Validity of tenant purchase under Law 112/1995 following invalid nationalization: absolute nullity for lack of good faith and failure to verify pending restitution claims

Prin sentința civilă nr. 8468 din 27 mai 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, s-a admis excepția de necompetență materială a acestei instanțe și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul P.A.G., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al municipiului București, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 223/F din 30 martie 2001 a Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul P.A.G. împotriva pârâților Consiliul General al municipiului București, SC R. SA, P.F., D.M., N.E., B.E. (moștenitoarea pârâtului B.N., decedat în cursul procesului), I.M., D.S., M.I., M.L. și M.M.L., având ca obiect obligarea primului pârât să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. I.N. nr. 77 (fost 10, fost 6), sector 1, precum și constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice .

În pronunțarea hotărârii, prima instanță a reținut că imobilul revendicat a fost proprietatea lui P.I. și P.E., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat, de fostul Tribunal Ilfov Secția Notariat, și autorizației de construcție din 22 august 1938.

Reclamantul este unicul moștenitor al proprietarilor inițiali, conform certificatelor de moștenitor nr. 697/1975 și 996 din 13 august 1983, eliberate de Notariatul de Stat al sectorului 8 București.

Imobilul a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele lui P.I., acesta figurând la poziția 6008 în anexa la Decret, cu 8 apartamente.

Persoana sus-menționată a figurat cu rol fiscal pentru imobilul în litigiu, în baza declarației nr. 4659 din 24 noiembrie 1941, imobilul fiind compus din 9 apartamente, care erau închiriate.

În raport de faptul că autorii reclamantului realizau venituri din chirii nu se poate reține că aceștia erau exceptați de la naționalizare, chiar dacă făceau parte din categoriile menționate în art. II din Decretul nr. 92/1950.

În consecință, prima instanță a reținut că imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, astfel încât a respins acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Aceeași soluție s-a pronunțat și cu privire la constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași, reținând că acestea au fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, anterior introducerii acțiunii în revendicare de către reclamant (16 septembrie 1998), care nu a făcut dovada relei-credințe a cumpărătorilor; în favoarea lor a operat prezumția bunei-credințe, conform art. 1899 C. civ.

Prin decizia civilă nr. 632 din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

Curtea de Apel a stabilit că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, Decretul nr. 92/1950 contravenind dispozițiilor art. 8, 10 și 11 din Constituția României din 1948 și dispozițiilor art. 481 C. civ.

Cu toate acestea, acțiunea în revendicare este neîntemeiată, deoarece a fost formulată împotriva unui neproprietar, Consiliul General al municipiului București, cele 8 apartamente fiind înstrăinate către chiriași la data înregistrării acțiunii, iar, din conținutul cererilor completatoare, rezultă că pârâții persoane fizice au fost chemați în judecată numai pentru constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Valabilitatea acestor contracte a fost corect apreciată, de către prima instanță, cauzele de nulitate invocate nefiind dovedite.

De asemenea, contrar afirmației reclamantului, cererea de restituire în natură depusă de acesta, în luna martie 1996, întemeiată pe Legea nr. 112/1995, nu are valoarea juridică a unei acțiuni în revendicare.

Nici o dispoziție din legea sus-menționată nu prevede, în mod expres și imperativ, suspendarea procedurii vânzării locuințelor către chiriași până la soluționarea cererilor formulate în baza Legii nr. 112/1995, de către foștii proprietari.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, care a fost admis prin decizia nr. 6064 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost casată hotărârea atacată și s-a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, la aceeași curte de apel.

Instanța supremă a reținut că acțiunea reclamantului are două capete de cerere, primul, vizând revendicarea imobilului în litigiu, iar cel de-al doilea, anularea contractelor de vânzare-cumpărare opuse de pârâții persoane fizice.

Caracterul unitar al soluționării cauzei sub cele două aspecte impune prezența în proces, în calitate de pârât, a Municipiului București, prin Consiliul General al municipiului București.

Calitatea procesuală pasivă a acestui pârât derivă din calitatea de parte contractantă, dar și de proprietar al imobilului.

În consecință, acțiunea în revendicare îndreptată împotriva Municipiului București nu se poate respinge pentru simpla împrejurare că acesta nu mai este posesor, ci ca urmare a respingerii acțiunii în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

Imobilul revendicat a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, în mod nelegal, cu greșita aplicare a acestui act normativ, în raport de situația concretă a fostului proprietar, P.I., care era tâmplar. Sub acest aspect, instanțele au ignorat contractul de împrumut garantat cu ipotecă și gaj, încheiat de P.I. în anul 1939, din care rezultă ocupația sa.

De asemenea, au procedat la o greșită aplicare a Legii nr. 112/1995, atunci când au apreciat că este legală încheierea contractelor de vânzare-cumpărare întocmite în 1997, între Primărie și chiriași.

Legea nr. 112/1995, potrivit art. 1, exclude de la aplicarea acesteia imobilele trecute în proprietatea statului fără titlu valabil.

De asemenea, în mod greșit, instanțele au considerat că proprietarul nu a notificat intenția de revendicare, în dosar existând dovezi din care rezultă că reclamantul a adresat o cerere Comisiei pentru aplicarea legii menționate, încă din luna martie a anului 1996.

Legea permitea vânzarea imobilelor care nu erau revendicate, ceea ce presupunea, în mod obiectiv, așteptarea soluționării cererii de revendicare care, potrivit actului normativ în discuție, se adresa Comisiei și nu instanței, apariția H.G. nr. 11/1997 confirmând intenția avută de legiuitor sub acest aspect.

În ceea ce privește cererea de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, cu referire la actul juridic nr. 1103/1997 încheiat de D.S.M. și D.A.N., instanța supremă a constatat că această din urmă persoană nu a figurat în proces. Or, anularea unui act juridic nu se poate propune decât în contradictoriu cu toate părțile contractante, pentru ca acestea să-și poată face apărările corespunzătoare.

Cu ocazia rejudecării, s-a stabilit că instanța va determina obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, părțile contractante, condițiile în care acestea au fost încheiate, pentru a se determina valabilitatea actelor juridice respective.

În plus, instanța de trimitere va trebui să lămurească și aspectul referitor la existența a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de pârâta D.S.M., unul cu nr. 1103/1997, împreună cu D.A.N., și un altul, cu nr. X/1975, în perioada în care se numea N.S.M.

Prin decizia civilă nr. 474 din 26 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe, care a fost desființată și s-a trimis cauza, spre rejudecare, la același tribunal.

În raport de dispozițiile art. 294 și 295 C. proc. civ. și de mențiunea din decizia de casare, prin care s-a dispus introducerea în cauză a lui D.A.N. și discutarea introducerii în cauză a Mariei Dumitrescu, considerând că, în faza apelului, nu se poate schimba cadrul procesual stabilit de părți, nu pot fi introduse părți noi în proces și nu se pot face precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată și nici modificări ale acțiunii introductive de instanță, Curtea de Apel a admis calea de atac exercitată de reclamant și a desființat sentința apelată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, în vederea aplicării dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții P.F., M.I., M.L., M.M.L., D.S.M., D.M. și I.M., recursuri care au fost respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 3459 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Instanța de recurs a considerat că nu este incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., neputându-se pune problema unui plus petita, în condițiile în care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întreg imobilul și să-i fie anulate toate contractele de vânzare-cumpărare care au ca obiect apartamentele din clădirea respectivă.

Nici susținerile referitoare la pretinsa nemotivare ori argumentare defectuoasă a deciziei nu au fost primite, Curtea de Apel stabilind, în mod corect, că numai în fața instanței de fond ar putea fi formulate cereri noi și s-ar putea completa cadrul procesual, prin aplicarea art. 132 C. proc. civ.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 108 din 27 ianuarie 2009 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul P.G.A.; s-a constatat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în București, str. I.N. nr. 77, sector 1; s-a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.

Au fost obligați pârâții să-i lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilele care formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare sus-menționate, respectiv P.F. - corpul A, subsol, D.M. și D.M.A. - corp A, parter, B.E. - bl.B, parter, N.E. - bl.B, et.1, ap.3, I.M. - corp B, et.1, ap.4, D.S.M. și D.A.N. - corp A, mansardă, toate situate la adresa din București, str. I.N. nr. 77, sector 1.

A fost respinsă acțiunea în rest.

În pronunțarea acestei sentințe, prima instanță a reținut că, la data de 24 iunie 2008, reclamantul și-a completat și precizat acțiunea, arătând că a învestit instanța cu mai multe capete de cerere, respectiv constatarea nevalabilității titlului statului, constatarea nulității absolute a 8 contracte de vânzare-cumpărare încheiate de Municipiul București, prin mandatar, și pârâții D.M. și D.M.A., B.N. și B.E., N.E., I.M., M.I. și M.E. (moștenitorii acesteia din urmă fiind M.L. și T.M.L.), D.A.N. și D.S.M., aceasta din urmă și în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1975, încheiat sub numele de N.S.M., precum și obligarea pârâților să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu.

S-au formulat întâmpinări în dosar, D.M. și D.M.A., D.S.M., N.E., I.M., B.E. invocând uzucapiunea scurtă, de 10 - 20 de ani, iar pârâții P.F., M.I., M.L. și T.M.L., buna credință la momentul dobândirii imobilului.

În ședința din 6 ianuarie 2009, a fost pusă în discuția părților și soluționată excepția tardivității completării acțiunii, excepție respinsă pentru motivele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.

Pe fond, Tribunalul a reținut aceeași situație de fapt ca și instanțele anterioare, în ceea ce privește calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu a autorilor reclamantului, precum și calitatea de moștenitor de pe urma acestora a părții menționate.

A constatat nevalabilitatea titlului statului în condițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 92/1950 contravenind art. 11 din Constituția României din anul 1948, în raport de natura imobilului, acesta fiind o locuință, iar locuințele, chiar închiriate, nu erau mijloace de producție, singurele care puteau fi naționalizate conform textului legal sus-menționat din legea fundamentală.

A mai constatat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare indicate în dispozitivul sentinței, de către pârâți, pentru unele dintre actele juridice, alături de persoane în prezent decedate, cu privire la care au fost introduși în cauză moștenitorii acestora.

În plus, s-a reținut și încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 între I.C.V.L. și pârâții M.I. și M.E., având ca obiect imobilul situat în București, str. I.N., precum și nr. X/1975 între I.C.V.L. și N.S.M., având ca obiect imobilul situat în București, str. I.N.

Deși reclamantul nu a indicat, în mod expres, temeiul de drept al nulității absolute solicitate, instanța a considerat că acesta a invocat, drept cauze de nulitate absolută a actelor juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995, lipsa cauzei și frauda la lege.

Tribunalul a constatat că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 966 C. civ., cauza ilicită atrăgând, corelativ, și nulitatea actului juridic pentru fraudarea legii, atunci când anumite norme legale au fost folosite nu în scopul în care au fost edictate.

Din dispozițiile art. 1 alin. (2) coroborate cu alin. (4) din Legea nr. 112/1995, rezultă că imobilele ce au intrat sub imperiul acestui act normativ reprezintă imobile preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speță, pentru considerentele arătate.

În consecință, aplicarea art. 9 din aceeași lege s-a realizat cu încălcarea normelor imperative referitoare la aplicabilitatea legii speciale.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul acestui act normativ au avut la bază o cauză ilicită, conducând la fraudarea intereselor reclamantului, ceea ce atrage nulitatea absolută a acestora.

În ceea ce privește incidența principiului „error communis facit jus”, Tribunalul a reținut că, pentru ca acesta să opereze, este necesară întrunirea cumulativă a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, și anume ca aceasta să fie comună sau unanimă și invincibilă, precum și a unei condiții legată de buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

Acest principiu nu subzistă în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, prin aceea că nu se poate invoca eroarea vânzătorului cu privire la calitatea sa de proprietar asupra imobilului, atâta timp cât, prin actul normativ menționat, s-a făcut distincție între imobilele preluate de stat în temeiul unui titlu valabil și cele preluate fără titlu sau cu titlu nevalabil.

Instanța nu a reținut nici buna credință a chiriașilor cumpărători la încheierea acelorași contracte.

Pentru a exista buna-credință la momentul perfectării actelor juridice, este necesar ca subdobânduitorul să depună diligențe pentru a se convinge că a contractat cu un verus dominus.

Acțiunea în revendicare a fost înregistrată la 16 septembrie 1998, pe rolul primei instanțe, după încheierea contractelor de vânzare cumpărare, însă, la data de 28 martie 1996, reclamantul a adresat o cerere Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 112/1995, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. I.N. nr. 77.

De altfel, la Primăria municipiului București, au fost înregistrate, din partea reclamantului, solicitări de restituire în natură a imobilului, încă din anul 1991.

Prin urmare, chiriașii cumpărători care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare după anul 1991 și, mai ales, după anul 1996, ulterior demersurilor reclamantului de redobândire a bunului, în cadrul cărora acesta a invocat preluarea abuzivă a imobilului, de către stat, aveau posibilitatea, cu minime diligențe, de a cunoaște situația juridică reală a bunului, faptul preluării lui fără titlu, ceea ce exclude buna lor credință.

Tribunalul a reținut o altă situație juridică în ceea ce privește buna credință a chiriașilor cumpărători în baza Legii nr. 4/1973, considerând că, pentru aceștia, nu a existat posibilitatea evitării încheierii actelor juridice de dobândire a dreptului de proprietate, în condițiile inexistenței unui cadru normativ care să diferențieze, la acea dată, preluarea, de către stat, a imobilelor, cu titlu și fără titlu valabil, a inexistenței unui demers din partea proprietarului, care să poată fi cunoscut de către chiriași, prin exercitarea unui demers în acest sens, și care să pună în discuție valabilitatea titlului.

În consecință, aceștia au fost de bună-credință, fiind aplicabil principiul ocrotirii bunei-credințe a subdobânditorului cu titlu oneros, care salvgardează de la nulitate cele două contracte, respectiv pe cele cu nr. Z/1975 și X/1975.

Capătul de cerere referitor la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare este întemeiat în parte, doar cu privire la actele juridice încheiate în baza Legii nr. 112/1995.

Ca efect al constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv al restituirii prestațiilor, pârâții persoane fizice cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 și-au pierdut calitatea de proprietari, regăsindu-se în ipoteza clasică a acțiunii în revendicare, aceea de posesori neproprietari, astfel încât, în baza art. 480 C. civ., instanța i-a obligat pe aceștia să-i lase reclamantului, în deplină proprietate și posesie, imobilele dobândite de ei, în temeiul actului normativ în discuție.

Referitor la uzucapiunea scurtă, de 10 la 20 de ani, invocată de către o parte dintre pârâți, menită să anihileze acțiunea în revendicare, Tribunalul a constatat că aceasta presupune îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, și anume existența și dovedirea unei posesii utile, calcularea timpului de 10 la 20 de ani, conform art. 1896 C. civ., și existența unui just titlu.

Această din urmă condiție presupune încheierea în urmă cu 10-20 ani a unui act de proprietate perfect valabil, cu un non dominus, o persoană care nu era proprietar fie la acel moment, fie dovedindu-se, ulterior, că nu deține dreptul de proprietate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâții B.E., D.A.N. și D.S.M., D.M.A. și D.M., I.M., N.E., P.F. și Municipiul București, prin Primarul General.

Reclamantul a formulat și cerere de aderare la apelurile declarate de pârâți, în cadrul căreia a adus sentinței aceleași critici ca și cele promovate în cadrul apelului, referitoare la greșita respingere a acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 și nr. X/1975 și în revendicarea imobilelor care au format obiectul acestora, precum și a greșitei analizări a excepției de uzucapiune, în raport de neinvocarea acesteia prin intermediul unei cereri reconvenționale.

De asemenea, a susținut și neîndeplinirea condițiilor uzucapiunii scurte.

Apelanții pârâți au arătat, în esență, că hotărârea primei instanțe este greșită deoarece preluarea imobilului în litigiu a avut loc cu titlu valabil; în persoana lor trebuie reținută buna-credință și incidența principiului validității aparenței în drept, în favoarea reclamantului s-a emis dispoziția nr. 4637 din 26 septembrie 2005 a Primarului General al municipiului București, ceea ce determină inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în condițiile în care s-a urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-au susținut și încălcarea principiului repunerii părților în situația anterioară, îndeplinirea condițiilor uzucapiunii scurte, săvârșirea, de către Tribunal, a unor greșeli procedurale, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1), art. 132 și 134 C. proc. civ., precum și în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 574/ A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins, ca tardiv declarat, apelul reclamantului P.G.A.; s-a respins excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel; s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâți și cererea de aderare la apel formulată de apelantul reclamant.

Referitor la excepția tardivității apelului formulat de reclamant, Curtea a constatat că aceasta este întemeiată, deoarece sentința apelată i-a fost comunicată părții la data de 6 aprilie 2009, reclamantul exercitând calea de atac la 23 aprilie 2009, deși ultima zi în care putea fi formulată era 22 aprilie 2009, conform art. 284 C. proc. civ.

În consecință, apelul declarat de reclamant a fost respins ca tardiv.

Excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel a fost considerată neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 293 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Din conținutul textelor legale sus-menționate, rezultă că cererea de aderare la apel poate să cuprindă motive care nu vizează capetele de cerere atacate în apelul principal, precum și alte aspecte care au primit, din partea instanței de fond, o soluție nefavorabilă intimatului și care nu a fost atacată cu apel întrucât, per ansamblu, soluția a convenit acestei părți.

Nu a fost primită susținerea apelanților pârâți în sensul că apelul aderent putea privi numai capetele de cerere ce au fost atacate cu apel, respectiv constatarea nulității numai în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și revendicarea apartamentelor aferente, deoarece, într-o asemenea interpretare, nu și-ar mai găsi justificarea cererea de aderare la apel, aderentul fiind de acord cu soluția dată asupra acestor capete de cerere și intenționând să se mențină această soluție, iar nu să se schimbe în condițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ.

Curtea de Apel a procedat la structurarea motivelor de apel formulate de pârâți în sensul celor redate anterior și a analizat unitar apelurile declarate de aceste părți, pe care le-a respins, ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, decret considerat abuziv în totalitate chiar prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, fără a se mai face distincție între persoanele exceptate sau nu de la naționalizare.

Se recunoaște, implicit, de către legiuitor că acest decret se afla în vădită contradicție cu dispozițiile constituționale din 1948, art. 8, precum și cu art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În mod corect, instanța de fond a apreciat că statul a preluat bunul fără titlu valabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, decretul fiind contrar Constituției în vigoare la acea dată, tratatelor internaționale la care România era parte, dar și art. 480 și 481 C. civ.

Față de mențiunile din deciziile de casare nr. 6064 din 7 iulie 2005 și nr. 3459 din 27 aprilie 2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, privind introducerea în cauză a lui D.A.N., verificarea contractelor de vânzare - cumpărare în legătură cu obiectul acestora, părțile contractante, data și condițiile în care au fost încheiate, neincidența cazului de plus petita în condițiile în care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întreg imobilul și să fie anulate toate contractele de vânzare - cumpărare, precum și în raport de cererea de chemare în judecată formulată la 16 septembrie 1998, în care s-a solicitat revendicarea în întregime a imobilului, deci, și a apartamentului cumpărat de către pârâții D.M. și D.M.A., în mod corect, prima instanță a soluționat și cererea în revendicare a acestei părți din imobil.

De asemenea, față de dispozițiile deciziei de casare, în mod legal, s-a analizat și valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții D.S.M. și D.A.N., cu privire la mansarda corp A din imobil, dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. fiind respectate.

Referitor la incidența principiului validității aparenței în drept, cu eventuale consecințe pozitive pentru posesor în cazul acțiunii în revendicare, Curtea a constatat că acesta nu-și găsește aplicabilitate în speța de față, în ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Astfel, nu sunt întrunite condițiile bunei-credințe a subdobânditorilor bunurilor și nici a erorii comune și invincibile în care aceștia trebuia să se afle la încheierea actelor juridice.

Pârâții au perfectat contractele de vânzare-cumpărare după ce reclamantul a înregistrat cererea de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 și ulterior formulării mai multor cereri de restituire, înregistrate la diferite instituții ale statului (Prefectură, primărie de sector, Primăria municipiului București), în perioada 1991-1998.

Apelanții au susținut respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din legea sus-menționată, deoarece ar fi procedat la efectuarea demersurilor necesare la SC R. SA, Primăria municipiului București și chiar la Judecătoria sectorului 1 București (apelanții D.), care le-au comunicat, însă, că nu sunt impedimente la vânzare.

Pentru a se discuta aplicabilitatea principiului aparenței în drept, era necesar ca aceștia să efectueze acele verificări prin care să se asigure, în mod neîndoielnic, cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului imobilului, sens în care nu au acționat și nici nu au verificat în ce măsură există vreo dispută juridică în legătură cu imobilul în litigiu, generată de cererile formulate de moștenitorul fostului proprietar, pentru recuperarea, în natură, a bunului.

În speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 46.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, deoarece contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost perfectate după data de 20 ianuarie 1997, când a fost publicată în M. Of. H.G. nr. 11/1997, de modificare a H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Potrivit noilor dispoziții (art. 1 alin. (2)) „imobilele cu destinația de locuință trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care erau folosite ca locuințe și care au fost preluate în proprietatea statului cu respectarea legilor și decretelor în vigoare la data respectivă, cum sunt Decretul nr. 92/1950…”.

Or, pentru considerentele deja arătate, imobilul a fost preluat cu nerespectarea chiar a dispozițiilor Decretului, naționalizarea efectuându-se numai pe numele unuia dintre coproprietari, astfel încât nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Încălcarea art. 1898 și art. 1899 alin. (2) C. civ. nu a fost reținută de instanță, deoarece intenția fostului proprietar, de a redobândi imobilul în natură, putea fi cunoscută de către cumpărători, la dosar existând înscrisuri în acest sens, și, pe de altă parte, pentru că textele de lege menționate se referă generic la buna credință în materie de uzucapiune, în cazul principiului validității aparenței în drept, cel care o invocă trebuind să dovedească întrunirea cumulativă a celor două cerințe, eroarea comună și invincibilă, precum și buna-credință.

Curtea a constatat că motivele de apel privind greșita rezolvare a excepției de uzucapiune sunt neîntemeiate, deoarece posesia statului a fost bazată pe violență, măsura naționalizării nefiind supusă controlului judiciar, ci numai arbitrariului puterii administrative, astfel încât nu putea fi intervertită în posesie utilă, în temeiul art. 1858 C. civ.

Nici condițiile uzucapiunii de scurtă durată nu sunt îndeplinite, deoarece, prin cererile formulate după anul 1990, posesia statului a fost tulburată.

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost considerată neîntemeiată, deoarece, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Așadar, în situația acțiunilor aflate pe rolul instanțelor de judecată la data intrării în vigoare a acestei legi, cum este cazul speței de față, reclamantul are alegerea între a continua sau nu procesul început, acesta optând pentru continuarea procesului.

Faptul că a formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, soluționată prin dispoziția nr. 4637 din 26 septembrie 2005, nu conduce la concluzia că reclamantul nu putea să continue soluționarea cererii de revendicare introdusă la data de 16 septembrie 1998, atât în raport de considerentul expus mai sus, cât și pentru faptul că, prin această dispoziție, s-a dispus restituirea în natură, către reclamant, a terenului și construcției de la adresa sus-menționată, cu excepția apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 4/1973.

În raport de obiectul acțiunii de față, respectiv constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare și revendicarea imobilelor aferente, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu se putea pronunța pe aceste aspecte.

Curtea a mai reținut că nici principiul repunerii părților în situația anterioară nu a fost încălcat, pârâții apelanți neformulând o cerere în sensul de a se da eficiență O.U.G. nr. 40/1999.

Referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., motiv de apel formulat de pârâții D.S.M. și D.A.N., Curtea a constatat că acesta este neîntemeiat, acțiunea reclamanților fiind admisă și în contradictoriu cu acești pârâți, pentru imobilul situat în București, str. I.N. nr. 77, sector 1, corp A, mansardă.

Pentru argumentele prezentate mai sus, toate apelurile pârâților au fost respinse ca nefondate.

Cererea de aderare la apel a fost considerată neîntemeiată, întrucât, astfel cum a reținut, în mod corect, și prima instanță, s-a dovedit că, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 și nr. X/1975, erau întrunite, cumulativ, criteriile principiului validității aparenței în drept, referitoare la eroarea comună și invincibilă, precum și la buna credință a pârâților.

În perioada comunistă nicio persoană nu putea pune la îndoială calitatea de proprietar a statului asupra bunurilor de care acesta dispunea, neputându-se prevedea perspectiva unei schimbări a regimului politic, care să permită celor în drept să acționeze pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv. Aceasta a determinat ca cel care a cumpărat în asemenea condiții să se încreadă, întemeiat, pe aparența de proprietar a statului vânzător.

Contractând în condițiile arătate, într-o perioadă în care nu era de conceput vreun demers al fostului proprietar în contra titlului de preluare al statului (memoriul formulat de fostul proprietar fiind adresat cu mult înainte de data cumpărării apartamentelor, respectiv în anul 1968), nu se poate susține reaua-credință a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare și nici faptul că perfectarea acestor acte ar fi avut loc în dauna drepturilor adevăratului proprietar și că, astfel, ar fi avut o cauză ilicită.

Prin urmare, în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate, Curtea a stabilit că trebuie să se dea câștig de cauză cumpărătorilor de bună credință.

Nici prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reținute pentru a determina temeinicia acțiunii în revendicare, deoarece reclamantul nu a justificat existența unui „bun actual” cu privire la cele două apartamente cumpărate în temeiul Legii nr. 4/1973, pentru a se pune problema unei atingeri aduse acestui „bun”, care să atragă incidența textului menționat din Convenție.

Din compararea celor două titluri de proprietate, cel provenind de la adevăratul proprietar, dar care și-a pierdut eficiența în timp, și cel provenind de la statul neproprietar, dar care s-a considerat îndreptățit să adopte măsurile reparatorii considerate oportune sub aspect legislativ și să dispună de bunurile pe care le-a stăpânit o lungă perioadă de timp, preferabil este titlul constituit de stat în temeiul legii speciale, ca o garanție a siguranței circuitului civil și, totodată, ca un mod de a proteja interesele chiriașilor locatari, deveniți cumpărători ai imobilelor aflate în această situație.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele acestui articol, ca și principiul securității raporturilor juridice, trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cazul cumpărătorului de bună-credință.

Ca urmare, oricare dintre aceștia nu poate fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Pentru a exista, însă, protecția conferită de normele convenționale menționate, în favoarea reclamantului, este, însă, necesar, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, să fie vorba de un „bun actual” al acestuia, calitatea de titular al dreptului să-i fie recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea lui.

Or, în speță, nu numai că reclamantului nu i s-a recunoscut dreptul de proprietate în această modalitate, deci, nu avea „un bun” în accepțiunea normelor convenționale, dar nici nu poate pretinde existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului, ca urmare a măsurilor legislative de restituire adoptate, de stat, în materie.

A considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să fie restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual.

În acest sens, instanța de apel a avut în vedere jurisprudența Curții Europene în cauza R. contra României.

La acest moment, în speța de față, este justificată speranța legitimă a chiriașilor cumpărători de a de bucura de acest bun în condițiile în care titlurile lor de proprietate nu au fost desființate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul P.A.G., decedat pe parcursul procesului și continuat de moștenitorul său, P.G., precum și pârâții B.E., D.A.N. și D.S.M., D.M.A. și D.M., I.M., N.E., P.F. și Municipiul București, prin Primarul General.

I. Recurentul reclamant a criticat decizia pentru următoarele motive:

1. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit, Curtea de Apel a apreciat că încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 și nr. X/1975 a fost efectuată cu bună-credință.

Argumentele instanței de apel, referitoare la faptul că aceste contracte au fost încheiate într-o perioadă când titlul statului nu putea fi pus la îndoială, pot fi reținute și în cazul Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, contrar întregii jurisprudențe.

Se încalcă principiul necunoașterii legii, dar și doctrina și jurisprudența privitoare la buna-credință, în materie.

Din moment ce titlul statului nu exista încă de la momentul preluării, după cum a constatat instanța de apel, aceasta înseamnă că nu exista nici în momentul anului 1975, aparența de proprietate a acestuia, în ciuda regimului juridic, nesubzistând.

Cumpărătorii aveau obligația să verifice dacă preluarea s-a făcut în mod legal sau dacă a fost încălcată Constituția de la acea vreme, neavând relevanță că, în anul 1975, nu se putea prevedea apariția unei legi de restituire.

S-a omis a se avea în vedere faptul că autorul reclamantului a formulat, în fața Președintelui Consiliului de Stat al R.S.R., cerere de revenire asupra naționalizării, care nu fusese soluționată la momentul încheierii celor două contracte și care putea fi rezolvată oricând.

Prin urmare, cumpărătorii sunt de rea-credință, deoarece aveau posibilitatea verificării nevalabilității titlului statului, trebuind ca aceștia să se abțină de la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât nu erau îndeplinite condițiile art. 7 din H.C.M. nr. 880/1973.

Curtea nu a răspuns criticilor formulate prin cererea de aderare la apel, în sensul că, în cauză, nu erau îndeplinite, cumulativ, cerințele operării bunei-credințe, și anume intenția dreaptă, diligența, caracterul licit al actului încheiat și abținerea de la prejudicierea altuia cu ocazia perfectării acestuia.

Intenția dreaptă este inexistentă, deoarece trebuia ca pârâții să cunoască greșita naționalizare pe numele unui singur coproprietar; încălcarea Constituției din 1948, de către Decretul nr. 92/1950, faptul că autorul reclamantului a contestat această măsură.

Pârâții nu au fot diligenți, deoarece nu au depus niciun efort privind verificarea titlului statului, contractul este ilicit deoarece, în baza Legii nr. 4/1973, vânzarea a fost făcută de către un neproprietar, iar autorii reclamantului și acesta din urmă au fost prejudiciați prin simplul fapt că lipsirea de proprietate a avut loc fără vreo prealabilă și justă despăgubire și cu imposibilitatea recuperării proprietății.

Prin urmare, prezumția bunei-credințe a fot răsturnată, acțiunea în nulitate nemaiputând fi paralizată grație aplicării principiului validității aparenței în drept.

2. Art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ.

În mod greșit, Curtea a introdus, drept criteriu de preferință pentru soluționarea revendicării apartamentelor cumpărate prin contractele de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 și nr. X/1975, „buna-credință”.

Indiferent de soluția dată asupra acțiunii în nulitate și independent de buna-credință, acțiunea în revendicare a celor două apartamente trebuia admisă.

Curtea nu răspunde motivului din cererea de aderare la apel referitor la imposibilitatea reținerii bunei-credințe în mecanismul de comparare a titlurilor autorilor părților, în cadrul revendicării, limitându-se la o motivare de o propoziție, ce se constituie într-o concluzie a analizei existenței bunei-credințe a cumpărătorilor, conchizând, nelegal, că „în operațiunea de comparare a titlurilor de proprietate se dă câștig de cauză cumpărătorilor de bună-credință”.

Greșeala constă, pe de-o parte, în faptul că buna credință este o excepție de la efectul nulității, iar nu de la efectele revendicării, iar, pe de altă parte, buna-credință reprezintă o stare de fapt, o stare psihologică, și nu poate fi reținută în revendicare, unde mecanismul de comparare a titlurilor privește doar analiza stării de drept și a dovezii sale.

O altă greșeală a instanței de apel vizează aplicarea incorectă a mecanismului revendicării, pricina prezentând situația clasică în care părțile litigante dețin titluri ce provin de la autori diferiți, astfel încât trebuia să se procedeze, direct, la analiza acestor titluri, fără a se mai face aprecieri cu privire la titlul pârâților.

Instanța trebuia să constate că titlul autorilor reclamanților este preferabil, fiind conform cu dispozițiile legale de la acea dată, în timp ce pârâții au dobândit imobilele de la Statul Român, care nu a avut niciodată titlu asupra lor.

În esență, prin raportare la buna credință a pârâților și la validitatea contractelor de vânzare-cumpărare, Curtea a persistat în eroarea instanței de fond, criticată prin cererea de aderare, respectiv în confuzia între „valabilitate” și „preferențiabilitate”, concretizată în confuzia între mecanismul și efectele nulității față de revendicare.

În concluzie, instanțele anterioare au omis să observe faptul că cele două titluri de proprietate provin de la autori diferiți și, ca atare, titlurile autorilor trebuia să fie comparate în modalitatea stabilirii dreptului preferabil.

Instanța de apel a analizat, în mod greșit, criticile reclamantului privind mecanismul revendicării, prin raportare la Legile speciale nr. 112/1995, 10/2001, la decizia nr. 33/2008 și la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, omițând că pricina este supusă dreptului comun, fiind introdusă anterior apariției legislației speciale.

3. Art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În mod greșit, instanța de apel aplică, drept precedent judiciar, cauza C.E.D.O. „R. vs. România”, citând, eronat, deciziile Curții Europene, în sensul că nu trebuie prejudiciați chiriașii cumpărători. Aceasta față de considerentele Curții Europene, în sensul că fostul proprietar nu trebuie, în condițiile în care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă, să suporte consecințele faptului că sistemul legislativ și judiciar intern a permis coexistența a două judecăți definitive, prin care s-a confirmat dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun. În această cauză s-au analizat, de fapt, implicațiile declarării și admiterii recursului în anulare în speța respectivă.

Prin urmare, susținerea Curții, în sensul că dreptul reclamantului și-ar fi pierdut eficiența în timp, iar titlul pârâților este preferabil, este total neavenită și străină de pricină.

În mod greșit, s-a făcut referire și la legile speciale menționate mai sus, dar și la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, neobservându-se că acțiunea promovată este anterioară Legii speciale nr. 10/2001.

Ca atare, analiza întrunirii cerințelor prevăzute de decizia sus-menționată, respectiv încadrarea în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., exced cadrului juridic aplicabil cauzei și constituie o greșeală de judecată a apelului reclamantului, prin neaplicarea dreptului comun.

Recurentul reclamant a solicitat admiterea căii de atac, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de aderare la apel, iar, pe fond, admiterea, în totalitate, a acțiunii, astfel cum a fost precizată și modificată.

II. Recurentul pârât Municipiul București, prin Primarul General, a criticat aceeași decizie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În mod greșit, instanța de apel a respins apelul declarat de această parte, considerând că titlul statului, de preluare a imobilului în litigiu, este nevalabil, deoarece ar contraveni dispozițiilor constituționale din 1948, art. 481 C. civ., dispozițiilor din Declarația Universală a Drepturilor Omului, Decretul nr. 92/1950 nefiind declarat neconstituțional în timpul cât era în vigoare, astfel încât, pentru această perioadă, a produs efecte juridice.

Nu s-a avut în vedere jurisprudența Curții Europene (cauza B. contra României, cauza R. contra României), care a subliniat că atenuarea vechilor neajunsuri aduse foștilor proprietari nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, sens în care „legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri” (paragraf 37 din cauza „R. contra României”).

A mai afirmat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat în lumina preambulului acestuia, care enunță preeminența dreptului, ca element de patrimoniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă în oricare litigiu nu trebuie rediscutată (cauza „B. contra României”, paragraf 61).

A invocat și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nr. 33/2008, care a stabilit că „concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.

III. Recurenta-pârâtă B.E. a criticat decizia pentru următoarele motive:

În mod greșit, instanța de apel a considerat nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, privind spațiul locativ aflat la parterul imobilului în litigiu, corp B.

Cu privire la principiul „error communis facit jus”, contrar celor reținute de Curte, sunt îndeplinite cerințele pentru ca acest principiu să opereze în favoarea pârâtei.

Astfel, acțiunea în revendicare a fost promovată în anul 1998, ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare sus-menționat, la momentul înstrăinării spațiului statul având aparența de proprietar asupra bunului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950.

De asemenea, la nivelul anului 1997, legea specială permitea cumpărarea apartamentelor, de către chiriași, în condițiile reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar, la momentul încheierii contractului, nu fusese pronunțată nicio hotărâre în favoarea reclamantului.

Anterior vânzării, pârâta a fost chiriașă în apartamentul în discuție, ceea ce reprezenta o condiție a încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Aria diligențelor efectuate anterior cumpărării a fost interpretată în mod greșit, de către instanța de apel, ca având o extindere nelimitată.

Problema limitei diligențelor de care erau ținuți dobânditorii pentru a prevedea rezultatul actului se regăsește în adagiul „Diligența presupune prevederea rezultatului actului în limitele legii”.

Ca atare, aceste diligențe nu sunt nelimitate, ci limitate la scopul actului urmărit, și anume cunoașterea situației de fapt și de drept prin care vânzătorul își probează dreptul de proprietate.

În acest sens, pârâta a formulat cereri către SC R. SA și Primăria municipiului București, care i-au comunicat că nu există impedimente la vânzare (adresa din 16 mai 2006 a SC R. SA).

În concluzie, pârâta a respectat prevederile art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, deoarece a formulat cerere de cumpărare la momentul la care statul a făcut oferta de vânzare în mod public, moment la care nu exista nicio acțiune în revendicare pe rolul instanțelor de judecată, cu privire la imobilul în litigiu, reclamantul nu formulase nicio notificare către pârâtă pentru a-i face cunoscută intenția de revendicare, nu a probat nicio acțiune voluntară a pârâtei făcută în scopul de a se sustrage de la aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Cum, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, exista o prezumție a dreptului de proprietate, ce opera în favoarea statului, nu se poate reține nulitatea absolută a acestui contract.

De asemenea, se putea prevedea că cererea de restituire în natură formulată de reclamant nu este aptă să producă o asemenea măsură reparatorie în favoarea sa, prin simpla cunoaștere a dispozițiilor Legii nr. 112/1995, din moment ce imobilul era ocupat de chiriași.

În aceste condiții, buna-credință nu a fot afectată, iar fundamentarea relei credințe doar pe existența acestei cereri, fără să existe vreo culpă din partea pârâtei, este greșită.

Față de toate aceste circumstanțe, pârâta s-a aflat într-o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, neavând cunoștință că bunul poate aparține altei persoane sau că ar putea exista o speranță legitimă a vreunui eventual notificator, după cum nu putea prevedea că același stat, care i-a vândut imobilul, va adopta, mai întâi, un mijloc procesual pentru înlăturarea prezumției de proprietate a vânzătorului și, apoi, o nouă lege, prin care să stabilească caracterul abuziv al titlului statului.

În susținerea primului motiv de recurs, pârâta a invocat și art. 11 din Legea nr. 1/2009, în care se menționează că „Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora”.

Această dispoziție este conformă cu art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, care se aplică nu numai revendicatorului, ci și chiriașului cumpărător, în aplicarea unui tratament juridic nediscriminatoriu între cetățeni aflați în situații identice și a egalității armelor.

Susține și poziția Curții Constituționale, în sensul că, „în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului imobil, este preferat cel din urmă. Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă în baza unor rațiuni cu aplicare mult mai largă și care au creat un adevărat principiu – de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice”.

Cu privire la buna-credință a pârâtei cumpărătoare, aceasta susține că reclamantul era ținut să răstoarne prezumția bunei-credințe instituită în favoarea recurentei, în baza art. 1898 C. civ.

Mai mult decât atât, pârâta și-a probat buna-credință la achiziționarea locuinței, expunând atitudinea sa subiectivă, respectiv credința că a cumpărat de la adevăratul proprietar.

Buna-credință constituie o cauză suficientă pentru salvarea actului juridic de la sancțiunea nulității, precum și pentru considerarea dobândirii, în mod legal, a dreptului de proprietate, după cum s-a apreciat, constant, în practica judiciară în materie.

Nu se poate reține nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege, deoarece nu s-a folosit nicio manevră dolosivă la încheierea actului, în scopul eludării unor dispoziții legale imperative, fiind respectate art. 9 și art. 14 din Legea nr. 112/1995.

O persoană care se întemeiază pe dispozițiile legale nu poate fi decât de bună-credință, pârâta efectuând toate demersurile necesare în vederea cumpărării apartamentului, neavând cunoștință că acesta era revendicat în temeiul unei legi, cu atât mai mult cu cât a primit toate avizele favorabile achiziționării locuinței. De asemenea, prețul plătit de către pârâtă a fost stabilit în conformitate cu prevederile legale în materie.

Invocă și aplicarea principiului potrivit cu care „un act juridic trebuie interpretat în sensul producerii de efecte juridice și nu în acela al lipsirii lui de orice efect” – „Actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat”.

Face trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 191/2002, privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în care se reține că, dacă cel puțin cumpărătorul a fost de bună credință, intenția de fraudare nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită.

Cum reclamantul nu a dovedit reaua-credință a cumpărătoarei, titlul acesteia s-a consolidat și, în consecință, acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 este neîntemeiată.

În conflictul de interese legitime dintre proprietarul revendicator și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, atât practica, cât și doctrina, au înțeles să recunoască, în toate cazurile, prevalența interesului celui din urmă, pentru asigurarea securității circuitului civil.

Mai susține că reclamantul nu a notat, în cartea funciară, acțiunea în revendicare formulată, motiv pentru care înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei s-a realizat fără nici un impediment legal.

Recurenta pârâtă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

IV. Recurenții pârâți D.A.N. și D.S.M. au criticat decizia pentru următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit, instanța de apel a respins excepția invocată de pârâți, privind inadmisibilitatea aderării reclamantului la apelurile formulate de către pârâți, încălcându-se dispozițiile art. 293 și 2931 C. proc. civ.

Deoarece reclamantul formulase apel împotriva hotărârii primei instanțe, acesta a înțeles ca, printr-o cerere proprie, principală, să ceară schimbarea hotărârii primei instanțe, astfel încât avea calitatea de apelant principal.

Textul art. 293 alin. (1) C. proc. civ. se referă la „intimat”, cel ce nu a declarat un apel principal, și care, ulterior, „aderă”, până la prima zi de înfățișare, la apelurile principale ale celorlalte părți.

Reclamantul a avut atât calitatea de apelant principal, cât și pe cea de apelant aderent, situație pe care textul invocat nu o prevede.

2. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 132 și 134 C. proc. civ., atunci când Curtea de Apel a considerat că, în mod corect, instanța de fond a analizat și valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâți, cu privire la mansarda din corpul A al imobilului, respectându-se, astfel, dispozițiile art. 315 alin. (1) din același cod.

Instanțele au procedat la o greșită interpretare și aplicare a deciziei de casare nr. 6064 din 7 iulie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, obligatorie potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 132 din același cod.

Înalta Curte a dispus ca instanța de rejudecare să determine obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, părțile contractante, condițiile în care acestea au fost încheiate.

Încălcând principiul disponibilității, instanța de rejudecare a considerat, în mod nelegal, că instanța de recurs ar fi „obligat” această instanță să permită reclamantului completarea cererii introductive cu un nou contract și un nou pârât, cu argumentarea eronată că toate încheierile de ședință ar fi fost, implicit, anulate, prin decizia de casare, motivare însușită și de Curtea de Apel.

Principiul disponibilității părților asupra cadrului juridic și a acțiunii, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a fost încălcat de către instanță, care a nesocotit voința părților în litigiu, introducând în cauză, din oficiu, o persoană care nu a fost chemată în judecată, în condițiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ.

Introducerea în cauză a unei persoane din inițiativa instanței este nelegală și nu poate fi explicată în baza rolului activ al judecătorului, care vizează doar folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii și numai în cadrul procesual stabilit prin voința reclamantului.

Doar părțile sunt cele care pot lărgi sfera procesului, prin modificarea cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Deci, prin decizia de casare sus-menționată, contrar celor reținute de instanțele anterioare, Înalta Curte nu a impus instanței de trimitere să permită reclamantului modificarea acțiunii prin introducerea unui nou contract de vânzare-cumpărare (cel cu nr. X/1975) și a unui nou pârât, D.A.N.

Recurenții pârâți susțin că instanțele au încălcat art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil și la o instanță imparțială, invocând, în acest sens, cauza P. contra Belgiei.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În mod greșit, instanța de apel a menținut sentința privind anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1103/112/1997, deși acesta s-a încheiat cu respectarea, întocmai, a Legii nr. 112/1995, fiind aplicabile și prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, privind ocrotirea bunei-credințe.

S-a procedat la o greșită interpretare a Legii nr. 213/1998 și a H.G. nr. 498/2003.

4. Instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 274, 276 și 277 C. proc. civ., având în vedere că pretențiile reclamantului au fost admise numai în parte, fiind respinsă cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1975, privind pe pârâta D.S.M., fostă N.

Cererea reclamantului, de anulare a acestui contract, a determinat cheltuieli majore din partea pârâtei, ceea ce a determinat-o pe aceasta să solicite obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții pârâți au solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei recurate și, în parte, a hotărârii primei instanțe, în sensul respingerii cererii formulate de reclamant privind anularea contractului de vânzare - cumpărare din 28 august 1997.

V. Recurenții pârâți D.M. și D.M.A. au criticat decizia pentru următoarele motive:

1. Prin aplicarea greșită a legii s-a considerat că titlul statului, de preluare a imobilului, este unul nevalabil.

Din considerentele deciziei atacate se observă diferența de interpretare a decretului de naționalizare, pe care o face instanța de apel față de prima instanță, în sensul că, în timp ce Tribunalul a considerat că doar art. I pct. 1, 2, 4 și 5 din Decretul nr. 92/1950 sunt neconstituționale, în a doua categorie intrând și locuințele, instanța de apel a avut în vedere prevederile Legii nr. 247/2005, conform cărora decretul de naționalizare este considerat abuziv în totalitate.

Recurenții pârâți susțin că aprecierea existenței titlului statului asupra apartamentului în litigiu trebuie să se circumscrie datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru acest apartament.

Analiza titlului statului în raport de modificările legislative ulterioare datei la care a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare, începând cu republicarea H.G. nr. 20/1996, în baza art. II din H.G. nr. 11/1997, și în raport de actele normative ulterioare, inclusiv Legea nr. 247/2005, constituie o încălcare a regulii tempus regit actum, o negare a Legii nr. 112/1995 și o anihilare a efectelor acesteia, cu consecințe negative asupra securității raporturilor juridice civile.

Recurenții pârâți au invocat și hotărârea pronunțată la 2 februarie 1995, de către Curtea Supremă de Justiție, secțiile unite,, conform căreia „instanțele judecătorești nu au atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 …; numai legea poate dispune cu privire la conformitatea naționalizărilor efectuate în temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispozițiile actualei Constituții…”.

Revirimentul jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a produs la 28 septembrie 1998, când această instanță a hotărât să revină asupra deciziei din 1995, iar aceasta a avut loc după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de către recurenții pârâți.

În același sens, recurenții invocă poziția Curții Constituționale, care, prin decizia nr. 73 din 19 iulie 1995, s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea proiectului Legii nr. 112/1995, arătând că dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desființat legal în condițiile în care locuințele au fost preluate de către stat, printr-un act administrativ ilegal, sau, pur și simplu, în fapt, așadar, fără titlu. Asemenea imobile nu pot fi incluse în categoria celor avute în vedere într-o lege al cărei obiect este reglementarea situației juridice a locuințelor trecute în proprietatea statului.

În executarea Legii nr. 112/1995, a fost adoptată H.G. nr. 20/1996, conform căreia erau considerate ca fiind trecute cu titlu, în proprietatea statului, imobilele preluate în aplicarea unei dispoziții legale, între acestea fiind menționat, în mod expres, și Decretul nr. 92/1950.

Hotărârile anterioare sunt netemeinicie, deoarece imobilul a fost naționalizat în baza art. I din Decretul nr. 92/1950, autorii reclamantului având mai multe apartamente închiriate, astfel încât legalitatea titlului statului era indiscutabilă, aspect de care instanțele nu au ținut seama.

Apariția ulterioară a H.G. nr. 11/1997, Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, care consideră ca fiind abuzive preluările, de către stat, a imobilelor din care face parte și cel din prezentul litigiu nu este relevantă în cauză, din moment ce, la momentul perfectării actului juridic nr. 184/112 din 14 februarie 1997, potrivit Legii nr. 112/1995, valabilitatea preluării bunului nu era pusă la îndoială.

2. Instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 315 alin. (1), art. 132 și 134 C. proc. civ.

Astfel, în mod nelegal, s-a admis, la rejudecarea în fond după casare a cauzei, completarea acțiunii cu capătul de cerere privind revendicarea imobilului.

Argumentul instanței de recurs menționat în decizia pronunțată în Dosarul 305/2/2006, în sensul că instanța de apel a reținut, în mod corect, că „numai în fața instanței de fond ar putea fi făcute eventuale cereri noi și s-ar putea completa cadrul procesual”, ceea ce a condus la respingerea căii de atac, trebuie interpretat, în ceea ce privește sintagma „cereri noi”, în raport de ceea ce s-a dispus prin decizia de casare anterioară, nr. 6064 din 7 iulie 2005, de către Înalta Curte, în sensul de a se verifica, pentru toate contractele de vânzare-cumpărare, „obiectul acestora, părțile contractante, data și condițiile în care au fost încheiate, pentru a se determina valabilitatea lor”.

Așadar, formularea unui nou capăt de cerere privind revendicarea în contradictoriu cu foștii chiriași, subsidiar celui privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, nu se putea face în fond după casare.

3. Instanța a încălcat dispozițiile legale, în aprecierea bunei credințe la cumpărarea, de către recurenți, a apartamentului în litigiu și a incidenței, în cauză, a principiului validității aparenței în drept.

Susțin că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că buna credință nu se prezumă, față de dispozițiile art. 1899 alin. (2) C. civ., sarcina probei revenind celui care alege reaua credință.

De asemenea, argumentele instanței sunt nelegale în raport de dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și sunt lipsite de rigoare, deoarece pretind extinderea nelimitată a diligențelor pe care trebuie să le efectueze un cumpărător de bună-credință, impunându-se acestuia o capacitate intuitivă ce depășește realitatea normativă și uzanțele înstrăinărilor imobiliare.

În legătură cu efectele bunei-credințe, reglementate de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 191/2002, care a arătat că incidența principiului validității aparenței în drept este subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului, eroare care trebuie să fie comună și invincibilă, precum și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

Curtea Constituțională a mai menționat că „consacrarea unei astfel de soluții legislative a fost impusă legiuitorului și de împrejurarea că, în această materie, eroarea comună cu privire la concordanța între aparență și realitate și-a avut suportul în cadrul legislativ în vigoare la acel moment, care confirma, cu forța unei prezumții juris et de jure, că proprietarul aparent, statul, este adevăratul proprietar. O atare împrejurare justifică, pe deplin, opțiunea legiuitorului de a conferi bunei-credințe o eficiență juridică similară celei din dreptul comun”.

Considerentele hotărârilor anterioare, în sensul ca pârâții să se fi ridicat, la data cumpărării apartamentului, peste cele stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională, în legătură cu modul în care trebuie înțeleasă noțiunea de preluare cu titlu a imobilelor, de către stat, tranșată de acestea în sensul că statul era proprietar indiscutabil, sau peste încrederea în cadrul legislativ în vigoare la data cumpărării, care instituia, cu forța unei prezumții juris et de jure, că proprietarul aparent, adică statul, este adevăratul proprietar, sunt nelegale și nerealiste.

Calitatea de proprietar a statului supra imobilului nu era pusă la îndoială la data cumpărării, statul fiind un verus dominus, iar această eroare era comună și invincibilă, dovadă fiind faptul că nu numai recurenții pârâți, ci și toți ceilalți chiriași au cumpărat, cu bună-credință și la date diferite, apartamentele deținute cu chirie.

În acest sens, invocă faptul că apartamentul nu era ocupat de fostul proprietar, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, deci, nu putea fi restituit în natură către acesta.

De asemenea, recurenții pârâți au efectuat demersuri la SC R. SA, Primăria municipiului București și Judecătoria sectorului 1 București, pentru a verifica situația juridică a apartamentului, instituții care le-au comunicat că nu există impedimente la cumpărare.

Instanța de apel a omis un element important invocat în apărarea pârâților, pe aspectul bunei-credințe, și anume nu a ținut seama că o parte dintre înscrisurile depuse în dovedirea acesteia au dispărut din dosar (adresa din 21 martie 2006 a SC R. SA, adresa nr. 997 din 20 mai 2009 a SC R. SA, hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 a Comisiei municipiului București de aplicare a Legii nr. 112/1995), în locul lor apărând alte documente fără legătură cu cauza.

În absența acestor documente, care dovedeau diligențele efectuate de pârâți pentru a afla situația juridică a imobilului, instanța de apel a considerat că SC R. SA a făcut verificări insuficiente în legătură cu aceasta și, drept consecință, pârâții ar fi fost de rea credință la încheierea contractului, concluzia instanței fiind inacceptabilă.

Mai susțin că reclamantul nu i-a notificat în sensul de a nu proceda la cumpărarea imobilului, nu s-a prezentat pentru a le face cunoscute eventualele demersuri în sensul obținerii restituirii în natură a bunului, astfel încât buna-credință a pârâților este neîndoielnică, aceștia neavând nici cel mai mic indiciu că nu puteau beneficia de dreptul de a încheia contractul în cauză.

De asemenea, instanța de apel a reținut, în mod greșit, că actul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 februarie 1997 este ulterior H.G. 11/1997, de modificare a H.G. nr. 20/1996, aceasta din urmă fiind republicată la 18 februarie 1997, în baza art. 2 din Hotărârea de Guvern de modificare.

Or, cum Legea nr. 112/1995 viza imobilele preluate de stat cu titlu, în înțelesul dat până atunci de Executiv, de Curtea Constituțională și de Înalta Curte, buna credință a pârâților este neîndoielnică.

4. Deși prima instanță a respins excepția uzucapiunii fără a analiza, în concret, dacă sunt sau nu îndeplinite condițiile acesteia, enumerându-le doar, instanța de apel a procedat la soluționarea, pe fond, a excepției, în loc să dispună trimiterea cauzei la Tribunal, în vederea analizării uzucapiunii de scurtă durată, conform art. 297 C. proc. civ.

5. În condițiile în care reclamantul a urmat și calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în mod greșit, instanța de apel a considerat că acesta este în drept, potrivit art. 46 alin. (1) din legea menționată, să aleagă între a continua sau nu procesul, astfel încât opțiunea pentru soluționarea cererii în revendicare introdusă la 16 septembrie 1998 este admisibilă.

În raport de decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, și de circumstanțele speței – emiterea dispoziției nr. 4367 din 26 septembrie 2005, prin care a fost soluționată favorabil notificarea reclamantului formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, mai puțin în ceea ce privește apartamentele cumpărate potrivit Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 4/1973, precum și de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, de către pârâți, cu respectarea Legii nr. 112/1995 - acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Admiterea acestei acțiuni aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și „securității raporturilor juridice”, astfel încât reclamantul are deschisă calea legii speciale pentru a obține despăgubiri, contractul recurenților fiind preferabil.

Toate aceste critici au fost întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

6. Decizia cuprinde motive contradictorii – art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Astfel, instanțele rețin buna credință și aplicarea principiului validității aparenței în drept în cazul contractelor încheiate în anul 1975, într-o perioadă în care nu exista o legislație a retrocedărilor și a dreptului chiriașilor de atunci de a cumpăra imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 92/1950, în antiteză cu ipoteza contractului încheiat de pârâți în anul 1997, când situația era clar reglementată, și, cu toate acestea, se consideră că actul este lovit de nulitate absolută pe motiv că lipsește buna credință și nu operează principiul enunțat.

Or, naționalizarea a fost cunoscută de toți, cumpărătorii din trecut și cei actuali nu au știut despre intenția proprietarului de a obține retrocedarea imobilului, niciuna dintre categoriile de cumpărători nu s-a adresat altor instituții decât cele care puteau cunoaște situația juridică a bunului și puteau perfecta actele de vânzare-cumpărare.

Situația este identică pentru ambele categorii de contracte, apărate de lege în același mod, iar valabilitatea lor este neîndoielnică.

Recurenții pârâți au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului declarat de aceștia și, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant.

VI. Recurenta pârâtă I.M. a criticat decizia, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

1. Instanța de fond nu s-a pronunțat, în dispozitivul hotărârii, asupra excepției uzucapiunii invocată de pârâtă, lăsând nerezolvată cererea formulată de aceasta.

Instanța de apel, în analiza uzucapiunii, nu ține seama de prevederile art. 1898 C. civ., în sensul că „Buna credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea”, astfel încât, raportat la faptul că cel de la care a dobândit posesia este și cel de la care a dobândit proprietatea, posesia recurentei este anterioară anului 1990, anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare și proprietatea provine de la cel care avea aparența și toate însușirile cerute de lege pentru a o putea transmite.

Susține că a fost de bună credință la cumpărarea apartamentului, determinat de faptul că statul este garantul dreptății și că nimeni nu putea pune la îndoială faptul că era, de drept, proprietar; posesia asupra imobilului a fost utilă și întemeiată pe just titlu, precum și exercitată pe durata prevăzută de lege.

2. În mod greșit, instanțele nu au aplicat prevederile deciziei nr. 33/2008, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Conform acestei decizii, în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială, iar atunci când sunt sesizate neconcordanțe între aceasta din urmă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate doar în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Inadmisibilitatea cererii reclamantului decurge și din faptul că art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001 stabilesc care imobile fac obiectul reparației stabilite de această lege, între ele înscriindu-se și imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950.

Pârâta a îndeplinit toate condițiile de valabilitate la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, precum și cele prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru a putea cumpăra, respectiv, la data cumpărării imobilului, statul avea titlu valabil, necontestat de nimeni, pârâta deținea un contract de închiriere valabil, nu avea o altă proprietate, nu a fost notificată în sensul existenței cererii de revendicare, oficiul juridic și-a dat avizul în vederea perfectării contractului.

Reclamantul nu a justificat interesul în formularea acțiunii în revendicare față de dispozițiile legii speciale, astfel încât acțiunea sa intră sub incidența prevederilor deciziei pronunțate în interesul legii sus-menționate și nu poate fi admisă întrucât aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei.

Susține că au fost încălcate și prevederile Legii nr. 1/2009, potrivit cărora nu se restituie în natură imobilul ce a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită având dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață a imobilului.

În același sens sunt și dispozițiile din Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.

În concluzie, recurenta-pârâtă susține că nu se poate reține reaua sa credința la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Recurenta a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului și respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

VII. Recurenta pârâtă N.E. a formulat critici identice cu cele ale recurentei pârâte I.M., raportat la contractul de vânzare-cumpărare încheiat de ea, având nr. 49/112/1998, și a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În drept, a invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

VIII. Recurenta pârâtă P.F. a formulat critici identice cu cele ale recurentei pârâte B.E., raportat la contractul său de vânzare - cumpărare, respectiv nr. 1086/112/1997, invocând, în susținerea aplicării principiului validității aparenței în drept, în favoarea sa, adresa nr. 731 din 28 martie 2006 a SC R. SA.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La termenul de judecată din 13 mai 2011, anterior concluziilor asupra fondului cauzei, prezenta instanță a pus în vedere părților să formuleze susțineri și în legătură cu următoarele aspecte:

- în ceea ce privește recursul declarat de recurenții pârâți D.M. și D.M.A., să se precizeze dacă aceste părți s-au opus primirii, în rejudecare, a acțiunii în revendicare formulate în contradictoriu cu aceste părți, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.;

- să se precizeze dacă susținerile formulate de reclamant în cererea de aderare la apel, privind contractele de vânzare-cumpărare nr. Z/1975 și nr. X/1975, se puteau invoca pe calea aderării la apel și, raportat la aceasta, dacă recurentul reclamant putea formula, în cadrul prezentei căi de atac, critici în legătură cu modalitatea de soluționare a acțiunii în nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare menționate și în revendicarea imobilelor care formează obiectul lor, față de respingerea apelului declarat de această parte, ca tardiv, și de calificarea ce urmează a se da susținerilor respective din cererea de aderare;

- să se precizeze dacă, în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1975, recurenții pârâți D.S.M. și D.A.N. justifică interes în formularea criticii ce constituie al doilea motiv de recurs, referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 132 și 134 C. proc. civ., cu referire la art. 315 din același cod, atât timp cât, prin decizia recurată, s-a menținut soluția primei instanțe, de respingere a cererii reclamantului privind nulitatea acestui contract.

Separat de aceste chestiuni juridice, reprezentantul recurentului pârât Municipiul București a solicitat să se țină seama, în soluționarea cauzei, de principiul electa una via non datur recursus ad alteram. Arată că, în ce privește imobilul în litigiu, Primarul General a emis dispoziție prin care a dispus restituirea imobilului, mai puțin pentru apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, astfel că reclamantul trebuia să opteze între calea prevăzută de legea specială și cea prevăzută de dreptul comun.

Face referire și la jurisprudența C.E.D.O., în hotărârea pilot „A. și alții contra României”, care urmează a fi avută în vedere la soluționarea cauzei.

Invocă și cele stabilite prin Hotărârea nr. 1/1995 a Curții Supreme de Justiție, în sensul că instanțele judecătorești nu pot dispune cu privire la restituirea imobilelor preluate de către stat.

Recurentul reclamant a invocat, la rândul său, excepția lipsei de interes în promovarea recursurilor declarate de pârâți, în raport de faptul că toate criticile din cadrul acestor recursuri vizează soluția dată asupra cererii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, nefiind atacată și soluția referitoare la admiterea cererii în revendicare.

Or, și în ipoteza respingerii acțiunii în nulitate, această soluție nu prezintă relevanță din moment ce soluția dată asupra revendicării nu a fost criticată.

Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate și de aspectele puse în dezbatere la termenul din 13 mai 2011, astfel cum au fost prezentate mai sus, precum și de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, inclusiv excepția lipsei de interes a recurenților pârâți, invocată de recurentul reclamant, pentru următoarele considerente:

I. 1. Referitor la recursul declarat de reclamant, acesta a criticat decizia exclusiv în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii de aderare la apel, sub aspectul nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1975 și revendicării părților din imobil care au format obiectul acestor contracte. Mai precis, a contestat soluția instanței de apel, de menținere a sentinței în privința respingerii, ca neîntemeiată, a acțiunii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1975 și nr. Z/1975 și a acțiunii în revendicare.

Pentru cele ce se vor arăta în continuare, atacarea hotărârii primei instanțe, în ceea ce privește soluția dată asupra acțiunii în nulitate a actelor juridice sus-menționate și în revendicare, nu se putea realiza prin intermediul unei cereri de aderare la apelul pârâților, în condițiile art. 293 C. proc. civ., ci doar în urma exercitării unui apel principal, în condițiile art. 282 din același cod, sens în care reclamantul a și procedat, de altfel, dar printr-un apel tardiv.

Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe”.

Ca atare, posibilitatea formulării unui apel incident presupune îndeplinirea mai multor condiții, între care aderentul să aibă calitatea de intimat în apelul principal și, de asemenea, să tindă la schimbarea sentinței într-un mod care, bineînțeles, să-i fie favorabil.

Aceasta înseamnă că aspectul care formează obiectul cererii de aderare este criticat în apelul părții adverse și, totodată, este favorabil aderentului, în caz contrar, acesta trebuind să atace sentința cu apel.

Pe de altă parte, în apelul declarat de partea adversă, există riscul ca soluția primei instanțe, favorabilă intimatului, să se schimbe în defavoarea sa.

În această situație, singura șansă de a înlătura un asemenea efect, negativ pentru aderent, în ipoteza admiterii apelului părții adverse, este ca acesta să exercite aderare la apel în condițiile art. 293 C. proc. civ., pentru a încerca să obțină o altă soluție, de asemenea, care să-i fie favorabilă.

Bineînțeles, în raport de obiectul cauzei și de modul de soluționare a acțiunii prin sentință, trebuie să existe, în mod concret, o astfel de posibilitate pentru intimatul aderent, în sensul de a schimba hotărârea inițială într-o formă care să-i fie, de asemenea, convenabilă ca și hotărârea inițială. De exemplu, aceasta poate avea loc, în cazul reclamantului, atunci când acțiunea are două capete de cerere, unul fiind subsidiar, reclamantul câștigă în cererea principală, pârâtul declară apel, și, în calea de atac exercitată de pârât, existând riscul ca reclamantul să piardă, el trebuie să promoveze un apel incident pentru a supune dezbaterii cererea subsidiară, pe care prima instanță nu a mai analizat-o și în care reclamantul ar putea avea succes.

În speță, reclamantul nu se află în ipoteza de a putea promova o cerere de aderare la apel, în scopul de a câștiga în privința acțiunii în nulitate promovată în legătură cu contractele de vânzare-cumpărare încheiate în anul 1975 și a acțiunii în revendicare pentru apartamentele aferente acestor contracte.

Astfel, pârâții care au încheiat actele juridice respective, câștigând în primă instanță, prin respingerea acțiunii referitoare la cele două contracte, nu au exercitat apel și nici nu puteau să-o facă, fiind lipsiți de interes în acest sens, apelul lor vizând alte aspecte în legătură cu care au pierdut în dosarul instrumentat de Tribunal.

Prin urmare, în ceea ce privește cererile de constatare a nulității absolute a celor două contracte și de revendicare, necriticate în apelul pârâților, reclamantul nu are calitatea de intimat, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 293 C. proc. civ. în acest sens.

În mod evident, reclamantul tinde la schimbarea, în favoarea sa, a acestei părți din hotărâre, în sensul obținerii nulității actelor juridice respective, precum și a părților din imobil aferente, prin admiterea acțiunii în revendicare, dar aceasta nu o putea face decât prin exercitarea propriului apel, fiind interesat în declararea căii de atac, deoarece a pierdut în primă instanță.

Cele două condiții, calitatea aderentului, de intimat în apelul părții adverse, și intenția lui de a schimba sentința trebuie îndeplinite cumulativ, ceea ce nu este cazul în ceea-l ce privește pe reclamant.

O interpretare contrară a textului de lege sus-menționat ar conduce la concluzia că, ori de câte ori o parte care are interes să exercite apel, deoarece a pierdut în primă instanță, dar care nu a declarat calea de atac respectivă în condițiile legii (în speță, reclamantul a exercitat un apel tardiv), ar avea posibilitatea să formuleze cerere de aderare la apel, fiind interesat în schimbarea soluției primei instanțe.

O asemenea interpretare nu poate fi admisă, deoarece conduce la eludarea normelor care reglementează instituția apelului și a condițiilor în care această cale de atac poate și trebuie să fie declarată.

Desigur, contrar susținerilor recurenților pârâți D.A.N. și D.S.M. (motivul 1 din recursul pârâților), simpla calitate de apelant a reclamantului nu înlătură posibilitatea acestuia de a formula cerere de aderare la apel, cu condiția, însă, de a îndeplini cerințele art. 293 C. proc. civ., în sensul arătat în precedent.

Acesta este și motivul pentru care critica respectivă, formulată de pârâți, nu este corect susținută de părțile arătate, iar prezenta instanță a supus dezbaterii, din oficiu, propriile argumente privind inadmisibilitatea invocării nulității actelor de vânzare-cumpărare din 1975 și revendicării spațiilor corespunzătoare din imobil prin intermediul cererii de aderare la apel, formulată de reclamant.

În concluzie, fiind necesar ca reclamantul să formuleze apel pentru a avea câștig de cauză în ceea ce privește acțiunea în nulitate și revendicare pentru bunurile cumpărate în 1975, iar nu cerere de aderare la apel, Înalta Curte constată că aceasta din urmă este inadmisibilă pe aspectul arătat, Curtea procedând, în mod greșit, cu încălcarea art. 293 C. proc. civ., la analiza, pe fond, a susținerilor reclamantului în acest sens.

Prin urmare, criticile din cererea de recurs formulată de reclamant, care, după cum s-a arătat, vizează doar soluția pronunțată asupra acțiunii în nulitate privind contractele sus-menționate și în revendicare pentru partea din imobil ce a format obiectul actelor respective, nu pot fi avute în vedere de prezenta instanță, deoarece se referă la modalitatea de soluționare, în fond, a cererii de aderare, decizia fiind nelegală sub acest aspect.

Cererea de aderare la apel, în ceea ce privește nulitatea contractelor din 1975 și revendicarea bunurilor cumpărate prin aceste acte, nu ar putea fi calificată nici ca întâmpinare, ceea ce ar fi permis analiza, pe fond, a susținerilor respective, deoarece acestea nu sunt simple apărări ale reclamantului, ci formează o cerere distinctă, pe care partea a formulat-o în primă instanță, și pe care, nemulțumit fiind de soluție, trebuia să o atace conform art. 282 C. proc. civ., iar nu în condițiile art. 293 din același cod.

De altfel, procedând la verificarea, pe fond, a susținerilor reclamantului aderent, Curtea a lăsat fără efect soluția dată asupra apelului principal exercitat de această parte, care cuprindea critici identice cu cele din apelul incident.

Referitor la soluția asupra cererii de aderare, Înalta Curte constată că aceasta trebuia respinsă, ca inadmisibilă, nefiind îndeplinite condițiile art. 293 C. proc. civ., pentru promovarea unei asemenea cereri, dar, în circumstanțele date, deoarece instanța de apel a pronunțat tot o soluție de respingere, ea va fi păstrată, însă, cu argumentarea prezentată în decizia de față.

În condițiile în care reclamantul nu putea formula pretenții în legătură cu actele juridice încheiate în 1975 și cu partea din imobil corespunzătoare acestora, prin intermediul unui apel incident, iar apelul principal, declarat de el, a fost respins ca tardiv, Înalta Curte nu poate proceda la analiza, pe fond, a susținerilor privind acțiunea în nulitate și revendicare pentru apartamentele respective.

2. Tot în legătură cu cererea de aderare, recurentul a invocat și dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a răspuns într-un mod lapidar, redus la o singură frază, susținerii aderentului privind absența consecințelor juridice ale soluției date asupra acțiunii în nulitate și ale bunei credințe, în rezolvarea acțiunii în revendicare.

Cum, pentru cele enunțate în precedent, Curtea de Apel nu trebuia să analizeze pe fond, în cadrul cererii de aderare, argumentele reclamantului referitoare la nulitatea contractelor din 1975 și revendicarea imobilelor ce fac obiectul lor nu prezintă relevanță în ce măsură motivarea instanței, în privința chestiunii respective, îndeplinește sau nu criteriile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în sensul unei argumentări complete și convingătoare.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

II.-VIII. Referitor la recursurile declarate de pârâți, cea mai mare parte dintre critici este comună, ceea ce permite analizarea concomitentă a căilor de atac exercitate de aceste părți, prezenta instanță urmând să răspundă, printr-un considerent comun, acelor susțineri care identifică aceeași problemă de drept, pentru a asigura o rezolvare unitară a chestiunilor respective.

Totodată, se vor avea în vedere și acele critici care nu se regăsesc în toate cererile de recurs, precum și problemele invocate din oficiu, cele menționate de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, precum și excepția lipsei de interes a recurenților pârâți, invocată de reclamant la ultimul termen de judecată.

În condițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care impune analiza prioritară a excepțiilor față de fondul cauzei, Înalta Curte va proceda, mai întâi, la analiza excepției menționate, pe care o consideră neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Recurentul reclamant a invocat excepția lipsei de interes în ceea ce privește recursurile declarate de către pârâți, deoarece, în opinia sa, atât timp cât aceste părți nu au criticat și modalitatea de soluționare a acțiunii în revendicare, ci doar pe cea referitoare la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, chiar o eventuală admitere a căii de atac pe acest aspect ar fi lipsită de eficiență, întrucât, în final, reclamantul ar rămâne în proprietatea și posesia imobilului, câștigat în urma admiterii acțiunii în revendicare.

Cu alte cuvinte, soluția dată asupra acestei acțiuni, nefiind atacată, a intrat în puterea de lucru judecat, neputând fi schimbată ca urmare a unei eventuale soluții de respingere a acțiunii în nulitate.

În primul rând, contrar susținerilor reclamantului, recurenții pârâți D.M. și D.M.A. au criticat, în mod expres, soluția instanței dată asupra cererii în revendicare, considerând că această acțiune nu trebuia primită în rejudecarea fondului, după casare (motivul 2 recurs).

Au mai susținut că acțiunea trebuia respinsă, ca inadmisibilă, în raport de faptul că reclamantul a urmat calea Legii nr. 10/2001 (motivul 6 recurs).

Recurentele I.M. și N.E. au arătat că acțiunea în revendicare a reclamantului nu trebuia admisă față de cele dezlegate, în drept, prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, incidentă în speță, și de dispozițiile Legii nr. 1/2009 (motivul 2 recursuri).

Municipiul București, prin Primarul General, cu ocazia concluziilor orale, a făcut referire la principiul „electa una via”, la Hotărârea nr. 1/2005 a Curții Supreme de Justiție și la hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza „A. și alții contra României”, aspecte care au relevanță directă în ceea ce privește soluționarea acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, susținerile tuturor recurenților pârâți persoane fizice, prin care se invocă dreptul lor de proprietate, în primul rând, din perspectiva principiului validității aparenței în drept, și, corelativ, pierderea aceluiași drept în persoana reclamantului, au legătură cu acțiunea în revendicare, în care se verifică dreptul în discuție.

De asemenea, recurenții au interes în formularea recursurilor, chiar dacă acestea ar viza numai soluția dată asupra cererii în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, deoarece ei sunt părți căzute în pretenții pe acest aspect și au interes să schimbe soluția în favoarea lor, lucru posibil doar prin exercitarea căii de atac prevăzute de lege.

Într-o interpretare contrară, considerând că, în absența criticării soluției date în revendicare, nu se pot verifica susținerile pârâților cu privire la modalitatea de soluționare a cererii în nulitate, s-ar ajunge ca părțile respective să aibă la dispoziție doar un recurs formal, ceea ce, în final, ar conduce la încălcarea dreptului de acces la justiție, reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recurenții pârâți justifică interes în promovarea căii de atac, excepția invocată în legătură cu acest aspect neputând fi primită.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că pot fi reținute următoarele probleme de drept supuse cenzurii instanței, de către recurenții pârâți, în legătură cu decizia atacată:

- reținerea, în mod greșit, a nevalabilității titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu;

- reținerea greșită a relei credințe a pârâților, la data încheierii contractelor, și înlăturarea principiului „error communis facit jus”;

- soluționarea greșită a excepției inadmisibilității cererii de aderare la apel, formulată de reclamant, în raport de dispozițiile art. 293 și 2931 C. proc. civ.;

- încălcarea art. 132, 134 și 315 C. proc. civ., în ceea ce privește judecarea, în fond după casare, a acțiunii privind contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1975, încheiat pentru mansarda din corpul A din imobil, de către pârâta D.S.M., precum și introducerea, în aceeași fază procesuală, a unui nou pârât, respectiv D.A.N.;

- încălcarea acelorași texte de lege în legătură cu soluționarea acțiunii în revendicare a imobilului deținut de pârâții D.M. și D.M.A., formulată în rejudecarea în fond, după casare;

- încălcarea art. 274, 276-277 C. proc. civ., în ceea ce privește neacordarea cheltuielilor de judecată efectuate de pârâții Dumitrescu Ahil Nicoale și D.S.M.;

- greșita soluționare a excepției uzucapiunii de scurtă durată, în fond, de către instanța de apel; nepronunțarea Tribunalului asupra aceleiași excepții în dispozitivul sentinței; îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de 10 până la 20 de ani, în ceea ce privește pe pârâtele I.M. și N.E.;

- inadmisibilitatea acțiunii în revendicare față de declanșarea procedurii Legii nr. 10/2001, de către reclamant, aceasta raportat și la principiul „electa una via”; de hotărârea Curții Supreme de Justiție nr. 1/1995 și de decizia în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, precum și de principiul „securității raporturilor juridice”;

- greșita restituire a imobilului, în natură, către reclamant, față de dispozițiile Legii nr. 1/2009 și de hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza „A. și alții împotriva României”;

- motivarea contradictorie a deciziei recurate.

Dintre criticile care supun dezbaterii problemele juridice sus-menționate, Înalta Curte le va analiza, mai întâi, pe cele referitoare la pretinsele greșeli de ordin procedural, săvârșite sau confirmate, de către instanța de apel, ulterior, pe cele care vizează inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, apoi, pe cele în legătură cu fondul cauzei și, în cele din urmă, critica recurenților D.A.N. și D.S.M. în legătură cu neacordarea cheltuielilor de judecată în fond și apel.

1. În ceea ce privește soluționarea greșită a excepției inadmisibilității cererii de aderare la apel, această chestiune a fost, deja, analizată în legătură cu recursul declarat de reclamant, soluția Curții, pe acest aspect, fiind, într-adevăr, nelegală, dar, pentru considerentele enunțate de prezenta instanță, iar nu pentru motivele invocate de recurenți.

În esență, cererea respectivă nu îndeplinea condițiile prevăzute de art. 293 C. proc. civ., pentru a permite reclamantului un asemenea demers, cu toate consecințele ce decurg din aceasta, în legătură cu imposibilitatea analizării, pe fond, a susținerilor sale, referitoare la soluția pronunțată de Curte, în ceea ce privește nulitatea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în 1975 și revendicarea părții din imobil care formează obiectul acestor contracte.

Cât privește încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 2931 C. proc. civ., susținerea recurenților este neîntemeiată, deoarece textul respectiv vizează condițiile de exercitare a apelului provocat, instituție de drept procesual care nu are legătură cu cererea de aderare formulată de reclamant și care, de altfel, nici nu a fost invocată de acesta, în susținerea cererii.

Prin urmare, este întemeiată critica respectivă, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cât privește interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., dar pentru argumentele invocate din oficiu, de această instanță, și nu pentru cele ale recurenților pârâți.

2. Referitor la critica recurenților pârâți D.A.N. și D.S.M., privind încălcarea art. 132, 134 și 315 alin. (1) C. proc. civ., aceasta privește două aspecte ce trebuie tratate diferit.

Mai întâi, recurenții susțin nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate, întrucât, în fond după casare, Tribunalul nu ar fi putut soluționa acțiunea în nulitate formulată de reclamant în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1975, aceasta fiind o cerere nouă, care nu se poate promova, direct, în rejudecare. În plus, prin decizia de casare nr. 6064/2005 a Înaltei Curți nu s-a stabilit permisiunea unui asemenea demers pentru reclamant.

Critica nu va fi analizată, deoarece recurenții pârâți nu justifică interes în formularea ei, părțile câștigând în fazele procesuale anterioare sub acest aspect, prin respingerea acțiunii în nulitatea actului juridic respectiv.

În subsidiar, trebuie menționat că soluția dată asupra acțiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1975 va fi păstrată de prezenta instanță, pentru argumentele deja arătate, astfel încât, neexistând riscul pentru pârâți de a pierde procesul, în recurs, sub acest aspect, susținerile lor nu au relevanță nici dacă s-ar considera că au caracterul unor apărări față de criticile corespunzătoare acestei probleme din recursul reclamantului.

În ceea ce privește aceeași susținere, raportată la introducerea, în faza rejudecării acțiunii, a unui nou pârât, respectiv D.A.N., cu încălcarea art. 132, 134, 315 alin. (1) C. proc. civ., recurenții au interes să o invoce, deoarece vizează contractul încheiat de pârâți în temeiul Legii nr. 112/1995 și desființat de instanțele anterioare.

Critica este, însă, nefondată.

Instanța de apel a considerat, în mod legal, că, soluționând acțiunea în nulitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. x/z/1997, în contradictoriu și cu pârâtul D.A.N., prima instanță a respectat dispozițiile deciziilor instanței de recurs pronunțate în cauza de față, în fazele procesuale anterioare, în condițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia de casare, nr. 6064/2005, a Înaltei Curți, s-a dispus admiterea recursului declarat de reclamant și casarea hotărârii instanței de apel, printre altele, deoarece instanța de recurs a constatat că unul dintre actele juridice în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 1103/1997, a fost încheiat de D.S.M. și de D.A.N., cauza fiind soluționată fără participarea acestuia din urmă în proces. Or, a mai arătat Înalta Curte, în cuprinsul acelei decizii, că anularea unui act juridic nu se poate propune decât în contradictoriu cu toate părțile contractante, ceea ce a condus la admiterea căii de atac, urmând ca instanța de rejudecare să determine părțile din contract, pentru a se putea aprecia asupra valabilității actului.

Prin urmare, instanța de recurs a dispus casarea deciziei pentru ca acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare să fie soluționată în contradictoriu cu toate părțile contractante, astfel cum, în mod corect, au considerat și instanțele anterioare, în rejudecare, care au procedat în sensul celor stabilite prin decizia de casare.

De altfel, pe lângă faptul că decizia de casare este clară din perspectiva limitelor casării și a obligațiilor impuse instanței de trimitere, considerentul instanței de recurs pentru care s-a dispus casarea se deduce, implicit, și din soluția pronunțată. Astfel, dacă ar fi considerat că instanța de trimitere nu trebuie să procedeze la introducerea în proces a lui D.A.N., pentru a soluționa acțiunea în nulitate în contradictoriu cu toate părțile contractante, constatând că actul juridic a fost perfectat de doi cumpărători, unul dintre ei neparticipând în litigiu, instanța supremă nu ar fi putut pronunța decât o soluție de respingere a acțiunii vizând contractul respectiv, ca inadmisibilă, deoarece nu era întrunit litisconsorțiul procesual pasiv obligatoriu, care să permită soluționarea fondului pretențiilor deduse judecății în legătură cu acel act juridic. Or, nu aceasta a fost soluția instanței de recurs.

Pe de altă parte, în urma casării deciziei din apel, conform deciziei nr. 6064/2005 a Înaltei Curți, instanța de apel, în rejudecarea apelului, a dispus, la rândul ei, admiterea apelului declarat de reclamant și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, printre altele, deoarece, în această fază procesuală, nu se pot introduce alte părți în proces.

Soluția Curții a fost confirmată prin cea de-a doua decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, nr. 3459 din 27 aprilie 2007, conform căreia s-a respins recursul declarat de pârâți. S-a reținut că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 294 și art. 132 C. proc. civ., stabilind că numai în fața instanței de fond s-ar putea face cereri noi și completa cadrul procesual. Totodată, Înalta Curte a menționat că instanța de apel s-a conformat, întocmai, dispozițiilor deciziei de casare, în sensul că prima instanță este cea care trebuie să elucideze aspectele relevante ale cauzei, arătate în decizia de casare.

Ca atare, cea de-a doua decizie pronunțată în recurs a subliniat și accentuat motivele pentru care s-a dispus casarea și, implicit, a confirmat și căile procedurale prin care prima instanță se putea conforma dispozițiilor obligatorii ale instanței de casare, inclusiv în ceea ce privește introducerea în proces a lui D.A.N., în calitate de pârât.

În consecință, nu se poate considera că, procedând la judecarea acțiunii în nulitate în contradictoriu și cu pârâtul sus-menționat, instanța de fond ar fi încălcat dispozițiile obligatorii ale instanței de casare, și, corespunzător, că instanța de apel, confirmând sentința sub acest aspect, ar fi nesocotit art. 315 C. proc. civ.

Referitor la încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil, reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în condițiile în care prima instanță a introdus în proces pe pârâtul D.A.N., în absența unei cereri formulate în acest scop, de către reclamant, Înalta Curte constată că susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În primul rând, motivul respectiv a mai fost pus în discuție, la nivel de principiu, de către recurenta D.S.M., atunci când, în cadrul recursului declarat de această parte împotriva deciziei Curții de Apel, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la prima instanță, a arătat că soluția instanței de apel este dată cu încălcarea principiului disponibilității și art. 132, art. 134 C. proc. civ., întrucât D.A.N. nu poate fi introdus în proces, în rejudecare.

Cum deja s-a arătat, instanța de recurs, deși nu a făcut referire expresă, în motivarea deciziei, la principiul disponibilității în legătură cu stabilirea cadrului procesual, respingând recursurile declarate în cauză, inclusiv pe cel al pârâtei menționate, a confirmat limitele casării, obligațiile instanței de trimitere și, implicit, participarea în proces a pârâtului D.A.N.

Pe de altă parte, contrar susținerilor recurenților, există cererea expresă a reclamantului, înregistrată în dosarul de rejudecare, la 24 iunie 2008 (fila 38 dosar primă instanță), prin care a acesta și-a completat acțiunea inițială, solicitând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare în discuție, în contradictoriu și cu pârâtul D.A.N.

Cât privește depunerea tardivă a cererii prin care a fost lărgit cadrul procesual, chiar dacă acest aspect nu a fost invocat ca o critică, concretă adusă deciziei, ea se deduce implicit din indicarea art. 132 și art. 134 C. proc. civ., în susținerea motivului de recurs respectiv.

Nici această susținere nu este întemeiată.

Stabilind obligația, pentru instanța de trimitere, de a soluționa acțiunea în nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare în contradictoriu cu toate părțile contractante, cu referire expresă la pârâtul D.A.N., instanța de recurs a rezolvat, implicit, și aspectul referitor la introducerea în proces a pârâtului, în faza rejudecării.

Reclamantul și-a manifestat voința ca acțiunea în nulitate să fie judecată în contradictoriu și cu această persoană, în calitate de pârât, iar instanța s-a conformat deciziei de casare și voinței reclamantului în sensul arătat.

Nu se poate reține, astfel, tardivitatea introducerii în proces a pârâtului D., aceasta cu atât mai mult cu cât, fiind vorba despre un litisconsorțiu pasiv necesar, este interesul tuturor părților contractante, inclusiv al pârâtului în cauză, să participe în litigiu, iar acesta să se finalizeze în același timp, pentru toți contractanții.

În caz contrar, prin absența din proces a uneia dintre părțile actului juridic supus controlului, s-ar crea premisele unui nou proces, ceea ce, în final, nu este benefic pentru niciuna dintre părțile implicate.

Pe de altă parte, nu se poate considera că, procedând la soluționarea cauzei în raport și de pârâtul D.A.N., introdus în proces, cu ocazia rejudecării cauzei, instanțele nu ar fi dat dovadă de imparțialitate sau că ar fi încălcat dreptul acestei părți la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din C.E.D.O., cum susțin recurenții.

Imparțialitatea instanței presupune ca aceasta să păstreze echilibrul procesual între părți, în esență, prin aplicarea unui tratament juridic egal pentru toți participanții, atât din perspectiva măsurilor dispuse de instanță, pe parcursul litigiului, cât și din cea a soluției pronunțate, care trebuie să corespundă probelor administrate și dispozițiilor legale incidente în materie, iar nu să se bazeze pe aprecieri de ordin subiectiv ale judecătorului, în favoarea uneia dintre părți.

Dreptul la un proces echitabil presupune, printre altele, „egalitatea armelor” pentru părțile implicate în litigiu, care este strâns legată de necesitatea unei instanțe imparțiale, numai o astfel de instanță putând asigura un tratament corect părților în litigiu.

Soluționarea cauzei în contradictoriu cu toate părțile interesate și în deplin acord cu dispozițiile obligatorii ale instanței de casare nu poate reprezenta, în niciun caz, încălcarea, de către instanța care a procedat în acest fel, a obligației de a fi imparțială sau a dreptului părților la un proces echitabil.

În sfârșit, în cadrul acestui motiv de recurs, pârâții au mai susținut că introducerea pârâtului Dumitrescu, în rejudecare, a avut loc pentru considerentul greșit al instanței de fond că, în urma casării, toate încheierile de ședință anterioare deciziei de casare ar fi fost anulate de această hotărâre.

Critica nu este relevantă și nu va fi analizată deoarece vizează parte din argumentarea primei instanțe, în soluționarea excepției de tardivitate a modificării acțiunii, care nu se regăsește și printre considerentele Curții de Apel, în rezolvarea aspectului în discuție.

Or, cum obiect al controlului judiciar îl formează decizia instanței de apel, care nu cuprinde un asemenea argument, referitor la nulitatea încheierilor de ședință anterioare casării, susținerea recurenților în legătură cu această problemă nu are relevanță.

În consecință, pentru motivele arătate, Înalta Curte constată că, reținând soluționarea justificată a cauzei, de către prima instanță, în contradictoriu și cu pârâtul D.A.N., Curtea de Apel a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 132, art. 134 și art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nefiind întrunite cerințele motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din același cod.

3. Recurenții pârâți D.M. și D.M.A. au susținut încălcarea acelorași texte de lege, raportat, însă, la completarea acțiunii inițiale, cu revendicarea imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare încheiat de ei.

Cum doar recurenții amintiți au invocat această critică, prezenta instanță va verifica legalitatea deciziei sub aspectul formulării în termen a acțiunii în revendicare doar în legătură cu partea din imobilul în litigiu, deținută de aceste părți.

Într-adevăr, susținerile pârâților în sensul că nu se poate deduce din cuprinsul deciziei nr. 3459 din 27 aprilie 2007 a Înaltei Curți, pronunțată în Dosarul nr. 305/2/2006, posibilitatea reclamantului de a-și completa acțiunea inițială cu cererea în revendicare a imobilului deținut de aceștia, sunt fondate.

Curtea de Apel, prin decizia recurată în dosarul de față, a considerat că, în mod corect, prima instanță a soluționat acțiunea în revendicare a imobilului deținut de pârâți, deoarece, prin decizia pronunțată în Dosarul nr. 305/2/2006, Înalta Curte a menționat că nu se poate pune problema unui „plus petita”, în condițiile în care reclamantul a solicitat să-i fie restituit întregul imobil și să fie anulate toate contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru apartamentele din clădirea în litigiu. În plus, reclamantul a solicitat, prin cererea de chemare în judecată introdusă la 16 septembrie 1998, revendicarea în întregime a imobilului, deci, și a apartamentului cumpărat de pârâții D.M. și D.M.A.

Cererea de restituire a întregului imobil, formulată de reclamant și avută în vedere de instanța de recurs anterioară, la înlăturarea cazului de „plus petita”, nu-i viza pe pârâții persoane fizice și nici nu avea cum să o facă, din moment ce o asemenea cerere a fost introdusă ulterior soluționării recursului, și anume în rejudecarea cauzei la Tribunal, ci privea pe pârâtului Consiliul General al Municipiul București.

Or, nu se poate considera că acțiunea în revendicare formulată împotriva reprezentantului statului este echivalentă, din punct de vedere formal, dar și al consecințelor juridice, cu cea îndreptată împotriva persoanelor fizice.

Această din urmă acțiune a fost formulată în fond după casare, fără să se poată reține că deciziile pronunțate în recurs, anterior formulării acestei cereri, se refereau la revendicarea imobilului împotriva cumpărătorilor sau că ar fi permis reclamantului să introducă o asemenea cerere în rejudecare.

Cu toate acestea, acțiunea a fost corect soluționată de către prima instanță, deoarece pârâții D.M. și D.M.A. nu s-au opus primirii cererii în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ.

Completarea cererii de chemare în judecată se poate realiza în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., respectiv până la prima zi de înfățișare sau până la primul termen de judecată ulterior primei zile de înfățișare, acordat de instanță, în acest scop, la cererea reclamantului.

Dispoziția legală enunțată are caracter dispozitiv, astfel încât, dacă pârâtul nu se opune, cererea de completare poate fi primită și ulterior momentului procesual indicat mai sus, inclusiv în fond după casare.

Opoziția pârâtului poate fi manifestată doar în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la prima zi de înfățișare care a urmat pretinsei neregularități și înainte de a pune concluzii pe fond, în caz contrar neregularitatea acoperindu-se.

În speță, completarea acțiunii cu cererea în revendicare a imobilului, de la persoanele fizice, a fost formulată la 24 iunie 2008, cum s-a arătat deja, a fost comunicată pârâților, care nu s-au opus la primirea ei, nemanifestându-și voința în acest sens la prima zi de înfățișare care a urmat depunerii cererii completatoare și nici ulterior, până la închiderea dezbaterilor.

Chiar dacă, față de momentul până la care putea fi formulată o opoziție la primirea actului procedural, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., nu mai are importanță poziția procesuală a părții interesate ulterior primei zile de înfățișare, trebuie arătat că, nici prin concluziile scrise depuse de pârâți la 9 ianuarie 2009, aceștia nu au invocat tardivitatea completării acțiunii.

Pe de altă parte, opoziția celorlalte părți la primirea cererii completatoare nu poate profita părților care nu și-au manifestat voința în acest sens, deoarece pârâții care au cumpărat spații diferite din imobil nu se află în litisconsorțiu procesual pasiv, astfel încât să se pună problema ca actul procedural efectuat de unul dintre ei să profite celorlalți, în condițiile art. 48 alin. (2) C. proc. civ. Chiar dacă pârâții au cumpărat locuințe din aceeași clădire, situația lor juridică este distinctă, raportată strict la bunul pe care l-au dobândit și la poziția subiectivă a fiecăruia la momentul cumpărării, astfel încât nu se poate considera că se află într-o coparticipare procesuală pasivă, cu toate efectele pe care le presupune această instituție.

În concluzie, nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea de Apel reținând, în mod corect, că prima instanță trebuia să soluționeze și cererea completatoare în revendicare, cu referire la pârâții D.M. și D.M.A., pentru considerentele prezentate în precedent.

4. În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, soluția instanței de apel, de înlăturare a acestei excepții, este, de asemenea, corectă.

Curtea a stabilit, în mod legal, că, pentru acțiunile în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cum este și cazul în speță, reclamantul are dreptul de a opta între calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei, și dispozițiile de drept comun, în vigoare la momentul introducerii acțiunii.

Or, reclamantul a ales calea de a continua procesul în condițiile art. 480 C. civ., neformulând o cerere de suspendare a cauzei până la soluționarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau de renunțare la judecată.

Contrar celor susținute de recurentele I.M. și N.E., faptul că, potrivit actului normativ sus-menționat, fac obiectul legii de reparație și imobilele preluate în baza Decretului nr. 92/1950, cum este și cazul imobilului în litigiu, nu modifică în niciun fel dreptul de opțiune al reclamantului în ceea ce privește legea aplicabilă, față de art. 46 alin. (1) din această lege.

Cât privește formularea notificării în condițiile legii speciale, aceasta nu reprezintă un impediment pentru soluționarea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, din moment ce, prin dispoziția nr. 4637 din 26 septembrie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului București, s-a dispus restituirea în natură, către reclamantul inițial, a părții din imobil nevândută, în consecință, nu și spațiile ce formează obiectul prezentului litigiu.

În legătură cu acestea, prin dispoziția menționată mai sus, nu s-a procedat nici măcar la propunerea de măsuri reparatorii prin echivalent, conform legii speciale, astfel încât nu există riscul ca reclamantul să obțină o dublă reparație pentru același bun.

Prin urmare, nu se poate considera că a fost încălcat principiul „electa una via non datur recursus ad alteram” – „aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia”, care interzice reclamantului de a recurge la o anumită cale după ce și-a exprimat opțiunea pentru un alt demers, tocmai în scopul de a se evita dubla reparație în favoarea acestuia, pentru același bun.

Ca atare, acțiunea în revendicare este perfect admisibilă, iar reclamantul justifică interesul în formularea acestei acțiuni, contrar celor susținute de pârâtele I.M. și N.E.

Cât privește incidența deciziei pronunțate în interesul legii nr. 33/2008, în raport de care acțiunea ar trebui respinsă, ca inadmisibilă, susținerile recurenților sunt, de asemenea, neîntemeiate.

În primul rând, această decizie se referă la acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul în speță.

Pe de altă parte, chiar și în cazul acestor acțiuni, formulate după 14 februarie 2001, dacă ele sunt îndreptate împotriva cumpărătorilor chiriași, nu pot fi respinse ca inadmisibile, ci trebuie soluționate în urma unei analize pe fond, în raport de dispozițiile legii speciale și de principiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Bineînțeles, acele probleme de drept dezlegate prin decizia în interesul legii și care au legătură cu acțiunea în revendicare chiar introdusă anterior intrării în vigoare a legii speciale se aplică și în cazul acestor acțiuni.

În esență, chiar și în ipoteza acțiunilor introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, se poate pune problema ca ambele părți să aibă un „bun” în sensul Convenției, caz în care intervin alte criterii de preferință, cum este cazul aplicării principiului „securității raporturilor juridice civile”.

Aceste chestiuni țin, însă, de fondul cauzei și vor fi analizate cu ocazia examinării criticilor de fond ale recurenților pârâți.

Referitor la inadmisibilitatea acțiunii raportat la hotărârea nr. 1/ 2 februarie 1995 a Curții Supreme de Justiție, aceste susțineri nu vor fi primite, deoarece instanța supremă a revenit asupra jurisprudenței anterioare, în sensul că instanțele nu au atribuția de a cenzura și de a dispune restituirea imobilelor naționalizate, prin hotărârea nr. 1 din 28 septembrie 1998, potrivit căreia „instanțele judecătorești sunt competente să judece, în condițiile legii, litigiile referitoare la încălcarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi reale, intervenită în perioada 1944-1989”.

În plus, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede, în mod expres, competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului de proprietate în raport de criteriile prevăzute în același articol, acțiunile în revendicare formulate în legătură cu imobilele preluate de stat, în perioada regimului politic trecut urmând a fi soluționate, bineînțeles, de către instanțe, în baza principiului plenitudinii de competență a acestora.

Prin urmare, în mod corect, Curtea a constatat că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, și din această perspectivă nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

5. Curtea de Apel a confirmat, în mod corect, soluția primei instanțe, în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu.

În acest sens, a procedat la o corectă interpretare și aplicare a criteriilor de verificare a valabilității titlului statului, considerând că acesta este nevalabil în raport de Constituția României în vigoare, de dispozițiile înseși ale decretului de naționalizare și de art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Constituția din 1948, în vigoare la data naționalizării, prevedea că proprietatea particulară era recunoscută și garantată prin lege, putând fi naționalizate, în interes general, doar mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice (art. 11), din această categorie nefăcând parte imobilele cu destinația de locuință, cum este cazul celui din prezentul litigiu.

De asemenea, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat, prin decizia instanței de recurs nr. 6064 din 7 iulie 2005, naționalizarea s-a produs cu încălcarea art. II din Decret, care excludea de la preluare, printre altele, bunurile aparținând micilor meseriași, categorie din care făcea parte și autorul reclamantului, care avea meseria de fierar la data naționalizării (nu de tâmplar, cum, din eroare, a menționat Înalta Curte).

Faptul că, la data naționalizării, imobilul era împărțit în mai multe locuințe, o parte dintre acestea fiind închiriate, nu îl plasează, automat, pe proprietar în categoria „exploatatorilor de locuințe”, în sensul art. I pct. 2 din Decret, atât timp cât încheierea contractului de locațiune era o operațiune juridică permisă de Codul civil. Oricum acest aspect nu are relevanță față de decizia instanței de recurs în sensul naționalizării cu încălcarea condițiilor din actul de preluare, dar și de faptul că Decretul nr. 92/1950, în ansamblul său, contravenea Constituției în vigoare, pentru argumentele deja arătate.

Și din perspectiva art. 481 C. civ., naționalizarea a avut loc în mod nelegal deoarece preluarea a avut loc fără plata de despăgubiri.

În plus, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului garanta dreptul de proprietate privată, menționând că „Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Chiar dacă, din punct de vedere al normelor de drept internațional, această declarație nu are valoarea unui tratat, ci conține doar norme de recomandare, România, în calitate de parte semnatară a documentului respectiv, avea obligația de a ține seama, inclusiv în procesul de elaborare a legislației interne și a măsurilor dispuse în baza acesteia, de normele cuprinse în Declarație, care, de altfel, au fost și preluate ulterior în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ambele ratificate de Statul Român, prin Decretul nr. 212/1974.

Faptul că Decretul nr. 92/1950 nu a fost declarat neconstituțional în perioada regimului trecut nu conferă acestui act normativ caracter legitim, cum susține, în mod greșit, recurentul Municipiul București, prin Primarul General, deoarece, în primul rând, o asemenea măsură nici nu putea fi dispusă în perioada anterioară anului 1990, preluarea imobilelor proprietate particulară, în mare parte, fiind corespunzătoare politicii de stat și de partid din regimul anterior.

Într-adevăr, pentru această perioadă, Decretul nr. 92/1950 a produs efecte, autorii reclamantului fiind lipsiți de bun, dar aceste efecte au încetat odată cu apariția legislației actuale privind restituirea imobilelor preluate de stat, inclusiv a celor preluate în baza decretului menționat.

Pe de altă parte, legea actuală permite verificarea valabilității titlului statului inclusiv din perspectiva corespondenței măsurii de preluare cu Constituția în vigoare la acea dată (art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998), astfel încât nu era necesară declararea neconstituționalității Decretului, de către organul legislativ, în regimul trecut, pentru a se putea dispune restituirea bunului preluat în condițiile actului normativ respectiv, către fostul proprietar.

Contrar susținerilor recurenților pârâți D.M. și D.M.A., faptul că Decretul nr. 92/1950 a fost enumerat în cuprinsul art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, în forma inițială, nu este un element suficient pentru a se considera că preluarea imobilului a avut loc în mod valabil, nici chiar din perspectiva H.G.20/1996, în forma anterioară modificării sale prin H.G. nr. 11/1997.

Reprezintă o chestiune intrinsecă stabilirii caracterului legitim al preluării, chiar la momentul de început al adoptării legislației în materia imobilelor preluate de stat, ca preluarea, pentru a fi valabilă, să fi avut loc nu numai în baza unui act normativ adoptat în regimul trecut, dar și cu respectarea prevederilor lui.

Într-o altă interpretare, în condițiile în care, în general, trecerea imobilelor proprietate particulară la stat era „justificată” de acesta, prin adoptarea diverselor acte normative în regimul politic trecut, cum este și cazul Decretului nr. 92/1950, se poate considera că, aproape în toate cazurile, preluarea a avut loc cu titlu valabil. Ca atare, chiar sub imperiul legislației actuale, o asemenea concluzie ar limita mult speranța fostului proprietar de a recâștiga, printr-un demers judiciar sau de altă natură, imobilul preluat de stat în regimul trecut.

Noțiunea de „imobile preluate cu titlu” din cuprinsul art. 1 al Legii nr. 112/1995, care delimitează obiectul de reglementare al actului normativ enunțat, ar fi strict formală, dacă s-ar considera că simpla preluare în baza unui act normativ, fără verificarea îndeplinirii cerințelor impuse de acesta, ar fi suficientă pentru a conferi legitimitate preluării și, mai departe, aplicării legii în discuție, în favoarea cumpărătorilor chiriași.

În realitate, nu se poate considera că trecerea bunului la stat a operat cu titlu, în absența respectării, cel puțin, a condițiilor actului normativ sub imperiul căruia măsura a fost dispusă, chiar din perspectiva celor statuate prin H.G. nr. 20/1996, în forma inițială.

De altfel, contrar susținerilor recurenților, aceștia au încheiat contractele în litigiu, care au fost desființate în instanță, în anii 1997-1998, cel mai vechi fiind cel încheiat la 14 februarie 1997, de pârâții D.M. și D.M.A., ulterior intrării în vigoare a H.G. nr. 11/1997 (4 februarie 1997), de modificare a H.G. nr. 20/1996 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Or, noua hotărâre prevede, în mod expres, că „Prin imobil trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 se înțelege imobilele naționalizate cu respectarea prevederilor art. I pct. 1-5 și ale art. II din decret, precum și cu respectarea identității între persoana menționată ca proprietar în listele-anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data naționalizării.”.

H.G. nr. 11/1997 confirma, astfel, că măsura de preluare trebuia verificată în raport de actul normativ sub imperiul căruia a operat.

Nu are relevanță, pentru aplicarea acestui act normativ, că, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare, Normele metodologice nu erau republicate, din moment ce H.G. nr. 11/1997, de modificare a normelor metodologice în forma inițială, era în vigoare la data perfectării contractelor.

Consecința nerespectării condițiilor prevăzute de Decretul nr. 92/1950, în vederea preluării, constă în aceea că trecerea bunului în proprietatea statului a avut loc fără titlu valabil și, totodată, aceasta exclude imobilul din domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995 (art. 1 alin. (4) din H.G. nr. 20/1996, modificată și completată prin H.G. nr. 11/1997).

Referitor la momentul la care trebuie apreciată valabilitatea titlului statului, care, în opinia recurenților, nu poate fi decât cel al încheierii, de către ei, a contractului de vânzare-cumpărare, susținerile nu sunt întemeiate.

În sine, măsura de preluare este sau nu valabilă după cum respectă sau încalcă actele normative în vigoare, inclusiv pe cele internaționale, care trebuia respectate în aplicarea măsurii, indiferent dacă există sau nu o lege care să menționeze, expres, necesitatea verificării corespunderii preluării cu aceste documente.

Desigur, legislația națională ulterioară anului 1990 a evoluat în sensul menționării explicite a obligativității unei astfel de analize, până la adoptarea art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevede cele mai largi criterii în examinarea valabilității titlului statului și care nu reprezintă, de fapt, decât demersul legislativ firesc pentru a se putea aprecia, în mod obiectiv, în ce măsură statul a acționat sau nu legal, în momentul deposedării fostului proprietar.

În consecință, nu se poate considera că, la un anumit moment, preluarea bunului a avut caracter valabil, iar la alt moment și-a pierdut legitimitatea.

De altfel, dacă valabilitatea titlului statului ar trebui examinată doar în raport de actele normative relevante, în vigoare la data încheierii actelor juridice de vânzare-cumpărare privind asemenea imobile, textul de lege sus-menționat și-ar pierde aplicabilitatea, întrucât majoritatea înstrăinărilor a avut loc anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998.

În concluzie, în mod corect, instanțele anterioare au verificat titlul statului în raport de criteriile prevăzute de actul normativ enunțat, neputându-se reține încălcarea regulii „tempus regit actum”, din moment ce Legea nr. 213/1998 era în vigoare la data soluționării cauzei.

Pe de altă parte, definiția fluctuantă a noțiunii de „titlu” al statului, conform modificărilor legislative intervenite după 1990, poate avea relevanță pentru a stabili în ce măsură cumpărătorii aveau cum să realizeze că statul nu este proprietarul bunului la momentul vânzării, dar acest aspect implică aprecierea poziției subiective a dobânditorilor la perfectarea actului, care va fi analizată în cadrul următorului motiv de recurs.

În legătură cu revirimentul Curții Supreme de Justiție din 28 septembrie 1998, intervenit ulterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, și, în consecință, inaplicabil în speță, potrivit opiniei recurenților pârâți, această susținere este neîntemeiată, deoarece interpretarea dată de Curtea Supremă, în Secții Unite, la nivelul anului menționat, a intervenit până la soluționarea acțiunii în primă instanță, astfel încât este, pe deplin, aplicabilă și obligatorie în rezolvarea litigiului de față.

Au mai invocat recurenții D.M. și D.M.A. decizia Curții Constituționale nr. 73/1995, care s-a pronunțat în legătură cu constituționalitatea proiectului Legii nr. 112/1995, excluzând din domeniul de aplicare a acestei legi imobilele preluate de stat în fapt, fără titlu, ceea ce ar însemna, potrivit susținerilor părților respective, raportat și la forma inițială a H.G. nr. 20/1996, că preluarea ce a avut loc în temeiul Decretul nr. 92/1950 este legală deoarece s-a fundamentat pe un titlu, indiferent de caracterul legitim sau nu al acestuia.

Pe lângă argumentele deja menționate, care contrazic opinia recurenților în acest sens, inclusiv din perspectiva deciziei Curții Constituționale amintite, măsura naționalizării în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu era suficientă pentru a se considera că titlul statului este unul valabil.

Astfel, în cuprinsul deciziei, se menționează, în legătură cu „afirmația ca legea (nr. 112/1995) ar fi neconstituțională și prin faptul că recunoaște efectele Decretului nr. 92/1950, deși acesta era neconstituțional chiar și în raport cu prevederile Constituției din 1948, iar pe de alta parte că, în aplicarea acestuia, s-au preluat și alte bunuri decât cele la care se referea reglementarea respectivă”, că aceste susțineri „urmează să fie, de asemenea, respinse, întrucât Curtea Constituțională nu este, potrivit Constituției, competentă să examineze concordanța legilor anterioare cu prevederi constituționale existente la data adoptării lor și nici să verifice modul în care s-au aplicat reglementările legale anterioare”.

Prin urmare, Curtea Constituțională nu a procedat la o analiză pe fond a legitimității titlului statului constând în Decretul nr. 92/1950, raportat la Constituția în vigoare la data respectivă, ci s-a considerat, la acel moment, necompetentă să efectueze o astfel de analiză, decizia sa nefiind, deci, relevantă în susținerea criticii recurenților.

În plus, cele stabilite în cuprinsul deciziei Curții Constituționale din 1995 trebuie privite în raport de legislația ulterioară acesteia, care a permis, cum s-a arătat în precedent, verificarea, de către instanțe, a măsurilor de preluare în raport de Constituția și legile în vigoare.

Cât privește viziunea diferită, în speță, a celor două instanțe, referitor la Decretul nr. 92/1950, în sensul că prima instanță ar fi considerat că art. I pct. 1, 2, 4 și 5 din Decret este neconstituțional, în timp ce instanța de apel ar fi făcut referire la Legea nr. 247/2005, în raport de care Decretul este considerat abuziv în totalitate, nu există nicio contradicție între cele două interpretări.

Ambele instanțe au avut în vedere criteriile oferite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, pentru a examina titlul statului asupra imobilului în litigiu, iar Curtea de Apel, în completarea motivării primei instanțe, s-a referit și la modificările aduse Legii nr. 10/2001, de Legea nr. 247/2005, în sensul prevederii exprese a Decretului nr. 92/1950, ca fundament al unei preluări abuzive.

De asemenea, Curtea de Apel a stabilit, în mod corect, că reglementarea expresă, prin Legea nr. 247/2005, a preluării în temeiul Decretului nr. 92/1950, ca fiind abuzivă (art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 modificată), și, în plus, tratată distinct de preluările care au avut loc cu titlu valabil (art. 2 lit. h) din aceeași lege) confirmă nevalabilitatea trecerii bunului în proprietatea statului, în baza Decretului în discuție.

Referitor la faptul că valabilitatea preluării imobilului, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, de către pârâții D.M. și M., nu putea fi pusă la îndoială, această chestiune nu este reală față de cererea de restituire în natură a imobilului, formulată de reclamant, și în care acesta face vorbire despre „eroarea naționalizării” bunului. Acest aspect are relevanță, însă, în conturarea poziției subiective a cumpărătorilor, la momentul perfectării actului juridic, și va fi analizat în cadrul următorului motiv de recurs, aferent bunei credințe și principiului validității aparenței în drept, invocate de pârâți.

În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a menținut soluția primei instanțe sub aspectul nevalabilității titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, nefiind întrunite cerințele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

6. În ceea ce privește buna credință și principiul „error communis facit jus”, susținerile recurenților pârâți sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Mai întâi, trebuie precizat că, în cazul acțiunilor în revendicare introduse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, simpla bună credință a cumpărătorilor chiriași nu era suficientă pentru ca aceștia să păstreze bunul astfel dobândit, în disputa lor cu adevăratul proprietar, contrar susținerilor recurenților D.M. și D.M.A.

Simpla bună credință, dacă era reținută în persoana cumpărătorilor, putea avea ca efect salvarea actului de la nulitate, dar nu avea relevanță în cazul acțiunii în revendicare.

Jurisprudența anterioară Legii nr. 10/2001, în proporție covârșitoare, dădea câștig de cauză, în acest conflict, celui care dobândise imobilul de la adevăratul proprietar, al cărui drept era preferabil în raport cu cumpărătorul de bună credință, care perfectase actul cu un neproprietar, în speță, statul.

Într-un singur caz, dobânditorul de la stat al imobilului preluat fără titlu valabil avea succes în comparație cu adevăratul proprietar, putând păstra bunul în cadrul acțiunii în revendicare, și anume în cazul aplicării, în ceea ce-l privește, a principiului validității aparenței în drept - „error communis facit jus”.

Principiul validității aparenței în drept este menit să protejeze pe terții care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor și cărora nu li se poate reproșa nicio culpă, cu condiția ca orice altă persoană aflată în situația lor să se fi încrezut în aparența de proprietar a transmițătorului.

Având în vedere consecințele deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care, practic, se afla în situația de a pierde bunul, fără consimțământul său și fără să i se poată imputa ceva, principiul sus-menționat presupunea și presupune îndeplinirea mai multor condiții, pentru a opera, în favoarea terțului, mult mai severe decât în cazul principiului ocrotirii bunei credințe.

Astfel, pentru ca terțul să beneficieze de această protecție, este necesară îndeplinirea următoarelor cerințe, reținute, în parte, și de Curtea de Apel, și anume transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, respectiv un imobil, să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat dobânditorul să fie comună și invincibilă, iar acesta să fie de bună credință.

Dacă îndeplinirea primelor două elemente nu comportă discuții, în speță, fiind vorba despre un imobil, pentru care s-a plătit un preț, de către cumpărători, în ceea ce privește celelalte două elemente, ele nu sunt întrunite în cauza de față.

Eroarea comună presupune credința publică, lipsită de îndoială, în aparența de proprietar a unei persoane, în speță, statul, asupra bunului, aparență care este contrară realității. Nu este necesar ca, în mod efectiv, fiecare membru al comunității să se afle în eroare, eroarea nu trebuie să aibă caracter universal, ci este important să fie potențială pentru orice persoană ce s-ar afla în locul dobânditorului, adică orice altă persoană, în situația acestuia, să fie victima aceleiași erori.

Eroarea trebuie să fie nu numai comună, ci și invincibilă, adică nu numai terțul dobânditor, dar și orice altă persoană din comunitate, care s-ar fi aflat în locul lui, să nu fi putut să înlăture eroarea.

Eroarea are caracter invincibil dacă nicio prudență omenească nu o putea evita, dacă aceasta nu ar fi putut să fie împiedicată de persoana care a luat toate măsurile de prevedere, de un excelent bonus pater familias (gospodar), adică de cel mai exigent și experimentat individ în ceea ce privește afacerile sale.

Cu alte cuvinte, dacă se constată că o persoană abstractă, depunând toate diligențele celui mai grijuliu bonus pater familias, ar fi căzut în eroare în aceleași condiții ca și terțul contractant, atunci se presupune că toți membrii comunității ar fi comis acea eroare, ceea ce determină ca aceasta să aibă caracter invincibil.

Astfel, contrar susținerilor recurenților D.M. și D.M.A., nu este relevant, în analiza îndeplinirii cerinței cu privire la eroarea comună și invincibilă, că și ceilalți pârâți au cumpărat spațiile din imobil, pe care le dețineau cu contract de închiriere, deoarece aceste părți nu reprezintă, în niciun caz, etalonul celui mai diligent proprietar, toți pârâții aflându-se în aceeași situație în privința contractului de vânzare-cumpărare pe care l-au cumpărat și fiind, în egală măsură, interesați să păstreze actul juridic respectiv, poziție explicabilă și corectă, dar numai în măsura îndeplinirii condițiilor principiului în discuție.

Cealaltă condiție vizează buna credință a dobânditorului, respectiv convingerea eronată a acestuia că transmițătorul este veritabilul proprietar al imobilului.

Buna credință a cumpărătorului trebuie raportată la toate investigațiile pe care acesta trebuia să le facă, în scopul de a cunoaște calitatea cocontractantului său, bineînțeles, anterior actului juridic.

Aceste demersuri trebuie apreciate nu doar în funcție de criteriul bunului gospodar, cum susține o parte dintre recurenți, ci în raport de criteriul celui mai exigent membru al comunității.

Dacă, cu toate aceste demersuri, dobânditorul nu a putut sau nu ar fi putut afla realitatea în legătură cu faptul că vânzătorul nu este adevăratul titular al dreptului de proprietate, trebuie reținută, în persoana sa, buna credință.

Severitatea drastică în ceea ce privește criteriul de apreciere al bunei credințe, în cazul proprietății aparente, este justificată de caracterul excepțional al acestui mod de dobândire a proprietății și de efectele pe care le produce în raport cu veritabilul proprietar, care, cum s-a mai arătat, pierde bunul în condițiile în care nu i se poate reproșa nicio culpă sub acest aspect.

De asemenea, buna credință a cumpărătorului trebuie să fie lipsită de orice culpă sau îndoială imputabilă acestuia.

Ca atare, terțul care are motiv de a se îndoi cu privire la regularitatea actului juridic pe care îl încheie, este obligat să efectueze cercetări suplimentare în ceea ce îl privește pe transmițător, până izbutește să-și formeze o convingere fermă. Existența îndoielii relevă reaua credință a cumpărătorului.

În ceea ce privește problema probațiunii în cazul teoriei proprietății aparente, într-adevăr, prezumția de bună credință, instituită prin art. 1899 alin. (2) C. civ. în materia uzucapiunii de scurtă durată, a fost extinsă, în literatura juridică și jurisprudență, la situația tuturor obligațiilor civile, inclusiv în cazul dobânditorului de la proprietarul aparent.

Cu toate acestea, dobânditorul trebuie să dovedească faptul vecin și conex care generează aplicarea prezumției legale a bunei credințe, și anume, pe lângă titlul său de proprietate, trebuie să probeze toate elementele din latura materială a aparenței, care l-au făcut să se încreadă în calitatea de proprietar a transmițătorului (de exemplu, înscrierea titlului acestuia din urmă în cartea funciară).

Dacă aceste elemente au fost dovedite, va opera prezumția de bună credință.

Această prezumție are, însă, caracter relativ, în sensul că poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă, de către veritabilul proprietar, care are o sarcină mai ușoară, dat fiind criteriul maximal de apreciere a bunei credințe în cazul proprietății aparente.

Astfel, dacă reclamantul probează că dobânditorul ar fi putut uza de un anume mijloc pentru a afla adevărul, chiar dacă acest mijloc ar fi fost avut în vedere numai de cel mai exigent membru al comunității, pârâtul va fi considerat de rea credință, chiar dacă el nu a cunoscut efectiv că transmițătorul era doar un proprietar aparent. În acest caz, ignoranța dobânditorului este nelegitimă.

Dacă, la rândul său, dobânditorul dovedește că nu a avut acces la mijlocul respectiv, deși acesta exista, principiul în discuție nu este incident, deoarece, deși păstrează buna credință, el nu întrunește și condiția erorii comune și invincibile, cât timp un asemenea mijloc s-ar fi aflat la îndemâna altui membru al comunității.

În speță, condițiile pentru aplicarea principiului validității aparenței în drept nu sunt îndeplinite.

Recurenții au susținut că, la momentul încheierii contractelor, s-au aflat într-o situație de eroare comună și invincibilă în legătură cu calitatea de proprietar a statului vânzător și că au fost de bună credință, încrezându-se, pe deplin, în cadrul legislativ existent la acea dată. Potrivit legislației în vigoare și în baza unei prezumții juris et de jure („de drept și din drept” – prezumție absolută), statul era considerat proprietar indiscutabil asupra bunurilor aflate în proprietatea sa, iar Legea nr. 112/1995, ale cărei dispoziții au fost respectate de pârâți, permitea cumpărarea imobilelor aflate în patrimoniul statului. Pârâții nu au putut prevedea modificările legislative ulterioare, în materie, și au efectuat demersurile necesare pentru a cunoaște situația juridică a imobilului cumpărat.

În acest sens, au invocat și cele statuate prin decizia Curții Constituționale nr. 191/2002.

În primul rând, cum s-a arătat deja, nu se poate considera, în niciun caz, că, potrivit legislației adoptate în materia imobilelor preluate în regimul politic trecut, indiferent de actul normativ la care se face referire, titlul statului era incontestabil.

Nu se poate vorbi despre o prezumție legală juris et de jure în legătură cu legitimitatea titlului statului, deoarece, pe lângă faptul că o astfel de concluzie ar contraveni unei realități evidente în legătură cu măsurile statului, anterioare lui 1990, ar însemna că, pentru toate imobilele din patrimoniul său, statul are un titlu valabil și, ca atare, ar putea vinde toate aceste imobile chiriașilor.

Prin urmare, nu s-ar mai vedea utilitatea mențiunii pe care însăși Legea nr. 112/1995 o face în legătură cu bunurile ce formează obiectul său, și anume cele trecute în proprietatea statului cu titlu.

Implicit, legea acceptă și o altă natură a preluării, caz în care statul nu are un titlu/un titlu valabil pentru bunul intrat în proprietatea sa și când legea sus-menționată nu este incidentă.

De asemenea, faptul că nu se poate considera, în mod absolut, că toate bunurile au intrat în proprietatea statului cu titlu este confirmat de Normele metodologice de aplicare a acestei legi, care au explicat ce se înțelege prin imobile preluate de stat cu titlu.

Criteriile de apreciere au evoluat, în acest sens, atât din perspectiva normelor ca atare, cât și a noii legislații adoptate în materie, respectiv Legea nr. 213/1998, care a extins sfera acestor criterii, adaptând-o la elementele firești, din punct de vedere juridic, în raport de care trebuie apreciată legitimitatea preluării (toate actele normative interne și internaționale în vigoare la data preluării, de care trebuia să se țină seama la această operațiune).

În plus, nu se poate reține că pârâții s-au încrezut, fără dubiu, în calitatea de proprietar a statului asupra imobilului, din moment ce, ulterior anului 1990, la nivelul societății românești s-au purtat numeroase discuții în legătură cu imobilele dobândite de Stat, în regimul politic trecut, făcându-se referire deseori, atât la nivelul organelor de stat, cât și prin mijloacele de informare publică, la preluările abuzive ale imobilelor, fără respectarea legilor în vigoare la data preluării.

Cât privește decizia Curții Constituționale nr. 191/2002, deși aceasta a fost pronunțată în examinarea constituționalității art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, text inaplicabil în cauză, se poate considera că are relevanță implicită în ceea ce privește argumentarea referitoare la condițiile proprietății aparente.

Cu toate acestea, decizia nu poate servi ca argument în sprijinul concluziei că statul este un proprietar de netăgăduit asupra bunurilor preluate în regimul politic trecut și, ca atare, principiul „error communis facit jus” și-ar găsi aplicare în cazul tuturor cumpărătorilor unor asemenea imobile.

Dimpotrivă, decizia reia condițiile funcționării principiului validității aparenței în drept, astfel cum au fost arătate mai sus, făcând referire la eroarea comună și invincibilă, precum și la buna credință a dobânditorului, concluzionând că textul de lege atacat pentru neconstituționalitate nu contravine art. 15 din legea fundamentală, deoarece, și anterior Legii nr. 10/2001, principiul enunțat opera, iar actele juridice de vânzare-cumpărare erau nule absolut în cazul relei credințe a părților contractante.

În consecință, decizia nu conține niciun element de noutate în ceea ce privește teoria proprietarului aparent, pentru cazurile specifice de preluare a imobilelor în regimul trecut, și nu sprijină în niciun fel susținerile pârâților.

Ca atare, nu se poate considera că orice persoană în locul pârâților ar fi considerat că titlul statului asupra imobilului este de necontestat, mai ales în raport de cererea formulată de reclamant în temeiul Legii nr. 112/1995, prin care acesta nu numai că solicita restituirea în natură a bunului, dar și contesta valabilitatea titlului statului.

În ceea ce privește pretinsele demersuri ale pârâților în scopul verificării titlului transmițătorului, susținerile acestora sunt neîntemeiate, inclusiv din perspectiva criticii că sfera acestor investigații a fost extinsă nepermis, instanțele anterioare pretinzându-le demersuri ce depășeau atât posibilitățile lor de cercetare, cât și concepția Curții Constituționale și a instanței supreme în acest sens.

În realitate, pârâții nu au procedat la niciun demers pentru a cunoaște situația juridică a bunului, înainte de perfectarea actului de vânzare-cumpărare, neputându-se reține buna lor credință și, cu atât mai puțin, eroarea comună și invincibilă.

Singurul lor demers în legătură cu imobilul cumpărat a vizat chestiuni formale, și anume formularea cererii de cumpărare a locuințelor și declarația dată în condițiile art. 9 alin. (6) din Lege.

Cum s-a arătat în precedent, anterior încheierii actelor juridice menționate și în termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995, respectiv 6 luni de la intrarea sa în vigoare (termen care a expirat la 28 iulie 1996), reclamantul a depus o cerere de restituire în natură a imobilului în litigiu (la 28 martie 1996 – filele 158-160, dosar 3749/2001), în temeiul acestei legi, cerere în cadrul căreia, pe lângă solicitarea imobilului, acesta contesta măsura statului, de naționalizare a bunului.

Dacă, în scopul informării cu privire la veridicitatea titlului vânzătorului, ar fi făcut verificări în legătură cu depunerea vreunei cereri din partea fostului proprietar sau a moștenitorilor lui, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâții ar fi cunoscut demersul reclamantului, situație în care ar fi trebuit să se abțină de la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare până la soluționarea cererii de restituire, inclusiv prin hotărâre judecătorească irevocabilă, dacă era cazul.

În acest sens, dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cu privire la care pârâții invocă respectarea lor, prevăd că „Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.

Din interpretarea per a contrario a textului de lege sus-menționat, rezultă că, în cazul existenței unei cereri de restituire în natură a imobilului, cumpărătorii nu puteau să se angajeze în perfectarea actului juridic respectiv, până la rezolvarea ei și dacă soluția era defavorabilă proprietarului inițial.

Bineînțeles, cum s-a mai arătat, pentru a manifesta atitudinea de rezervă față de perfectarea actului juridic, era necesar ca pârâții să cunoască pretențiile reclamantului, ceea ce presupunea, în mod obligatoriu, să se intereseze, la instituția competentă, dacă fostul proprietar sau moștenitorii lui au formulat un asemenea demers, de obținere a imobilului în natură.

Pârâții pretind că au exercitat asemenea diligențe, invocând, în acest sens, relațiile comunicate de SC R.V. SRL, societate implicată în vânzarea locuințelor care formează obiectul actului normativ în discuție.

Mai mult, recurenții D.M. și D.M.A. au susținut că adresele de la societatea menționată mai sus, precum și hotărârea nr. 117/1996 a C.L.M.B., documente care ar proba buna lor credință, au dispărut de la dosar.

Mai întâi, această afirmație este nereală, deoarece înscrisurile invocate de recurenții Dumitrescu nu au dispărut din dosar, ci se află în dosarul Curții de Apel (adresa nr. 1136/2006 – fila 129, adresa nr. 997/2009 – fila 128, hotărârea C.L.M.B. nr. 117/1996 – fila 133).

Pe de altă parte, relațiile comunicate de SC R.V. SRL către pârâți nu sunt în măsură să probeze buna lor credință la perfectarea actelor, deoarece vizează demersurile acestora pentru cunoașterea situației juridice a imobilului cumpărat, la nivelul anilor 2006 și 2009, mult după încheierea actelor juridice (adresele 1136/2006 și 997/2009 cu privire la D.M., adresele 731/2006 și 1135/2009 – P.F., adresa 1476/2006 – B.E., adresa 1X/2006 – D.S., adresa 29277/2009 – N.E.).

Or, contează poziția subiectivă a părților la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, iar nu ulterior.

În plus, prin aceste adrese, se comunică pârâților concluzia SC R.V. SRL în legătură cu respectarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru încheierea contractelor, în sensul că ei locuiau în imobil în baza unor contracte de închiriere și că, în urma relațiilor comunicate de primăria de sector și de C.G.M.B., rezultă că, la data încheierii contractelor, nu erau înregistrate cereri de restituire în natură conform actului normativ menționat sau acțiuni în revendicare, răspunsul instituției fiind, de altfel, infirmat prin existența cererii de restituire în natură a imobilului, formulată de reclamant.

Opinia SC R.V. SRL în legătură cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 112/1995 este absolut irelevantă, față de faptul că, pentru încheierea valabilă a contractelor, nu era suficientă îndeplinirea condițiilor despre care această instituție a făcut vorbire în adresele respective.

Pe de altă parte, o persoană cu diligență și prudență minimă (nu cea mai exigentă, nici măcar medie) s-ar fi interesat, în mod direct, la organismul competent, dacă imobilul a fost pretins de fostul titular al dreptului de proprietate și nu ar fi așteptat să i se comunice relații în legătură cu acest aspect, prin intermediari, cu atât mai mult cu cât însăși legea (art. 9) condiționa operațiunea de vânzare-cumpărare de nerestituirea bunului către fostul proprietar sau moștenitorii lui.

În speță, un astfel de demers ar fi presupus adresarea, către Comisia locală de aplicare a Legii nr. 112/1995, competentă să primească cererile de restituire în natură a imobilelor, formulate de foștii proprietari sau moștenitorii lor, a unei simple cereri de efectuare a verificărilor corespunzătoare în acest sens.

Pârâții nu au făcut, însă, un asemenea demers, absolut obligatoriu pentru a putea uza de dispozițiile art. 9 din Lege.

În plus, prin cererea de restituire în natură, reclamantul contesta măsura naționalizării, în acord cu acțiunile lui anterioare în acest scop și ale autorului său, astfel încât, dacă s-ar fi interesat în legătură cu situația juridică a imobilului, recurenții ar fi trebuit, cel puțin, să se îndoiască în privința valabilității titlului statului.

Un asemenea dubiu, posibil în forul interior al pârâților, dacă ar fost diligenți, ar fi trebuit să constituie un argument suplimentar pentru a se abține de la perfectarea actelor de cumpărare, pe lângă cel care implica așteptarea soluționării cererii de restituire, formulată de reclamant conform Legii nr. 112/1995.

În legătură cu soluția care s-ar fi pronunțat asupra cererii de restituire, având în vedere că imobilul era ocupat de chiriași, afirmația recurentelor B.E. și P.F., cu privire la caracterul previzibil al modului în care ar fi primit rezolvare pretențiile reclamantului, este lipsită de fundament.

În absența soluționării cererii de restituire, în condițiile art. 15 și următoarele din Legea nr. 112/1995, inclusiv prin hotărârea instanței, dacă era cazul, opiniile terților în legătură cu acest aspect, mai ales ale chiriașilor interesați în cumpărarea imobilului, reprezintă simple speculații și, în niciun caz, nu pot servi ca argument al bunei lor credințe la încheierea actelor juridice în litigiu.

Hotărârea nr. 117/1996 a Comisiei municipiului București de aplicare a actului normativ sus-menționat nu confirmă, nici ea, buna credință a pârâților, dimpotrivă, stabilește în sarcina societăților specializate în vânzare să încheie asemenea contracte cu chiriașii, doar după clarificarea situației juridice a bunurilor respective, în cazul contestării titlului statului.

S-a mai susținut că pârâții trebuie considerați de bună credință deoarece acțiunea în revendicare formulată de reclamant este ulterioară încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, nu a fost notată în cartea funciară și reclamantul nu a notificat intenția sa, de obținere a retrocedării imobilului, instituțiilor interesate sau pârâților.

Toate aceste chestiuni vizează demersurile reclamantului în sensul celor amintite mai sus și nu pe cele ale pârâților, pentru ca aceștia să poată pretinde, cu succes, aplicarea principiului validității aparenței în drept.

Atât timp cât reclamantul a dovedit dreptul de proprietate al autorilor săi, asupra imobilului, precum și înregistrarea, conform Legii nr. 112/1995, a cererii de restituire în natură, demers ce putea fi ușor cunoscut de pârâți, în condițiile arătate mai sus, era necesar ca aceștia să se abțină de la cumpărare, fără vreun demers suplimentar din partea fostului proprietar.

Pe de altă parte, nu în raport de formularea acțiunii în revendicare a fost reținută reaua credință a pârâților în prezentul litigiu, ci de existența cererii de restituire în natură formulată de reclamant potrivit Legii nr. 112/1995, astfel încât nu prezintă relevanță faptul că reclamantul nu a operat notarea, în cartea funciară, a procesului de față.

De altfel, nici nu era necesară această operațiune, formularea acțiunii în revendicare fiind suficientă, prin ea însăși, să exprime intenția reclamantului în legătură cu obținerea bunului, pârâții fiind obligați să se intereseze de situația juridică a imobilului, în cazul unui comportament diligent.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a subliniat, în numeroase rânduri (cauza S. contra României, cauza P. contra României), că vânzarea, de către stat, a bunului altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție, în mod definitiv, a dreptului de proprietate al celui de la care s-a preluat, coroborată cu lipsa totală de despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate, contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În consecință, nu era necesar, contrar susținerilor recurentelor B.E. și P.F., ca, la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, să existe o hotărâre irevocabilă, de restituire a imobilului către reclamant, pentru ca pârâții să se abțină de la perfectarea actelor de vânzare-cumpărare.

Nici deținerea imobilului, de către ei, în baza unor contracte de închiriere valabile, nici avizele obținute prealabil vânzării și nici plata prețului stabilit în condițiile legii, nu reprezintă elemente suficiente pentru a se considera că aceste părți întruneau condițiile pentru a beneficia de dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, atât timp cât exista o cerere de restituire în natură, depusă de fostul proprietar și nesoluționată până la momentul vânzării, prin care se și contesta valabilitatea naționalizării.

Încheind contractele de vânzare-cumpărare în aceste condiții, pârâții s-au folosit de dispozițiile art. 9, care permiteau vânzarea, în detrimentul intereselor adevăratului proprietar, ale cărui pretenții de restituire în natură trebuia să fie rezolvate prioritar perfectării actelor.

În plus, caracterul îndoielnic al titlului statului, supus atenției celor implicați în vânzarea-cumpărarea imobilului, prin însăși cererea de restituire în natură formulată de reclamant, s-a transformat în certitudinea unei preluări nevalabile, potrivit hotărârilor pronunțate în dosarul de față.

Ca atare, imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria celor prevăzute în art. 1 din Legea nr. 112/1995 și nu putea fi înstrăinat către pârâți, actele perfectate de ei fiind în frauda legii și a intereselor adevăratului proprietar, cum s-a constatat, în mod corect, și de către Curtea de Apel.

S-a mai susținut încălcarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. I pct. 11 din Legea nr. 1/2009 și art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu se poate reține nerespectarea acestuia, deoarece, față de data introducerii acțiunii, anterioară Legii nr. 10/2001, acest act normativ nu este incident.

Pe de altă parte, și anterior intrării în vigoare a acestei legi, buna credință salva actul de la nulitate, în ipoteza vânzării lucrului altuia (dar fără câștig de cauză, pentru dobânditor, în cazul acțiunii în revendicare formulată de adevăratul proprietar, cu excepția ipotezei în care era incident principiul validității aparenței în drept), astfel încât s-ar putea pune aceeași problemă și în cazul pârâților.

Pentru argumentele deja arătate, pârâții nu pot fi considerați, însă, de bună credință la încheierea actelor juridice (nici măcar din perspectiva unui dobânditor cu minimă diligență), astfel încât, în mod corect, Curtea a confirmat soluția primei instanțe, de constatare a nulității absolute cu privire la actele juridice încheiate de aceștia.

Cel de-al doilea dintre textele de lege sus-menționate prevede că, la art. 45 din Legea nr. 10/2001, după alin. (2) se introduce alin. (21), cu următorul cuprins: „Contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora.”

Nu se poate reține încălcarea dispoziției enunțate deoarece Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă în prezentul litigiu și nu interesează efectele pe care le conferă această lege actelor juridice încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la care, oricum s-a constatat nulitatea absolută. În consecință, și din perspectiva argumentului referitor la nevalabilitatea lor, aceste contracte nu ar putea fundamenta, sub imperiul niciunei legi, un titlu de proprietate pentru pârâți, opozabil erga omnes („față de toți”).

Cât privește art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta conține dispoziții în materie de timbraj și nu în legătură cu ocrotirea bunei credințe a cumpărătorilor.

Probabil recurenții D.A.N. și D.S., care au susținut această critică, au înțeles să se refere la art. 501 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, menționând, din eroare, art. 50 alin. (1).

Nici acest text de lege nu are relevanță pentru soluționarea acțiunii de față, întrucât se referă la un alt tip de acțiune, și anume la cea vizând restituirea prețului de piață al imobilelor cumpărate cu respectarea Legii nr. 112/1995, formulate de către proprietarii ale căror acte juridice au fost desființate prin hotărâre irevocabilă.

Nu este cazul speței de față, în cadrul căreia nu s-a formulat, de către pârâți, un asemenea petit.

Cât privește greșita interpretare a Legii nr. 213/1998 și a H.G. nr. 498/2003, în prezent, abrogată, în soluționarea acțiunii în nulitate, susținerile recurenților D.A.N. și D.S.M. sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Legea enunțată are relevanță doar în legătură cu aprecierea valabilității titlului statului, de preluare a imobilului, în raport de criteriile stabilite în art. 6. Raportat la acest aspect, cum s-a stabilit în analiza motivului de recurs anterior, nu au fost încălcate criteriile de apreciere a naturii preluării, conform textului de lege respectiv, astfel încât, în mod corect, s-a constata nulitatea contractelor, raportat la caracterul nevalabil al titlului statului și la poziția subiectivă a cumpărătorilor.

H.G. nr. 498/2003 nu are relevanță deoarece nu interesează, în soluționarea acțiunii de față, ce categorie de acte juridice sunt protejate prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu este incidentă în cauză și nu a servit drept fundament al acțiunii de față.

Recurenții au mai invocat și încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite,, precum și art. 6 din Convenție, care consacră principiul preeminenței dreptului, în legătură cu care un element fundamental îl constituie asigurarea principiului securității raporturilor juridice.

În acest sens au fost invocate cauzele din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului „R. contra României” și „B. contra României”.

Toate aceste susțineri sunt neîntemeiate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora partea poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza K. contra Slovaciei, paragraful 52).

Textul nu este incident în cazul pârâților, deoarece ei nu au „un bun actual” în sensul Convenției și nici „speranța legitimă” de a păstra imobilul dobândit în baza unui contracte de vânzare-cumpărare nule absolut.

Astfel, ei nu beneficiază de o hotărâre judecătorească irevocabilă, care să le recunoască dreptul de proprietate dobândit în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

Simpla existență a dispoziției legale care le permitea, în principiu, cumpărarea imobilelor, respectiv art. 9 din legea enunțată mai sus, nu reprezintă un element suficient pentru a se considera că pârâții au „un bun actual” și nici „speranța legitimă” că vor câștiga în cadrul acțiunii formulate de adevăratul proprietar, în ipoteza în care s-a dovedit, în cadrul disputei dintre acești adversari, că actele juridice sunt nule absolut, fiind încheiate cu rea credință, în ceea ce privește imobilele preluate fără titlu valabil, de către stat.

Nici cele două cauze din jurisprudența europeană nu au relevanță, deoarece, cum s-a arătat, pârâții nu au o hotărâre irevocabilă prin care să fi fost stabilită valabilitatea dreptului de proprietate dobândit în baza actelor juridice perfectate în temeiul Legii nr. 112/1995, și care să fi fost desființată într-un recurs în anulare, astfel încât să se poată pune problema că ar avea „un bun” în sensul art. 1 din Protocol, sau că, în cazul lor, s-a discutat, în cadrul procedurii de față, dreptul câștigat în mod irevocabil, într-un alt proces, cu încălcarea art. 6 din Convenție, în ceea ce privește dreptul la un proces echitabil și principiul securității raporturilor juridice.

Ca atare, circumstanțele spețelor nu sunt similare, cu atât mai mult cu cât, în cauza „B. contra României”, încălcarea art. 1 din Primul Protocol și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului s-a constatat în raport cu adevăratul proprietar, care pierduse dreptul câștigat prin hotărâre rămasă irevocabilă, în urma admiterii unui recurs în anulare.

Referitor la decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, s-a arătat, în examinarea unui motiv de recurs anterior, că aceasta vizează acțiunile în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce nu este cazul de față.

Pe de altă parte, acele argumente din decizie care sunt relevante și pentru speța de față, cum ar fi raportarea legii naționale la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, au fost, deja, avute în vedere.

În plus, în ceea ce privește principiul securității raporturilor juridice, care implică favorizarea relațiilor juridice în legătură cu bunurile din circuitul civil și protejarea participanților la acest circuit, el presupune, pentru a produce efectul de siguranță în raporturile juridice, ca actele încheiate în legătură cu bunurile tranzacționate să fie valabile, ceea ce nu este cazul în speță.

Ca atare, și pentru acest argument, nu se poate considera că, prin hotărârile pronunțate de instanțele anterioare, s-ar fi provocat încălcarea principiului enunțat.

În cele din urmă, s-a mai susținut, de către recurentele B.E. și P.F., încălcarea principiului de interpretare a convențiilor, consacrat de art. 978 C. civ., în sensul că „Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat” – „actul trebuie interpretat mai mult ca să rămână valid decât ca să piară”.

În esență, dispoziția cuprinde o regulă de interpretare aplicabilă în cazul clauzelor îndoielnice, care să permită înlăturarea neclarităților.

În litigiul de față, nu se poate pune problema încălcării acestei reguli de interpretare, deoarece, în primul rând, nu s-a invocat existența unor clauze neclare în contractele încheiate de pârâți, care să necesite aplicarea regulii menționate.

Pe de altă parte, principiul respectiv nu poate fi folosit ca argument în scopul susținerii respectării condițiilor de valabilitate ale unui contract, dimpotrivă aplicarea lui presupune un act valabil, ceea ce nu este cazul în speță.

În concluzie, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că, în cauză, nu sunt întrunite cerințele aplicării principiului validității aparenței în drept și nici buna credință a pârâților, nefiind, astfel, incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

7. Recurenții D.M. și D.M.A. au criticat decizia, în condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că motivarea acesteia este contradictorie, raportat la argumentele avute în vedere pentru menținerea contractelor din 1975 față de cele avute în vedere pentru contractele de vânzare-cumpărare încheiate sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Strict din perspectiva considerentelor contradictorii, celelalte aspecte, legate de încrederea pârâților în actul de naționalizare și de absența notificării reclamantului, fiind, deja, analizate, trebuie menționat că o astfel de verificare a argumentelor referitoare la cele două categorii de contracte nu poate avea loc, deoarece Curtea de Apel nu trebuia să intre în analiza fondului pretențiilor deduse judecății, de către reclamant, în privința contractelor din 1975, prin intermediul cererii de aderare la apel.

Pe de altă parte, indiferent de soluția avută în vedere de instanța de apel sau care ar fi trebuit să fie pronunțată de aceasta, în legătură cu cererea de aderare, nu se poate reține o argumentare contradictorie doar raportat la faptul că, potrivit opiniei recurenților, condițiile încheierii contractelor din 1975 ar fi identice sau similare cu cele perfectate sub imperiul Legii nr. 112/1995 și, ca atare, toate aceste acte juridice ar trebui să urmeze aceeași soartă, și anume să fie păstrate.

Condițiile de validitate ale unui act juridic se verifică numai cu referire la acel act și, atât timp cât s-a constatat, în mod corect, neîndeplinirea unuia sau unora dintre aceste condiții, la încheierea actului juridic respectiv, nu interesează dacă alte acte juridice, inclusiv cele încheiate în baza aceleiași legi ca și cel analizat, sunt sau nu valabile.

Cu alte cuvinte, nu se poate păstra sau desființa un act juridic în raport de soluția dată aceleiași probleme în legătură cu alte acte juridice, care nu se găsesc într-un raport de principal/ accesoriu cu actul analizat (chiar și în acest caz, aspectul în discuție comportând nuanțe).

Pe de altă parte, chiar dacă vizează părți din același imobil, demersuri de aceeași natură din partea dobânditorilor și, respectiv, a fostului proprietar în legătură cu exprimarea intenției sale de a obține bunul, este posibil ca circumstanțele de ordin politic și istoric în care se perfectează actele să nu fie aceleași, chestiune care să influențeze hotărâtor menținerea sau desființarea contractelor. Aceasta, în special cu referire la poziția subiectivă a cumpărătorilor, apreciată diferit în raport de circumstanțele menționate și de cadrul legislativ existent la un anumit moment, mai mult sau mai puțin permisiv în legătură cu încheierea actelor juridice și cu contestările ce s-ar fi putut aduce în privința transmițătorului, de către cei interesați, în speță, de adevăratul proprietar.

O asemenea apreciere distinctă din partea instanței nu poate fi considerată, în niciun caz, o motivare contradictorie, ci reprezintă particularizarea situației de fapt la realitățile epocii istorice în care tranzacția respectivă a avut loc, cu consecințe diferite în drept.

Prin urmare, nici criticile aduse deciziei, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

8. S-a invocat și greșita admitere a acțiunii în revendicare, față de dispozițiile Legii nr. 1/2009 și ale hotărârii pronunțate în cauza Atanasiu și alții contra României.

În acest sens, I.M. și N.E. au arătat că, potrivit actului normativ menționat (mai precis, art. I pct. 4), nu se pot restitui în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.

Încălcarea textului de lege nu se poate reține, deoarece, în primul rând, cum s-a arătat, Legea nr. 10/2001 nu este incidentă în cauză, față de data introducerii acțiunii în revendicare.

Pe de altă parte, textul nu și-ar găsi, oricum, aplicarea deoarece condiționează forma de reparație în echivalent, cuvenită adevăratului proprietar, de încheierea contractelor cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce, după cum s-a menționat în numeroase rânduri, nu este cazul.

Hotărârea pronunțată în cauza „A.” nu dă câștig de cauză pârâților, contrar celor susținute de recurentul Municipiul București, prin Primarul General.

Astfel, în hotărârea pilot pronunțată în cauza „A. și alții contra României” din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 778, din 22 noiembrie 2010, Curtea Europeană a reținut că:

„- 134. (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „ o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

- 140. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

- 141. Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

- 142. (…) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

- 143. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor A. și P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (…), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

- 144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

- 145. Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite.”.

În primul rând, hotărârea tratează situația fostului proprietar, iar nu a cumpărătorilor chiriași, pentru a se considera că este relevantă în cazul acestora din urmă.

Pe de altă parte, pentru argumentele deja arătate, pârâții nu au „un bun” în sensul Convenției, în raport de care să pretindă, cu succes, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, protecția dreptului de proprietate.

În esență, reclamantul are un „bun” în sensul Convenției, confirmat irevocabil prin prezenta hotărâre, conform căreia urmează a se menține hotărârile instanțelor anterioare, prin care s-a stabilit nelegalitatea naționalizării și s-a dispus obligarea pârâților, să-i lase, în deplină proprietate și posesie, acestuia, parte din imobilul revendicat.

Prin urmare, criticile privind nerespectarea dispozițiilor Legii 1/2009, în ceea ce privește admiterea acțiunii în revendicare, și contradicția soluției din cauza de față cu jurisprudența actuală a Curții Europene (hotărârea pronunțată în cauza A.) nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

9. În ceea ce privește susținerile referitoare la uzucapiunea de scurtă durată, ele se referă la două chestiuni procedurale și la una de fond.

Astfel, recurentele pârâte I.M. și N.E. au susținut că, în mod greșit, prima instanță nu s-a pronunțat, în dispozitivul sentinței, asupra excepției uzucapiunii, iar recurenții D.M. și D.M.A. au arătat că instanța de apel a soluționat, în mod nelegal, aceeași excepție, deși trebuia să trimită cauza, spre rejudecare pe acest aspect, la prima instanță, care nu a procedat la analiza pe fond a condițiilor uzucapiunii, ci doar le-a enumerat.

Prima chestiune de ordin procedural, invocată de cele două recurente, nu poate fi examinată, de prezenta instanță, deoarece ea nu constituie o critică adusă deciziei, ci hotărârii primei instanțe.

Or, în cazul în care, pentru un anume tip de cauză, sunt reglementate ambele căi de atac, obiectul recursului îl formează hotărârea instanței de apel, conform art. 299 C. proc. civ.

Cât timp recurentele nu au arătat în ce a constat greșeala Curții de Apel în legătură cu aspectul invocat, critica referitoare la pretinsa greșeală a primei instanțe nu poate fi examinată în recurs.

În ceea ce privește obligația instanței de apel, de a trimite cauza, pentru rejudecarea, pe fond, a apărării formulate de pârâții D.M. și D.M.A., referitor la dobândirea proprietății prin uzucapiunea de scurtă durată, susținerile sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Într-adevăr, motivarea primei instanțe pe aspectul uzucapiunii este succintă, cuprinzând, în esență, prezentarea condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se constata dobândirea dreptului de proprietate prin acest mod originar, fără să arate, în mod expres, care condiții ale uzucapiunii nu sunt îndeplinite în cauză și pentru ce argumente.

Cu toate acestea, aspectul referitor la buna credință a pârâților fusese analizat, anterior, cu ocazia soluționării acțiunii în nulitatea actelor juridice perfectate de ei. Ca atare, argumentele pentru care instanța de fond nu a reținut dobândirea proprietății prin uzucapiunea de scurtă durată, în favoarea pârâților, cu efect paralizant pentru acțiunea în revendicare, se deduc din constarea instanței în legătură cu neîndeplinirea condiție bunei credințe la încheierea actelor juridice, invocate ca just titlu.

Nu se impunea, în consecință, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, pentru completarea considerentelor pe acest aspect, soluția fiind, în acest caz, de un formalism excesiv.

Pe de altă parte, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, Curtea avea posibilitatea analizării uzucapiunii, invocată ca mijloc de apărare, direct în calea de atac; ca atare, avea și posibilitatea completării considerentelor primei instanțe sub acest aspect, sens în care a și procedat.

Prin urmare, nu se poate reține încălcare art. 297 C. proc. civ., care prevedea, în forma de la data pronunțării deciziei, soluția desființării cu trimitere, în cazul admiterii apelului pentru motivul necercetării în fond a cauzei, de către prima instanță.

În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor uzucapiunii de scurtă durată, doar recurentele I.M. și N.E. au susținut întrunirea cerințelor acestui mod de dobândire a proprietății în persoana lor, astfel încât analiza din recurs va viza doar aceste părți.

Susținerile lor sunt neîntemeiate, întrucât uzucapiunea de 10 până la 20 de ani presupune, pe lângă justul titlu, și condiția unei posesii de bună credință, în sensul credinței greșite a posesorului că a dobândit de la adevăratul proprietar.

Or, pentru considerentele deja arătate, buna credință a pârâtelor, la momentul dobândirii imobilului, prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi reținută.

Ca atare, nu poate opera, în favoarea lor, uzucapiunea de scurtă durată, aceasta presupunând întrunirea cumulativă a condițiilor sus-enunțate.

Pe de altă parte, susținerile pârâtelor, în sensul că posesia lor este anterioară anului 1990, deoarece provine de la stat, care avea toate însușirile pentru a fi considerat proprietar, nu pot fi primite și nici nu au relevanță.

În primul rând, potrivit art. 1859 C. civ., „În toate cazurile în care posesiunea aceluiași lucru trece pe rând în mai multe mâini, fiecare posesor începe, în persoana sa, o nouă posesiune, fără a distinge dacă strămutarea posesiunii s-a făcut în mod singular sau universal, lucrativ sau oneros”.

Acest text instituie principiul potrivit cu care fiecare posesor, indiferent dacă a dobândit posesia unui bun de la un non dominus, pe baza unui titlu translativ de proprietate, începe în persoana sa o posesie nouă, nefiind un simplu continuator al posesiei autorului său.

În plus, nu s-a contestat, în dosar, neîndeplinirea termenului prevăzut de lege pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată, în favoarea pârâtelor, pentru a se reține, eventual, îndeplinirea condiției legate de termen, prin intermediul joncțiunii posesiilor, în sensul unirii posesiei exercitate de stat cu cea a pârâtelor.

De asemenea, ambele posesii, a statului transmițător și a pârâtelor, nu pot servi ca fundament al uzucapiunii scurte, prin joncțiunea posesiilor, și determinat de faptul că posesia statului nu este utilă, preluarea bunului având loc prin violență, în baza unei naționalizări nelegitime, cum a reținut, în mod corect, și Curtea de Apel, iar buna credință nu poate fi reținută în persoana pârâtelor, pentru argumentele arătate mai sus.

Ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 1895 C. civ., pentru a opera uzucapiunea de scurtă durată în favoarea pârâtelor, în mod corect, instanța de apel a considerat că această apărare nu constituie un impediment pentru admiterea acțiunii în revendicare.

10. Referitor la cheltuielile de judecată suportate de recurenții D.A.N. și D.S.M., în fond și apel, Curtea a considerat, în mod legal, că pârâților nu li se cuvin aceste cheltuieli în dosarul primei instanțe și, totodată, nu le-a acordat nici în faza de control judiciar.

Astfel, în primă instanță, ambele părți, reclamantul și pârâții, au câștigat și, totodată, au pierdut în pretențiile, respectiv apărările formulate, reclamantul obținând o soluție favorabilă în ceea ce privește acțiunea în nulitate și revendicare a imobilului cumpărat de pârâții D., în temeiul Legii nr. 112/1995, iar aceștia din urmă au câștigat sub aspectul menținerii contractului încheiat de D.S.M., în anul 1975.

În această situație, cheltuielile de judecată se compensează, conform art. 276 C. proc. civ., care prevede posibilitatea instanței de proceda la compensarea lor, în cazul în care pretențiile părților au fost încuviințate în parte.

În ceea ce privește cheltuielile efectuate de pârâți în apel, decizia le este defavorabilă, fiind de respingere a apelului declarat de ei, astfel încât, în această fază procesuală, reprezintă părți căzute în pretenții și nu pot obține cheltuieli de judecată, față de dispozițiile art. 274 din același cod.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant, decedat pe parcursul procesului și continuat de moștenitorul său, precum și recursurile declarate de pârâți sunt nefondate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., le va respinge ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 și 7 din Cod.

Soluția de respingere vizează și cererea privind cheltuielile de judecată, formulată de o parte dintre recurenți, nefiind îndeplinite condițiile art. 274 C. proc. civ., în raport de soluția pronunțată asupra recursurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.A.G., continuat de moștenitorul acestuia, P.G., precum și de pârâții B.E., D.A.N. și D.S.M., D.M.A. și D.M., I.M., N.E., P.F. și Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 574/ A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 iunie 2011.