Preventive detention in drug trafficking case: balancing recidivism and public order against presumption of innocence and proportionality

Asupra recursului penal de față;

Pe baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 1 martie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1946/105/2009, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul M.C.G.

În baza art. 3002 C. proc. pen. raportat la art. 160/b din același cod s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpat, dispunându-se menținerea acesteia.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut, în esență, că nu este în interesul procesului penal, dar și a comunității din care provine inculpatul, ca acesta să fie cercetat în stare de libertate. În acest sens, verificând probatoriul administrat în cauză, s-a constatat că inculpatul a traficat droguri, fiind o persoană cunoscută ca distribuitor de hașiș în orașul Sinaia, aspect care a rezultat și din declarațiile martorilor audiați în cauză, care au cumpărat sau primit droguri de la inculpat.

S-a reținut că subzistă și celelalte temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. în sensul că cercetarea în stare de libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, probele în acest sens fiind declarațiile persoanelor amintite anterior, ce expun modalitatea de comitere a faptei, dar și fișa de cazier a inculpatului din care a rezultat că acesta este recidivist, ceea ce denotă o lipsă de diligență a acestuia în a se reintegra în societate și o perseverență infracțională.

Aceste considerente au justificat și dispoziția de menținere a măsurii arestării preventive față de inculpat.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.C.G., solicitând liberarea provizorie sub control judiciar, apreciind în acest sens că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor invocate de către recurent, dar și din oficiu, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind nefondat, pentru considerentele care urmează:

În speță, măsura arestării preventive a fost dispusă față de inculpat prin încheierea nr. 10 din 09 aprilie 2009 a Tribunalului Prahova, în temeiul art. 1491 alin. (10) C. proc. pen., ținând seama și de art. 136 și art. 148 lit. b) și f) din același cod, fiind emis mandatul de arestare preventivă nr. 64/U din 9 aprilie 2009 pe o perioadă de 29 de zile, de la 09 aprilie 2009 la 07 mai 2009 inclusiv.

În cursul judecății, conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160b C. proc. pen.

Conform art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheierea motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Ploiești a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept, care au stat la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere faptei, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Pe de altă parte, se constată că în cauză, prin sentința penală nr. 311 din 2 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, secția penală, s-a dispus condamnarea inculpatului M.C.G. la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), cu excepția dreptului de a alege și b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată la DIICOT - Biroul Teritorial Ploiești și de inculpatul M.C.G., constituind un temei suficient pentru a se constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.

Cu privire la dispoziția de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că, formal, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1602 C. proc. pen., însă aceasta nu înseamnă că inculpatul este îndreptățit în mod automat să fie pus în libertate provizorie.

Din analiza dispozițiilor art. 1602 C. proc. pen. rezultă că liberarea provizorie este o măsură facultativă, iar nu una obligatorie, inculpatul având doar o vocație la beneficiul liberării provizorii. Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, va aprecia asupra oportunității lăsării în libertate a inculpatului prin verificarea temeiniciei cererii.

Instanța poate refuza liberarea dacă se apreciază că detenția provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Raportând datele particulare ale speței la dispozițiile cuprinse în legea internă, dar și la legislația internațională, Înalta Curte constată că este insuficientă instituirea față de inculpat a controlului judiciar, neputându-se realiza scopul măsurilor preventive, astfel cum este reglementat prin art. 136 C. proc. pen.

Restrângerea dreptului la libertate al inculpatului-recurent este proporțională cu gravitatea acuzațiilor aduse și cu scopul urmărit, acela al ordinii publice și de drept.

Pentru aceste considerente, apreciind încheierea atacată ca fiind temeinică și legală, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.C.G. împotriva încheierii de ședință din 1 martie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 1946/105/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2010.