilească în favoarea lor dreptul la restituire în natură.

Pe de altă parte, pârâții au arătat că, în calitate de cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia concretizată material, iar, prin Legea nr. 10/2001, li s-a garantat speranța legitimă că, în situația în care actul de proprietate este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială, astfel că soluția pronunțată de instanța de apel, privind admiterea acțiunii în revendicare și constatarea preferabilității titlului reclamanților în raport de titlul pârâților, reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate al acestora, pentru care statul, printr-o lege specială cum este Legea nr. 10/2001, le-a garantat încă odată că nu îl vom pierde în situația în care l-au dobândit prin acte valabile.

S-a mai arătat că reclamanții au mai încercat să acrediteze ideea că pârâții nu ar fi avut calitatea de chiriași în imobil decât începând cu anul 1996, astfel că aceștia nu puteau cumpăra în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, insă și această susținere nu este altceva decât o simplă alegație, la rândul ei nesusținută de niciun înscris, întrucât pârâții au avut calitatea de chiriași în imobilul în litigiu începând cu data de 22 martie 1988, conform contractului de închiriere din 22 martie 1988, contract de închiriere ce a fost prelungit în temeiul Legii nr. 17/1994, și ulterior, în baza acestei prelungiri a contractului de închiriere, pârâții au cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, iar hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pentru care aceste critici aduse de către reclamanți au fost înlăturate.

În ceea ce privește incidența în speță a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că, în mod greșit instanța de apel a apreciat incidența acestui text de lege, întrucât, în prezenta pricină acesta nu este incident, dat fiind faptul că intimații-reclamanți și-au precizat temeiul de drept ca fiind art. 480 și următoarele C. civ., astfel că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu puteau să își motiveze acest prim capăt de cerere si pe dispozițiile normei speciale dată de Legea nr. 10/2001.

Cu privire la chestiunea calității procesual active a reclamanților și a modalității în care instanța de fond a motivat respingerea acestei excepții, s-a arătat că și respingerea acestui motiv de apel s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, intimații-reclamanți nu au făcut nici un fel de dovadă a identității între „A.I.” înscrisă în lista anexă la poziția nr. 272 și autoarea lor, I.A., astfel că, separat de susținerile celorlalți pârâți privind lipsa calității procesual active a reclamanților din prezenta pricină, aceasta este o dovadă în plus în susținerea acestei excepții, solicitând să fie admisă și să se respingă acțiunea, ca fiind promovată de o persoană fără calitate procesual activă.

IV. Pârâții B.L.M., B.V., B.M. și B.D., deși au formulat cereri de recurs separate, au invocat nelegalitatea deciziei recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt identice în cele două recursuri și anume:

În motivarea soluției de admitere a apelului, instanța de apel a arătat că, pornind de la posibilitatea instituită în mod expres prin Decizia nr. 33/2008, dată in interesul legii, în care se arată că în caz de neconcordanță între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, a înțeles să înlăture norma internă.

Este adevărat că în Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, s-a arătat că în conflictul dintre legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 si Convenția Europeană, aceasta din urmă are prioritate, însă în speța de față acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și nu pe Legea nr. 10/2001, pentru ca să se poată reține prioritatea Convenției Europene.

Referirea instanței la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, in sensul ca acest text de lege ar fi instituit preferabilitatea contractelor încheiate în baza Legii nr. 112/1995 si ca atare acest text de lege ar fi contrar dispozițiilor convenționale, nu are relevanță în speța pentru următoarele considerente:

Buna-credință a fost definită în art. 1898 C. civ., ca fiind credința achizitorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a transmite proprietatea, respectiv calitate de proprietar.

Teoria bunei credințe și a aparenței în drept nu este o creație a art. 45 din Legea nr. 10/2001, ea fiind tratată atât în doctrină, cât și în jurisprudența română, ca și în cea din majoritatea statelor europene.

Ca atare, în mod cu totul greșit instanța a reținut că art. 45 din Legea nr. 10/2001 contravine jurisprudenței Curții.

Cu privire la opțiunea instanței între aplicarea legii speciale, Legea nr. 10/2001 și a dreptului comun, Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că potrivit regulii „electa una via” si principiul stabilității raporturilor juridice civile „persoanele care au optat pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior acțiuni in baza dreptului comun, aplicarea legii speciale fiind obligatorie potrivit principiului,,specialia generalibus derogant”.

Prin Decizia nr. 33/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că prioritatea Convenției Europene poate fi dată și în cazul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, însă numai cu condiția să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

În speță, dreptul de proprietate al pârâților asupra apartamentelor în litigiu a fost dobândit cu bună-credință, astfel că aceștia dețin un bun în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.

De asemenea, s-a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală și pentru că, preocupându-se exclusiv de jurisprudența Curții Europene, aceasta nu a avut în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, care la art. 7 alin. (1) arată că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinație de locuințe cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Ulterior, la 23 ianuarie 2010, în termenul legal de motivare a recursului, pârâții B.D. și B.M. au mai depus o cerere cu motive de recurs prin care, după ce dezvoltă criticile formulate prin prima cerere de recurs, arată că, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii, ori străine de natura pricinii și că potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de judecată, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fără însă a face o dezvoltare a acestor motive de recurs.

Or, pentru investirea instanței de control judiciar, pe calea recursului, cu unul sau mai multe motive de recurs, așa cum sunt strict și limitativ, prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, nu este suficient indicarea temeiului de drept a acestuia ( acestora ), ci și dezvoltarea lui ( lor ), care să facă posibilă încadrarea criticilor în motivele de recurs respective, ceea ce pârâții B.D. și B.M. nu au făcut cu privire la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., respectiv nu au arătat în ce constă contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate și în ce constă interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu determinarea exactă a acestuia, astfel că sancțiunea procedurală este aceea a neanalizării lor.

Examinând recursurile formulate de recurenții-pârâți D.I., J.P., Ș.I., Ș.A., B.L.M., B.V., B.M. și B.D., instanța constată următoarele:

Recursurile declarat de pârâții D.I., B.L.M. și B.V., se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul formulat de pârâtul J.P. se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., iar recursurile declarate de pârâții Ș.I., Ș.A., B.M. și B.D., se întemeiază în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., încadrarea în drept a criticilor formulate de pârâți fiind făcută de către instanță,. în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica ce se circumscriu motivului de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.”, în sensul că instanța a reținut greșit că acțiunea a fost precizată în condițiile legii, deoarece, prin nesocotirea art. 132 alin. (1) C. proc. civ., după mai multe faze procesuale, reclamanții și-au modificat obiectul acțiunii, printr-o cerere intitulată „Precizare”, ceea ce, în realitate, reprezintă o cerere nouă pe care reclamanții nu o mai puteau formula, întrucât nu se încadra în niciuna din cele patru condiții prevăzute de acest text de lege, formulată de pârâtul J.P., se constată că vizează hotărârea primei instanțe, dată în primul ciclu procesual, definitivă și irevocabilă.

Or, acest aspect, fiind tranșat irevocabil în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 589/ A din 1 octombrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, nu mai poate face obiect al controlului judiciar în ciclurile procesuale subsecvente, iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale.

În ceea ce privește hotărârea pronunțată de tribunal în al doilea ciclu procesual, se constată că dacă criticile formulate de pârâtul J.P. ar viza această hotărâre, acestea nu pot fi analizate, deoarece pârâtul J.P. nu a declarat apel împotriva acestei sentințe, fiind astfel exercitate omisso medio.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”, în sensul că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele pentru care criticile formulate de reclamanți, cu privire la faptul că pârâții nu ar fi avut calitatea de chiriași ai imobilului începând cu anul 1996, astfel că nu puteau cumpăra apartamentele în litigiu în temeiul Legii nr. 112/1995 și că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, formulat de pârâții Ș.I., Ș.A., B.M. și B.D., este neîntemeiat.

Astfel, deși nu se arată expres, recurenții-pârâți invocă, implicit, pronunțarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, ca și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”.

Motivarea hotărârii înfățișează considerentele de fapt și de drept care au condus instanța la o anumită soluție, aceasta fiind, de regulă, expresă, arătându-se motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, dar și implicită, când prin admiterea unui mijloc de apărare se justifică respingerea altui mijloc, deoarece mijlocul de apărare respins nu poate coexista cu cel admis.

Astfel, în speță, admițând apărarea pârâților potrivit căreia aceștia dețin un „bun” în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O., instanța, implicit, a respins criticile formulate de reclamanți în sensul că pârâții nu erau îndrituiți la dobândirea proprietății apartamentelor în litigiu pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce, de altfel, permite efectuarea controlului judiciar pe calea de atac a recursului, cu privire la această dezlegare, în măsura în care s-ar fi formulat critici în recurs pe acest aspect, de către reclamanți.

Și critica formulată de pârâții B.M. și B.D. în sensul că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină este, de asemenea, nefondată, deoarece decizia recurată este motivată în fapt și în drept, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenții - pârâți, ce se circumscriu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele:

Criticile formulate de pârâții J.P. și Ș.I., Ș.A., B.L.M., B.V., B.M. și B.D., potrivit cărora greșit instanța de apel a menținut, prin decizia recurată, dispozițiile primei instanțe, date prin încheierea din 30 iunie 2008, privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., față de faptul că reclamanții au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilelor în litigiu, lege cu caracter special față de dreptul comun, Codul civil, se constată că nu sunt fondate.

Astfel, față de faptul că imobilele în litigiu au fost înstrăinate anterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare formulată de reclamanți după data intrării în vigoare a acestei legi, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu este inadmisibilă, așa cum susțin recurenții-pârâți, deoarece, în raport cu terții dobânditori cu titlu particular, în proprietatea cărora se aflau imobilele la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu există obligația transmiterii notificării.

Prin urmare, reclamanții pot revendica imobilul preluat fără titlu valabil de la terții dobânditori cu titlu particular, însă recurenții-pârâți, pentru a încerca să paralizeze acțiunea în revendicare, se pot prevala de dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în raport de care actele de înstrăinare puteau fi atacate cu acțiune în nulitate absolută, fără a se încălca astfel principiul „electa una via”.

Prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în recurs în interesul legii, raportul dintre legea specială și dreptul comun a fost tranșat, în sensul că nu va exista posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun, Codul civil, în materia revendicării atunci când bunul este deținut la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 14 februarie 2001 de una din entitățile prevăzute la art. 21 din lege, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generablibus derogant.

Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001, exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o asemenea acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

De aceea, legal, instanțele de fond și apel, fără a considera acțiunea în revendicare promovată de reclamanți, împotriva pârâților - persoane fizice, inadmisibilă, au analizat-o pe fond.

În ceea ce privește criticile formulate de pârâții J.P., Ș.I. și Ș.A., în sensul că, greșit instanța de apel a respins motivul de apel potrivit căruia greșit prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, se constată următoarele:

Pârâtul J.P. nu a formulat apel împotriva sentinței primei instanțe astfel că acesta nu poate veni direct în recurs și formula critici pe acest aspect, însă, față de faptul că pârâții Ș.I. și Ș.A. au invocat, prin apelul lor, critici și pe acest aspect, instanța va răspunde motivat acestor critici, prin următoarele considerente.

Calitatea procesuală este una din condițiile cerute de lege pentru ca o persoană să fie parte în proces, respectiv, în cazul reclamantului, să existe identitate între titularul dreptului, în raportul juridic dedus judecății și acesta.

În acțiunea de revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., calitatea procesuală activă presupune calitatea de moștenitor legal sau testamentar al fostului proprietar al imobilului în litigiu, cât și dovada că acesta din urmă a fost proprietarul imobilului revendicat.

În speță, legal, instanțele de fond și apel au apreciat că reclamanții și-au dovedit legitimitatea procesuală activă, întrucât s-a dovedit că aceștia sunt moștenitorii legali ai numitei A.I., care a dobândit imobilul în litigiu prin contract de vânzare - cumpărare.

Mai mult, acțiunea de față, în revendicare, este promovată în condițiile dreptului comun, art. 480 C. civ., iar în dovedirea proprietății nu devin incidente prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, așa cum corect au reținut instanțele de fond și apel, ci dispozițiile de drept comun, potrivit cărora, în speță, s-a făcut dovada cu acte translative de proprietate a dreptului autoarei reclamanților, A.I., asupra imobilului în litigiu.

De aceea, se constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenții-pârâți potrivit cărora, greșit, instanțele de fond și apel au respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

Critica formulată de pârâții Ș.I. și Ș.A., potrivit căreia prezintă interes soluționarea capătului de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului doar în cadrul soluționării notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 și că, în speță, nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, care prevede că sunt imobile preluate abuziv de stat și imobile naționalizate în baza Decretului nr. 92/1950, este, de asemenea, nefondată.

Astfel, reclamanții, în calitate de moștenitori legali ai fostului proprietar al imobilului în litigiu, A.I., au interes patrimonial în promovarea acestui capăt de cerere, întrucât, deși constatarea judiciară a naționalizării abuzive nu atrage după sine în mod automat un drept de restituirea bunului în natură, ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărâre rezultă că naționalizarea bunului a fost ilegală și că reclamanții sunt moștenitori ai fostului proprietar, în condițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestei reparații.

Mai mult, instanțele de fond și apel au constatat corect că preluarea imobilului de la autoarea reclamanților s-a făcut fără titlu valabil, prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece dispozițiile Decretului nr. 92/1950, în baza cărora imobile în litigiu au fost naționalizate, contravin dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată, care garantau proprietatea privată, art. 8 și art. 10, dispozițiilor Declarației Universale a Drepturilor Omului, care reglementau proprietatea și care erau obligatorii pentru România la data intrării în vigoare a decretului de naționalizare, precum și actele normative interne, care reglementau proprietatea, art. 480 și următoarele C. civ.

Față de aceste considerente, critica formulată de pârâții Ș.I. și Ș.A., potrivit căreia imobilul în litigiu a fost naționalizat legal, în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât autoarea reclamanților se încadra în categoria persoanelor ce nu erau exceptate de la aplicarea acestui act normativ, potrivit art. 1 alin. (4) pct. 2 din decret, ca exploatatoare de locuințe, este nefondată.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenții-pârâți, potrivit cărora greșit instanța de apel a soluționat capătul de cerere în revendicare formulat de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, prin admiterea acestuia, instanța constată următoarele:

Reclamanții au promovat împotriva pârâților - persoane fizice o acțiune în revendicare pe dreptul comun, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., prin compararea titlurilor de proprietate și deși instanța de apel a reținut că analiza cererii în revendicare nu se realizează exclusiv prin compararea titlurilor părților în baza criteriilor dreptului comun, ceea ce presupuse aplicarea art. 480 C. civ., ci prin considerarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și a normelor europene, în realitate, după ce a analizat titlurile exhibate de părți, a concluzionat că fiecare dintre părțile litigante deține un titlu de proprietate recunoscut ca valabil și că acestea au un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, iar, în conflictul dintre ele, a recunoscut preferabilitatea titlului înfățișat de reclamanți, ca fiind cel originar și mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul inițial care deținea bunul în condiții de perfectă valabilitate, titlu ce nu a fost contestat nici anterior naționalizării imobilului.

Cu alte cuvinte, instanța de apel, în soluționarea capătului de cerere în revendicare, a comparat titlurile de proprietate invocate de părți în raport de prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ. și ale normelor europene.

În al doilea ciclu procesual, prin cererea intitulată „Precizare”, fila 72 dosar fond, reclamanții au precizat obiectul cererii formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general și Primăria municipiului București – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin primarul general, și nu în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, în raport de dispozițiile Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, se constată că intimații-reclamanți, care, în termen legal, au transmis notificare către Primăria municipiului București, la punctele 3-7 din acțiune au solicitat ca, prin compararea titlurilor de proprietate, să fie obligați pârâții – persoane fizice – să le lase în deplină proprietate și posesie imobilele care fac obiectul litigiului.

În această situație, compararea titlurilor părților nu se face în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, ci în raport de dispozițiile dreptului comun, ceea ce, de altfel, a făcut instanța de apel.

Însă, în ceea ce îi privește pe reclamanți, instanța constată că aceștia nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură și nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să le fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel că acest imobil nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, de care reclamanții s-ar putea prevala.

În ceea ce îi privește pe pârâți, se constată că, în mod corect, instanțele de fond și apel au reținut că aceștia dețin un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat apartamentele în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu a contestat valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul în litigiu și nu se formulase vreo cerere de restituire în natură a bunului.

Mai mult, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanții aveau posibilitatea să atace în justiție contractele de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constarea nulității acestora, în interiorul termenului special de prescripție de un an de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, termen care a fost prelungit succesiv, însă reclamanții nu au acționat în acest sens și, prin urmare, însăși atitudinea lor de pasivitate a contribuit la crearea situației actuale. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare - cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze apartamentele cumpărate care, conform art. 18 din același act normativ, nu mai putea fi restituit în natură foștilor proprietari.

De aceea, greșit a reținut instanța de apel că nesolicitarea constatării nulității titlului de proprietate al pârâților nu consolidează efectele acestui act și că buna-credință este lipsită de consecințe juridice.

Prin art. 480 C. civ. și art. 44 din Constituția României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condițiile legii și care are un bun în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, iar recurenții-pârâți au un drept de proprietate asupra apartamentelor în litigiu, dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare, a căror valabilitate nu poate face obiect de analiză în prezenta cauză, deoarece prima instanță nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor.

Acțiunea în revendicarea imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acțiune specială, în care nu se poate da reclamanților câștig de cauză doar pentru faptul că titlul lor provine de la adevăratul proprietar, așa cum s-a reținut prin decizia atacată, întrucât, indiferent de circumstanțe, dacă terțul dobânditor al imobilului ar fi deposedat de bun pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietății, producându-se noi prejudicii, disproporționate, în sarcina subdobânditorului.

În acest sens, în jurisprudența C.E.D.O. (cauza R. vs. România), s-a statuat că „atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină seama de circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, pentru ca peroanele care și-au dobândit bunurile cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta povara responsabilității statului care confiscase odinioară aceste bunuri”.

În acțiunea de față, titlul reclamanților care susțin că au dobândit bunul de la adevăratul proprietar, fără însă să beneficieze de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea în natură a imobilului și nici de o hotărâre emisă de o altă autoritate care să le recunoască dreptul la restituirea în natură a aceluiași imobil, nu este mai puternic decât titlurile terților subdobânditori, care s-au consolidat prin efectul legii, deoarece nu s-a formulat acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare deținute de pârâți.

Prin urmare, recurenții-pârâți, care dețin apartamentele în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, au un „bun” în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție, situație în care obligarea acestora să lase apartamentele în proprietatea intimaților - reclamanți constituie o ingerință în dreptul lor, garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1, conform căruia o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege.

Or, în speță, prin decizia atacată nu s-a reținut existența vreunui motiv care să justifice privarea recurenților-pârâți de proprietate pentru cauză de utilitate publică.

Mai mult, prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de intimații-reclamanți, care nu dețin un „bun actual” în sensul art. 1 al Protocolului adițional la Convenție și lipsirea de bun a recurenților - pârâți, al căror drept există în baza contractelor de vânzare-cumpărare, se ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a dobândit un imobil preluat de stat printr-un act de proprietate, care nu a fost anulat, nu mai are siguranța dreptului său, chiar dacă a dobândit bunul întemeindu-se cu bună-credință pe însăși legislația civilă.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel că, reclamanții nu sunt îndreptățiți la redobândirea posesiei imobilului în litigiu.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-pârâți, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții-persoane fizice, ca neîntemeiată, va menține restul dispozițiilor deciziei recurate, respectiv, cele privind: respingerea excepțiilor invocate în cauză; respingerea apelului declarat de pârâții Ș.I. și Ș.A.; admiterea apelului declarat de reclamanți; desființarea în parte a sentinței nr. 369 din 16 martie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâții persoane juridice; păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților; admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamanți; constatarea nelegalității titlului statului pentru imobilul situat în București, str. E.V.; disjungerea cererilor de chemare în garanție și a cererii reconvenționale; obligarea reclamanților la plata sumei de 3.100 lei către pârâtul J.P., cheltuieli de judecată, și, potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga reclamanții la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.800 lei către pârâții B.M. și B.D., în recurs și apel, la 6.000 lei către pârâtul J.P., în recurs și apel și la 4.029 lei către pârâții Ș.I. și Ș.A., în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții D.I., J.P., Ș.I., Ș.A., B.L.M., B.V., B.M. și B.D. împotriva Deciziei nr. 642/ A din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Modifică în parte decizia în sensul că:

Respinge acțiunea în revendicare formulată de reclamanții I.M.M. și I.D. în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, ca neîntemeiată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei privind respingerea excepțiilor invocate în cauză; respingerea apelului declarat de pârâții Ș.I. și Ș.A.; admiterea apelului declarat de reclamanți; desființarea în parte a sentinței nr. 369 din 16 martie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și trimiterea cauzei spre rejudecarea capătului de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu pârâții persoane juridice; păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților; admiterea în parte a acțiunii formulate de reclamanți; constatarea nelegalității titlului statului pentru imobilul situat în București, str. E.V.; disjungerea cererilor de chemare în garanție și a cererii reconvenționale; obligarea reclamanților la plata sumei de 3.100 lei către pârâtul J.P., cheltuieli de judecată.

Obligă pe intimații – reclamanți I.M.M. și I.D. la plata sumei de 2.800 lei către recurenții – pârâți B.M. și B.D., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs și în apel, la plata sumei de 6.000 lei către recurentul – pârât J.P., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs și în apel și la plata sumei de 4.029 lei către recurenții – pârâți Ș.I. și Ș.A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2011.