Bribery and abuse of office charges: prosecution appeal dismissed, acquittal upheld on insufficient evidence and prescription

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1) prin rechizitoriul din 15 decembrie 2003, întocmit în Dosarul nr. 48/P/2003 al Parchetului Național Anticorupție, Serviciul Teritorial Oradea, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei C.L.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prev de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 - 1 faptă, și de art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000 - 2 fapte, și a inculpatului M.C., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (4) C. pen., cu aplic. art. 19 din Legea 503/2002 și art. 19 din Legea nr. 682/2002, și de art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000.

2) prin sentința penală nr. 131/2004 din 08 aprilie 2004, Tribunalul Bihor, secția penală, în baza art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 și art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000 - 2 fapte, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b) C. pen., a condamnat pe inculpata C.L.A. și a aplicat acesteia pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pe o durată de 3 ani ca pedeapsă complementară, iar în baza art. 861 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit conform dispozițiilor art. 862 C. pen.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) C. pen. și art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul M.C. la o pedeapsă rezultantă de 1 an și 6 luni închisoare cu executare în regim privativ de libertate cu aplicarea art. 71 și 64 C. pen.

Hotărârea a rămas definitivă față de inculpatul M.C.

Sentința a fost apelată de M.P. și de către inculpata C.L.A.

3) prin Decizia penală nr. 3/A/2005 din 11 ianuarie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a admis apelul Parchetului Național Anticorupție împotriva sent. pen. nr. 131/2004 din 08 aprilie 2004 și a înlăturat dispozițiile art. 861 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere în ce o privește pe inculpată. Apelul inculpatei C.L.A. a fost respins ca nefondat.

Decizia a fost recurată de inculpata C.L.A.

4) prin Decizia penală nr. 5134 din 13 septembrie 2005 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul inculpatei împotriva Dec. pen. nr. 3/A/2005 din 11 ianuarie 2005 și a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare a apelurilor declarate la Curtea de Apel Oradea.

5) prin Decizia penală nr. 208/A/2006 din 19 decembrie 2006, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a admis apelul inculpatei C.L.A. și a dispus achitarea acesteia sub aspectul celor trei încadrări juridice reținute prin actul de sesizare.

Decizia a fost recurată de M.P.

6) prin Decizia penală nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul Parchetului Național Anticorupție împotriva Decizia penala nr. 208/A/2006 din 19 decembrie 2006, care a dispus casarea în parte a acestei decizii și casarea în parte a sent. pen. nr. 131/2004 din 08 aprilie 2004, numai cu privire la inculpata C.L.A., cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bihor.

7) procedând la rejudecarea în fond a cauzei, prin sentința penală nr. 51/P din 12 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția penală, s-a respins excepția privind prescripția răspunderii penale, respectiv privind nelegala sesizare a instanței.

În baza art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., a fost condamnată inculpata C.L.A., fiica lui I. și V., la o pedeapsă de 2 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnată inculpata C.L.A. - cu datele de identitate de mai sus - la o pedeapsă de 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

În baza art. 65 alin. (2), rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) și art. 66 C. pen., i s-a interzis inculpatei dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, cât și dreptul de a ocupa o funcție ori de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000, a fost condamnată inculpata C.L.A. - cu datele de identitate de mai sus - la o pedeapsă de 3 ani închisoare și interzicerea drepturilor prev. de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

În baza art. 65 alin. (2), rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) și art. 66 C. pen., i s-a interzis inculpatei dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, cât și dreptul de a ocupa o funcție ori de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. și art. 34 lit. b) și d) C. pen. i s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, cu aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (2), rap. la art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) și art. 66 C. pen., i s-a interzis inculpatei dreptul de a fi aleasă în autoritățile publice sau în funcții elective publice și de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, cât și dreptul de a ocupa o funcție ori de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 88 C. pen., s-a constatat că în perioada 18 decembrie 2003 pană la 08 aprilie 2004 inculpata a fost reținută și arestată preventiv.

În baza art. 861 C. pen., ținând seama de prev. art. 861 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., s-a dispus suspendarea condiționată sub supraveghere a executării pedepselor aplicate inculpatei C.L.A. - cu datele de identitate de mai sus, pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit pentru fiecare conform art. 862 și 82 C. pen.

În baza art. 359 C. proc. pen. i s-a atras atenția inculpatei asupra nerespectării prev. art. 864 și 83 C. pen., care are drept consecință revocarea suspendării condiționate sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. suspendă executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a pedepsei închisorii.

I s-a impus inculpatei respectarea obligațiilor prev. de art. 863 alin. (1) lit. a) – d) C. pen., respectiv, pe durata termenului de încercare condamnata trebuie să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea acesteia sau la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Bihor, să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea, să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă, să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele acesteia de existență.

S-au respins pretențiile civile formulate în cauză de L.B. SA București.

În baza art. 255 alin. (5) C. pen., ținând seama de Decizia nr. 59/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - recurs în interesul legii, a fost obligată inculpata la restituirea sumelor de 300 euro și 1.000 dolari SUA în favoarea numitului M.C., în sensul de obligare a inculpatei la plata contravalorii în lei a acestor sume, actualizate la data plății efective.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligată inculpata la 5.000 lei cheltuieli judiciare în favoarea statului.

Pentru a dispune în acest sens, potrivit dispozițiilor deciziei de casare, rejudecând cauza, s-a apreciat că instanța de fond va soluționa doar latura penală privind pe inculpată, și va ține seama de faptul că infracțiunea prev. inițial de 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 este, în continuare, prev. de art. 246 C. pen., sens în care a dispus schimbarea încadrării juridice și a reținut incidența art. 41, 42 C. pen., a efectuat confruntări între inculpată și martori, cu mențiunea audierii în calitate de martor a inculpatului condamnat M.C. - inculpat în prezenta cauză, față de care hotărârea a rămas definitivă.

Procedând la rejudecarea cauzei în limitele dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, din probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, coroborat cu probatoriul administrat în cursul cercetării judecătorești: declarațiile martorilor, procese-verbale de confruntare, declarațiile inculpatei, înscrisurile administrate, luând în considerare și declarațiile formulate de inculpatul condamnat M.C. în dosarul de urmărire penală și în Dosarul nr. 9271/2003 al Tribunalului Bihor, în care față de acesta hotărârea a rămas definitivă, instanța de fond - în rejudecare - a reținut în fapt următoarele:

Inculpata C.L.A. a îndeplinit funcția de director al Sucursalei Băncii Române pentru Relansare Economică L.B. SA Beiuș, având atribuțiuni de coordonare a activității de creditare desfășurată de sucursală, iar din probele administrate în cauză a rezultat că în cazul societăților comerciale, L.B. SA Sucursala Beiuș avea competență de acordare doar a creditelor pe documente în curs de încasare până la plafonul de 2,5 miliarde lei.

Inculpatul condamnat M.C. a înființat societățile comerciale R.I. SRL și C.I.C. SRL, prima societate fiind dizolvată de drept pe motivul că administratorul nu a subscris capitalul social în limita prevăzută de Legea nr. 314/2001. De asemenea și societatea C.I.C. SRL a fost dizolvată de drept conform Legii nr. 314/2001, deoarece inculpatul M.C. a figurat ca asociat unic și administrator în două societăți comerciale.

Ca urmare, în luna ianuarie 2003, inculpatul condamnat M.C. a înființat o nouă societate cu denumirea T.S.I. SRL în care este asociat unic și administrator. Imediat după înființare, inculpatul condamnat M.C. a deschis cont curent la Sucursala Beiuș a L.B. SA, conform fișei contului curent al societății în primele trei luni ale anului societatea nu a rulat sume prin acest cont, singura „operațiune" consemnată fiind legată de cumpărarea unui carnet de file CEC, ocazie cu care societatea a fost verificată în Centrala Incidentelor de Plăți.

Cu toate că era un client necunoscut pentru bancă, la data de 01 aprilie 2003 inculpatul condamnat M.C. a solicitat și banca a aprobat un credit pe instrumente în curs de încasare în valoare de 150.000.000 lei. Creditul a fost garantat cu ordinul de plată nr. 6 decontat de Banca I.T. SA Oradea la data de 01 aprilie 2002. Suma de 145.000.000 lei a fost ridicată numerar de M.C., fără să prezinte documente justificative de utilizare a creditului. După virarea banilor în cont la data de 02 aprilie 2003 creditul a fost rambursat.

La data de 04 aprilie 2003, societatea T.S.I. SRL a avut de decontat fila CEC emisă de societate în favoarea D. SRL, deși între cele două societăți nu au existat relații comerciale. Pentru a face această plată, inculpatul condamnat M.C. a solicitat un nou împrumut în valoarea filei CEC, iar drept garanție a prezentat un bilet la ordin emis de SC R.I. SRL în valoare de 220 mii lei, dată la care această firmă era dizolvată de drept. De asemenea, între cele două societăți comerciale nu erau și nu puteau exista relații comerciale care să justifice eliberarea biletului la ordin.

Creditul a fost aprobat și eliberat cu scadența la 17 aprilie 2003, în baza convenției de împrumut nr. 418 din 04 aprilie 2003, fără a se face minime verificări asupra firmei SC R.I. SRL. Din suma rezultată din credit a fost decontată fila CEC mai sus menționată. Acest credit nu a fost rambursat, fiind trecut în restanță.

În registrul de evidență a creditorilor, condus de bancă, au apărut înregistrate două credite cu nr. 418, din care unul era însoțit de litera „A", în dosarele de credit însă, nr. 418 era atribuit atât convenției de împrumut pentru SC T.S.I. SRL cât și convenției de împrumut SC A.P. SRL Brad. În registrul de evidență a creditelor s-a putut observa că înregistrarea creditului acordat pentru SC T.S.I. SRL a fost făcută ulterior datei acordării.

Următorul credit, în valoare de 90.000.000 lei a fost solicitat și acordat la 07 aprilie 2003 conform convenției de împrumut nr. 277/2003 cu destinația plăți curente. Creditul a fost garantat cu ordinul de plată nr. 8 din 07 aprilie 2003 emis de SC A.F. SRL Timișoara în favoarea SC T.S.I. SRL pentru suma de 100.000.000 lei. Suma provenită din credit a fost ridicată în numerar fără a se prezenta documente justificative în acest sens. Creditul a fost rambursat a doua zi prin încasarea ordinului de plată de la SC A.F. SRL Timișoara. Deși la data de 04 aprilie 2003 a fost înregistrată convenția nr. 418, după 3 zile, la data de 07 aprilie 2003 s-a înregistrat aceiași societate o convenție cu nr. mai mic, respectiv 277.

La data de 09 aprilie 2003 inculpatul condamnat M.C. a solicitat un nou credit de la L.B. SA Sucursala Beiuș în valoare de 418.000.000 lei care a fost aprobat și pus la dispoziția societății T.S.I. SRL conform convenției de împrumut nr. 430/2003 cu destinația activitate curentă. Acest credit a fost garantat cu fila CEC în sumă de 465.000.000 lei, emisă de SC C.I. SRL în favoarea SC T.S.I. SRL, deși societatea emitentă era dizolvată de drept, iar între cele două societăți nu existau relații comerciale. Din suma totală a creditului s-a decontat o filă CEC în valoare de 30.000.000 lei, iar restul a fost ridicată în numerar de inculpatul condamnat M.C. fără a prezenta documente justificative în acest sens. Fila CEC a fost introdusă în circuitul bancar pentru decontare, dar a fost refuzată la plată din lipsă totală de disponibil. Acest credit nu a fost rambursat, fiind trecut în restanță (f. 294-295).

În condițiile în care creditele acordate de L.B. SA Beiuș pentru T.S.I. SRL în baza convențiilor de împrumut nr. 418 din 04 aprilie 2003 în valoare de 198.000.000 lei și nr. 430 din 09 aprilie 2003 în valoare de 418.000.000 lei nu au fost rambursate, fiind trecute la credite restante, iar banca a depus plângere penală împotriva inculpatului condamnat M.C. la Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, banca a acordat un nou credit pentru aceeași societate în valoare de 576.000.000 lei. Mai mult, încă de la 25 aprilie 2003 L.B. SA Beiuș a somat T.S.I. SRL că este în interdicție bancară prin somația nr. 687/2003. Creditul a fost acordat în baza convenției de împrumut nr. 725 din 30 mai 2003 cu destinația activitate curentă.

Acest credit a fost folosit integral pentru rambursarea creditelor restante și a dobânzilor aferente, viramentul fiind făcut printr-o notă contabilă internă a băncii.

La creditele acordate în baza convențiilor de împrumut nr. 430 din 09 aprilie 2003 și nr. 725 din 30 mai 2003, directorul de operațiuni martora C.M. s-a opus la aprobare pe motiv că SC T.S.I. SRL nu îndeplinea condițiile de creditare, motiv pentru care nici nu a semnat cele două convenții.

La 01 august 2003 organul de cercetare penală a ridicat în copie cele două convenții și a făcut în scris mențiunea pe ele că lipsește semnătura reprezentanților băncii.

Înainte cu câteva zile de a fi arestat (respectiv 07 octombrie 2003) inculpata C.L.A. l-a chemat pe inculpatul condamnat M.C. la sediul băncii din Beiuș și i-a cerut să semneze în alb două convenții și să întocmească borderouri de achiziții material lemnos pentru a depune la dosarele de credit documentele justificative a utilizării creditelor. în schimb inculpata C.L.A. i-a promis lui M.C. că va retrage plângerea penală depusă împotriva lui la Parchetul de pe lângă Judecătoria Beiuș.

După ce inculpatul condamnat M.C. a fost arestat, inculpata C.L.A. i-a cerut martorei C.M. să semneze aceste noi convenții sub amenințarea că la un eventual control, sugerând că prima care va răspunde va fi chiar ea, în calitate de director operațiuni.

Din expunerea faptelor rezultă că activitatea de creditare a L.B. SA Beiuș în cazul societății T.S.I. SRL Brădet s-a făcut cu încălcarea normelor interne de creditare, a Legii bancare nr. 58/1998 cu modificările ulterioare și a normelor nr. 3/2002 ale B.N.R. privind standardele de cunoaștere a clientelei. Astfel au fost aprobate și acordate credite societății T.S.I. SRL fără o minimă verificare a activității desfășurate, a credibilității reprezentantului acesteia, fără a se solicita documente, evidențe și balanțe de verificare, acceptând ca și garanții instrumente de plată care nu aveau la bază tranzacții economice între societăți.

Din adresa din 11 decembrie 2003 a Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor reiese că încă de la înființarea societății comerciale inculpatul condamnat M. nu a depus niciun fel de declarații și raportări fiscale periodice din care să rezulte obligațiile către buget. Din adresa din 11 august 2003 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Bihor rezultă că societățile R.I. SRL și C.I.C. SRL au fost dizolvate de drept în temeiul prevederilor Legii nr. 314/2001.

În concluziile raportului de constatare financiar bancară întocmit la dosarul de urmărire penală s-a arătat că banca gestiona o datorie restantă a SC T.S.I. SRL în sumă de 722.460.044 lei, fiind practic în imposibilitate de a recupera suma de bani. Au fost cuprinse în concluzii încălcările prevederilor legale și a normelor de creditare. De asemenea s-a apreciat că prin acordarea creditelor conform convențiilor de împrumut nr. 418 din 04 aprilie 2003, nr. 430 din 09 aprilie 2003 și nr. 725 din 30 mai 2003 SC T.S.I. SRL Brădet a realizat un folos necuvenit în cuantum de 1.192.000.000 lei.

Prin această activitate L.B. SA - Sucursala Beiuș a finanțat o activitate necontrolabilă din punct de vedere fiscal, iar prin modul în care „a urmărit" utilizarea fondurilor asigurate din credite a încurajat activitatea ilicită a SC T.S.I. SRL.

Toată această activitate de creditare a fost posibilă pe fondul și în atingerea scopului de obținere de către inculpata C.L.A. de foloase materiale necuvenite, realizate prin pretinderea și primirea de la inculpatul M.C. a sumelor de 300 euro și 1.000 dolari SUA.

Astfel cum a rezultat din declarația martorului D.I. ce a introdus în circuitul bancar pentru decontare fila CEC emisă de SC T.S.I. SRL în sumă de 200.000.000 lei, s-a prezentat la directoarea L.B. SA Beius nentru a verifica solvabilitatea firmei administrate de inculpatul condamnat M.C. Cu acea ocazie directoarea - inculpata C.L.A., i-a comunicat că societatea nu are disponibil în cont și că inculpatul condamnat M.C. este un rău platnic. Cu toate acestea, așa cum rezultă din declarațiile inculpatului M.C. și a martorei C.M., inculpatul M.C. i-a cerut martorei C.M. să-l ajute prin acordarea unui credit care să acopere plata filei CEC. În schimb inculpatul M.C. i-a promis suma de 300 euro, dar martora C.M. a refuzat primirea sumei și acordarea creditului. În aceste condiții inculpatul condamnat M.C. a apelat la inculpata C.L.A. care, deși înainte cu puțin timp i-a relatat despre inculpatul M.C. martorului D.I., a acceptat acordarea creditului și primirea sumei de 300 euro pentru aprobarea acestui credit. La ieșirea din biroul inculpatei C.L.A., inculpatul condamnat M.C. i-a spus martorei C.M. că dacă ea "a fost fraieră" și nu a acceptat propunerea lui, a "rezolvat" cu inculpata C.L.A.

Acordarea creditului în baza convenției de împrumut nr. 725 din 30 mai 2003 nu a îndeplinit în nici un fel condițiile de formă și fond ale aprobării, dar inculpata C.L.A. a trecut cu vederea aceste neajunsuri, deoarece i-a pretins inculpatului M.C. suma de 1.000 dolari SUA, iar acesta a fost de acord să-i dea inculpatei această sumă. Inculpatul M.C., care a recunoscut că nu are cunoștințe prea bune în materie de creditare, a acceptat propunerea inculpatei C.L.A. deoarece știa că are două credite restante la care plătea penalități și despre care inculpata C.L.A. i-a spus că „se vor șterge". Totodată, inculpatul M.C. avea interesul să restituite cele două credite restante deoarece garanțiile aduse la obținerea celor două credite erau instrumente de plată emise în numele celor două firme administrate de el și dizolvate la data respectivă și refuzate la decontare. Cum unul din instrumentele refuzate la plată era chiar o filă CEC, inculpatul M.C. era pasibil de o eventuală acuzare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de înșelăciune în condițiile art. 215 alin. (4) C. pen.

După acordarea creditului, inculpata C.L.A. s-a deplasat în satul Brădet împreună cu martora C.M. cu autoturismul L.B. SA Beiuș, ocazie cu care s-a întâlnit cu inculpatul condamnat M.C. și cu soția acestuia - martora M.V., la o casă aflată în construcție. După câteva discuții inculpatul M.C. l-a chemat pe martorul T.T. să-i aducă banii despre care discutaseră anterior și despre care inculpatul M.C. i-a spus că trebuie "să-i dea cuiva". Tot telefonic inculpatul M.C. i-a spus martorului să aducă banii pentru că a venit „omul" după ei. După ce martorul T.T. i-a dat inculpatului M.C. suma de 900 dolari SUA, acesta s-a retras cu inculpata C.L.A., unde i-a dat această sumă. Martora C.M. a confirmat faptul că a văzut că inculpatul M.C. i-a dat la momentul respectiv ceva inculpatei C.L.A. și că a bănuit că i-a dat o sumă de bani. A doua zi această bănuială i-a fost confirmată de inculpatul condamnat M.C., care i-a spus că i-a dat inculpatei C.L.A. suma de 1.000 dolari SUA.

Inculpatul condamnat M.C. a declarat că, pentru acordarea unui credit, directoarea băncii - inculpata, i-a solicitat direct suma de 300 euro. Într-o atare situație, pentru a nu intra în Centrala Incidentelor de Plăți, inculpatul condamnat i-a înmânat directoarei băncii C.L.A. suma de 300 euro, constând în 3 bancnote de 100 euro, fapt petrecut în biroul acesteia. După realizarea acestui demers, a fost semnată convenția de împrumut nr. 418 precum și biletul la ordin care avea menirea de a garanta acest împrumut, inculpatului punându-i-se la dispoziție în cont o sumă de 198.000.000 lei.

La ieșirea din biroul inculpatei C.L.A., inculpatul condamnat M.C. a fost întrebat în mod direct de către directoarea de operațiuni martora C.M. ce sumă de bani a trebuit să dea pentru a i se face această favoare. M.C. i-a spus acesteia că a dat directoarei băncii C.L.A. suma de 300 euro. Acest aspect este confirmat de martora C.M. în declarațiile sale.

Creditul respectiv nu a fost rambursat, iar la data de 07 aprilie 2003 inculpatul s-a prezentat din nou la bancă pentru a încasa suma de 100.000.000 lei conform unui ordin de plată emis de SC A.F. SRL.

Cum suma de bani nu era disponibilă în cont, directoarea - inculpata C.L.A., a propus inculpatului încheierea unei noi convenții de împrumut, până vor intra în cont cei 100.000.000 lei. S-a semnat convenția nr. 277 și inculpatul a ridicat în numerar 90.000.000 lei fără a i se solicita vreun document de utilizare. Acest credit de 90.000.000 lei a fost rambursat prin încasarea celor 100.000.000 lei de la SC A.F. SRL în următoarea zi - 08 aprilie 2003.

La data de 09 aprilie 2003 inculpatul condamnat M.C. însoțit de numita D.P. s-au deplasat la bancă și au intrat în biroul directoarei C.L.A. Aceasta i-a propus inculpatului să angajeze un credit de peste 450.000.000 lei și aflând că nu are cu ce să-l garanteze, C.L.A. i-a propus lui M.C. să elibereze o filă CEC emanând de la SC C. SRL. S-a semnat o nouă convenție de împrumut cu nr. 430 garantată cu o filă CEC emanând de la SC C. SRL și completată de numita D.P. Borderourile de achiziții pentru justificarea acestui credit, au fost completate de inculpat abia în data de 07 octombrie 2003.

Din acest credit a fost achitată suma de 70.000.000 lei pentru societatea comercială V.I. SRL, iar cei 380.000.000 lei inculpatul condamnat i-a ridicat în numerar derulând diverse operațiuni de achiziții material lemnos, fără întocmirea unor documente justificative. Acest credit de asemenea nu a fost rambursat.

Spre sfârșitul lunii mai, inculpatul a fost căutat de directoarea băncii C.L.A., care i-a propus să prezinte CEC-ul emanând de la SC A.F. SRL, cu promisiunea că vor fi șterse creditele nerambursate. In aceste condiții, inculpatul condamnat a solicitat SC A.F. SRL, administrată de D.P., trei file CEC completate, semnate și ștampilate.

Această operațiune a fost derulată în virtutea faptului că SC A.F. SRL trebuia să achite inculpatului o factură în sumă de 1.900.000.000 lei. Cu cele trei file CEC la data de 30 mai 2003, inculpatul s-a deplasat la bancă, semnând o nouă convenție de împrumut care nu se regăsește în dosarul de creditare original, fiind schimbată. Pentru acordarea acestui din urmă credit, inculpatul a susținut că directoarea C.L.A. i-a pretins suma de 1.000 dolari SUA.

Întrucât celelalte credite au ajuns la scadență, iar mijloacele de plată depuse de inculpat în garanție fuseseră refuzate, acesta a fost de acord să dea directoarei băncii suma pretinsă. în virtutea acordării acestei sume, directoarea a fost de acord să-i acorde un nou împrumut inculpatului condamnat, evident în numele unității bancare, în sumă de 576.000.000 lei, care ar fi putut să acopere creditele restante, rămânând spre plată doar acest ultim credit.

Acest aspect este confirmat de inculpata C.L.A. în declarațiile date, arătând că această ultimă convenție de împrumut nu a respectat normele legale în materie bancară.

Pentru ca cei 1.000 dolari SUA să poată fi dați directoarei băncii, inculpatul M.C. susține că a apelat la serviciile unui prieten-martorul T.T. Discutând cu acesta inculpatul a solicitat împrumut respectiva sumă, spunând și ce destinație avea suma de bani.

De asemenea, inculpatul M.C. i-a spus soției despre faptul că i-a dat inculpatei C.L.A. sumele de 300 euro și 1.000 dolari SUA pentru acordarea creditelor pe SC T.S.I. SRL.

Audiată, martora M.V. confirmă cele arătate.

Un alt aspect este acela pe care l-a indicat inculpatul și anume că a fost căutat la locuința sa de către directoarea C.L.A. însoțită de C.M., directoare de operațiuni, și șoferul care conducea autoturismul băncii. Întâlnirea a avut loc la locuința inculpatului M.C. aflată în construcție.

Cei doi inculpați au avut o discuție la o oarecare distanță de restul persoanelor aflate de față, în timpul căreia directoarea băncii i-a cerut lui M.C. să-i predea suma de 1.000 dolari SUA. În această situație, inculpatul l-a sunat pe martorul T.T., care știa că urma să-i dea împrumut 1.000 dolari SUA, cunoscând și destinația acestei sume, așa cum anterior s-a arătat. După aproximativ 10-15 minute, T.T. s-a prezentat la casa lui M.C. având banii asupra sa și a înmânat banii acestuia. Ulterior M.C. a remis suma de 1.000 dolari SUA directoarei băncii C.L.A.

Din declarația martorului T.T. a rezultat că, urmare a discuțiilor cu inculpatul M.C. și văzând mașina L.B. SA Beiuș în fața casei, a bănuit că suma de bani dată inculpatului M.C. era pentru directoarea băncii. Mai mult, după circa o săptămână s-a întâlnit cu inculpatul M.C. în fața clădirii poștei din Beiuș, ocazie cu care i-a spus acestuia că știe că a dat suma de bani directoarei L.B. SA Beiuș, iar inculpatul i-a confirmat acest lucru. Tot martorul T.T. i-a spus soției inculpatului M.C., la o discuție ulterioară că știe despre faptul că suma de bani împrumutată soțului a fost dată directoarei L.B. SA Beiuș pentru acordarea de credite.

Starea de fapt astfel reținută este confirmată și prin declarația martorei C.M., care a indicat în mod concret modalitățile efective în care s-a desfășurat activitatea de creditare a societăților comerciale administrate de inculpatul M.C. Martora susține că, în calitate de directoare operațiuni de credite, a sesizat nereguli în derularea activității de creditare, refuzând chiar să semneze convenția de împrumut din data de 09 aprilie 2003. Nu a fost de acord martora să semneze nici convenția prin care inculpatului M.C. i se acorda la data de 30 mai 2003 suma de 576.000.000 lei cu titlu de credit pentru nevoile curente ale SC T.S. SRL. În acest sens a avut discuții cu inculpata C.L.A. susținând că este nevoie pe lângă cele trei file CEC emise de SC A.F. SRL să fie aduse ca și garanții suplimentare pentru acoperirea creditelor restante. În ciuda acestei poziții avute de martoră, care trebuia să semneze convenția de împrumut, însă a refuzat, directoarea băncii a dispus acordarea acelui credit.

Deși destinația ultimului credit era pentru activitate curentă, el a fost utilizat pentru rambursarea unor credite restante, dobânzi și penalități.

Martora susține că are cunoștință de împrejurarea că pentru acordarea împrumutului din data de 04 aprilie 2003 directoarea băncii C.L.A. a solicitat și a primit de la inculpatul condamnat M.C. suma de 300 euro. Cunoaște această împrejurare întrucât a purtat discuții cu M.C. înainte ca acesta să intre în biroul directoarei C.L.A.

Cu ocazia acelei discuții, inculpatul M.C. i-a propus martorei C.M. că îi va da suma de 300 euro, însă aceasta a refuzat. M.C. văzând refuzul lui C.M. i-a spus că într-o atare situație va remite banii directoarei C.L.A. După înmânarea sumei de bani, inculpatul M.C. a purtat o discuție cu C.M. spunându-i că a făcut acest gest și reproșându-i că nu trebuia să refuze banii.

După câteva zile de la acordarea împrumutului, în baza convenției nr. 725, martora C.M. a arătat că s-a deplasat împreună cu inculpata C.L.A. și șoferul care conducea autoturismul băncii, la locuința pe care inculpatul M.C. o construia în localitatea Brădet. Ajunși aici, martora susține că a văzut cum cei doi inculpați s-au depărtat la o oarecare distanță de restul persoanelor ce erau de față, iar M.C. a înmânat „ceva" directoarei C.L.A.

La acea vreme martora a bănuit că este vorba de o sumă de bani, aspect confirmat într-o discuție ulterioară cu inculpatul M.C., care i-a spus că a remis 1.000 dolari SUA directoarei băncii C.L.

Mai are cunoștință martora că înainte de a fi arestat inculpatul M.C., aceasta a semnat și ștampilat alte convenții de împrumut, pentru cele cu nr. 430 din 09 aprilie 2003 și 725 din 30 mai 2003, fiind astfel înlocuite convențiile vechi pe care martora nu le semnase.

Inculpata C.L.A. nu a recunoscut săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimisă în judecată, arătând că starea de fapt ce a fost reținută în cursul urmăririi penale nu este reală. Astfel inculpata a indicat în mod concret împrejurările în care l-a cunoscut pe M.C., la acea vreme administrator a unor societăți comerciale și modalitatea în care acesta a beneficiat din partea B.L.B. SA Beiuș de acordarea unor credite. Aceste credite însă au fost acordate pe baza unor documente justificative și au fost respectate normele de prudență bancară și supraveghere, fără ca în cauză să fie condiționate de plata unor sume de bani cu titlu de mită.

Văzând că biletele la ordin depuse în perioada derulării creditelor spre decontare de către inculpatul M.C. nu au putut fi date spre plată, inculpata a arătat că a introdus o plângere penală împotriva acestuia considerând că instituția bancară a fost indusă în eroare și implicit înșelată.

De asemenea inculpata a învederat faptul că în repetate rânduri a făcut demersuri pentru recuperarea creditelor restante al căror titular era M.C., în acest sens deplasându-se cu autoturismul băncii în localitatea Brădet la domiciliul acestuia.

Poziția constantă a inculpatei C.L. a fost aceea de negare a infracțiunilor reținute în sarcina sa, arătând doar că a acționat pentru recuperarea creditelor pentru care nu existau garanții valabile.

Parțial însă inculpata a revenit și a recunoscut că a aprobat acordarea unui credit la data de 30 mai 2003, în afara normelor de creditare, apreciind că era posibilă recuperarea respectivului credit.

Inculpata a susținut că nu a primit vreo sumă de bani cu titlu de mită de la M.C., iar creditele acordate acestuia în virtutea calității sale de administrator al unor societăți comerciale, au respectat prevederile legale în materie bancară și nu au fost condiționate de primirea unor foloase necuvenite.

Din analiza întregului material probator, instanța de fond a reținut că situația de fapt descrisă în rechizitoriu este dovedită. Ca urmare a activității de creditare cu nerespectarea normelor legale în materie, societatea comercială SC T.S.I. SRL a realizat foloase materiale necuvenite în cuantum de 1.192.000.000 lei.

Administratorul acestei societăți comerciale, inculpatul condamnat M.C. a prezentat documente cu caracter nelegal și, pe fondul remiterii unor sume de bani cu titlu de mită directoarei C.L., a reușit să obțină în final importante sume de bani necuvenite.

De remarcat, în opinia instanței de fond, este faptul inculpatul M.C. a depus documente pe care le-a încheiat ulterior acordării creditelor, cum este cazul borderourilor de achiziții prezentate ca documente justificative cu ocazia acordării creditului în baza convenției nr. 277 din 07 aprilie 2003. A fost încheiat chiar și un contract de garanție imobiliară, însă cum rezultă din actele dosarului, acesta a avut un caracter pur formal, fără a constitui în realitate o garanție reală cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Declarațiile martorilor audiați în cauză se coroborează cu declarațiile inculpatului condamnat M.C., precum și cu înscrisurile aflate la dosar, care au confirmat întreaga stare de fapt descrisă de acesta. In acest context poziția constantă de nerecunoaștere a săvârșirii faptelor de către inculpată, nu este confirmată de nici o probă administrată în cauză.

Din raportul de constatare financiar-bancar precum și din procesul verbal de control a activității Sucursalei L.B. Beiuș nr. 388 din data 02 februarie 2004 (Dosar nr. 1001/P/2004 anexat), rezultă că la acordarea creditelor nu s-au respectat normele de creditare și de prudență bancară. În acest sens, trebuie remarcat că din nota de control mai sus arătată rezultă că la Sucursala L.B. Beiuș activitatea de creditare era defectuoasă, înregistrându-se grave încălcări ale normelor de creditare și de prudență bancară.

Astfel, rezultă că în mod constant se acordau credite în vederea rambursării altor credite ajunse la scadență și nerambursate, că 23 de convenții de împrumut nu sunt semnate de client, că 46 de convenții nu sunt semnate de către reprezentantul băncii, că în 4 situații convențiile de împrumut nu au anexate documentele care constituiau garanția împrumutului, iar în 42 de contracte, convențiile de împrumut au drept garanții instrumente care nu sunt girate în favoarea băncii. S-a mai reținut că unele contracte de credit au fost întocmite prin xeroxarea unor alte contracte anterioare semnate și ștampilate de client, la care s-au modificat datele și sumele creditului și garanțiilor pe copiile efectuate, că au fost efectuate operațiuni ilegale de creditare a conturilor curente ale clienților persoane juridice cu sumele reprezentând valoarea creditelor ajunse la scadență, pentru care clienții nu aveau resurse financiare necesare rambursării împrumutului și dobânzii, în multe situații reprezentanții societăților luând cunoștință despre operațiunile efectuate în conturile lor la ridicarea extraselor de cont.

Verificările au mai stabilit că în cursul anului 2003 au fost acordate persoanelor juridice un număr de 1632 credite, în special cu scopul de a rambursa integral sau parțial credite scadente.

Cu referire la unele aspecte de drept procedural și procesual, instanța de fond a constatat următoarele:

Ținând seama de dispozițiile deciziei de casare cu trimitere nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la termenul de judecată din 11 august 2008 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii reținute în sarcina inculpatei din infr. prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în infr. prev. de art. 246 C. pen., cu reținerea prev. art. 41 alin. (2), 42 C. pen. S-a avut în vedere aspectul că nu se poate vorbi despre o dezincriminare și nici despre prescripția răspunderii penale atâta timp cât ambele texte de lege ce se succed în timp (Legea nr. 78/2000 și art. 246 C. pen.), prevăd și sancționează ca infracțiune fapta reținută în sarcina inculpatei, iar la data faptei norma de incriminare nu pretindea existența plângerii prealabile. Față de faptul că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de C. pen. s-a urmărit la data faptei, și se urmărește și în prezent din oficiu, instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză prevederile legale referitoare la sesizarea instanței prin plângere prealabilă. Pe de altă parte, s-a apreciat că excepția nelegalei sesizări a instanței a fost ridicată tardiv.

Drept consecință s-au respins excepțiile ridicate de inculpată.

Analizând probele administrate in cauză, instanța de fond a luat în considerare și următoarele aspecte pentru soluționarea cauzei penale:

În împrejurarea efectuării confruntării cu inculpata, martora C.M. menține declarațiile date anterior. Declarațiile martorei C.M. vor fi însă apreciate cu reținerea aspectului potrivit căruia prin același rechizitoriu a fost disjunsă cauza privind faptele de corupție cercetate pe seama acesteia.

În declarația dată în cursul urmăririi penale, martorul T.T. a confirmat starea de fapt, poziție pe care o menține și în cursul cercetării judecătorești în împrejurarea efectuării confruntării cu inculpatul condamnat.

Declarațiile inculpatului condamnat în prezenta cauză M.C., inclusive formulate în împrejurarea confruntării, vor fi apreciate la soluționarea cauzei doar în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate, fiind avut în vedere și interesul pe care acesta l-a avut în cauză, acela de a i se reduce limitele de pedeapsă la jumătate.

La stabilirea calității în care inculpatul condamnat în primul ciclu procesual în prezenta cauză a fost reaudiat, aceea de martor, s-a respectat dispoziția data prin decizia de casare cu trimitere nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de fond și-a însușit probele administrate in dosarul de urmărire penală, urmând a ține seama de acestea la pronunțarea soluției in cauză. De asemenea a luat act și de declarațiile inculpatului condamnat date în dosarul în care, față de acesta, hotărârea a rămas definitivă.

Analizând probele administrate în cauză, instanța de fond a constatat că faptele inculpatei, astfel cum au fost descrise mai sus și probate la dosar, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu în forma continuată, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., și de luare de mită - 2 infracțiuni, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000, prin aceea că în calitatea avută și-a îndeplinit cu știință în mod defectuos atribuțiunile de serviciu, acordând credite cu încălcarea normelor de prudență bancară, cauzând o vătămare a intereselor legale ale unei instituții bancare, cât și pentru că a îndeplinit în mod defectuos atribuțiunile de serviciu ca urmare a primirii unor sume de bani cu titlu de mită.

Față de probele administrate in cauză, ținând seama de poziția în apărare a inculpatei, văzând și criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. în art. 72 C. pen., instanța de fond a condamnat-o pe inculpată, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și prin aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată sub supraveghere a executării acesteia, fără reținerea circumstanțele atenuante - care este o facultate și nu o obligație din partea instanței raportat la conduita inculpatei, și cu aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi.

La individualizarea pedepsei instanța de fond a avut în vedere persoana inculpatei, cu vârsta de 51 de ani, lipsa antecedentelor penale, împrejurările comiterii faptelor, gradul de pericol social al acestora, precum și atitudinea inculpatei de nerecunoaștere, dar și situația acesteia actuală.

Cu privire la măsura preventivă a constatat că în perioada 18 decembrie 2003 până la 08 aprilie 2004 inculpata a fost reținută și arestată preventiv.

Ținând seama de dispozițiile deciziei de casare cu trimitere, instanța de fond s-a referit pe latura civilă exclusiv cu privire la cererile noi formulate, ulterioare deciziei, prin urmare a respins pretențiile civile formulate în cauză la 22 octombrie 2008 de către L.B. SA București.

S-a ținut seamă de faptul că inculpatul condamnat M.C. a denunțat fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la acea infracțiune.

Astfel, rezultă că în mod constant se acordau credite în vederea rambursării altor credite ajunse la scadență și nerambursate, că 23 de convenții de împrumut nu sunt semnate de client, că 46 de convenții nu sunt semnate de către reprezentantul băncii, că în 4 situații convențiile de împrumut nu au anexate documentele care constituiau garanția împrumutului, iar în 42 de contracte, convențiile de împrumut au drept garanții instrumente care nu sunt girate în favoarea băncii. S-a mai reținut că unele contracte de credit au fost întocmite prin xeroxarea unor alte contracte anterioare semnate și ștampilate de client, la care s-au modificat datele și sumele creditului și garanțiilor pe copiile efectuate, că au fost efectuate operațiuni ilegale de creditare a conturilor curente ale clienților persoane juridice cu sumele reprezentând valoarea creditelor ajunse la scadență, pentru care clienții nu aveau resurse financiare necesare rambursării împrumutului și dobânzii, în multe situații reprezentanții societăților luând cunoștință despre operațiunile efectuate în conturile lor la ridicarea extraselor de cont.

Verificările au mai stabilit că în cursul anului 2003 au fost acordate persoanelor juridice un număr de 1632 credite, în special cu scopul de a rambursa integral sau parțial credite scadente.

Cu referire la unele aspecte de drept procedural și procesual, instanța de fond a constatat următoarele:

Ținând seama de dispozițiile deciziei de casare cu trimitere nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la termenul de judecată din 11 august 2008 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracțiunii reținute în sarcina inculpatei din infr. prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în infr. prev. de art. 246 C. pen., cu reținerea prev. art. 41 alin. (2), 42 C. pen. S-a avut în vedere aspectul că nu se poate vorbi despre o dezincriminare și nici despre prescripția răspunderii penale atâta timp cât ambele texte de lege ce se succed în timp (Legea nr. 78/2000 și art. 246 C. pen.), prevăd și sancționează ca infracțiune fapta reținută în sarcina inculpatei, iar la data faptei norma de incriminare nu pretindea existența plângerii prealabile. Față de faptul că infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută de C. pen. s-a urmărit la data faptei, și se urmărește și în prezent din oficiu, instanța de fond a apreciat că nu sunt incidente în cauză prevederile legale referitoare la sesizarea instanței prin plângere prealabilă. Pe de altă parte, s-a apreciat că excepția nelegalei sesizări a instanței a fost ridicată tardiv.

Drept consecință s-au respins excepțiile ridicate de inculpată.

Analizând probele administrate in cauză, instanța de fond a luat în considerare și următoarele aspecte pentru soluționarea cauzei penale:

În împrejurarea efectuării confruntării cu inculpata, martora C.M. menține declarațiile date anterior. Declarațiile martorei C.M. vor fi însă apreciate cu reținerea aspectului potrivit căruia prin același rechizitoriu a fost disjunsă cauza privind faptele de corupție cercetate pe seama acesteia.

În declarația dată în cursul urmăririi penale, martorul T.T. a confirmat starea de fapt, poziție pe care o menține și în cursul cercetării judecătorești în împrejurarea efectuării confruntării cu inculpatul condamnat.

Declarațiile inculpatului condamnat în prezenta cauză M.C., inclusive formulate în împrejurarea confruntării, vor fi apreciate la soluționarea cauzei doar în măsura în care se coroborează cu celelalte probe administrate, fiind avut în vedere și interesul pe care acesta l-a avut în cauză, acela de a i se reduce limitele de pedeapsă la jumătate.

La stabilirea calității în care inculpatul condamnat în primul ciclu procesual în prezenta cauză a fost reaudiat, aceea de martor, s-a respectat dispoziția data prin decizia de casare cu trimitere nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de fond și-a însușit probele administrate in dosarul de urmărire penală, urmând a ține seama de acestea la pronunțarea soluției in cauză. De asemenea a luat act și de declarațiile inculpatului condamnat date în dosarul în care, față de acesta, hotărârea a rămas definitivă.

Analizând probele administrate în cauză, instanța de fond a constatat că faptele inculpatei, astfel cum au fost descrise mai sus și probate la dosar, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu în forma continuată, prev. de art. 246 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., și de luare de mită - 2 infracțiuni, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., rap. la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000, prin aceea că în calitatea avută și-a îndeplinit cu știință în mod defectuos atribuțiunile de serviciu, acordând credite cu încălcarea normelor de prudență bancară, cauzând o vătămare a intereselor legale ale unei instituții bancare, cât și pentru că a îndeplinit în mod defectuos atribuțiunile de serviciu ca urmare a primirii unor sume de bani cu titlu de mită.

Față de probele administrate in cauză, ținând seama de poziția în apărare a inculpatei, văzând și criteriile generale de individualizare a pedepsei prev. în art. 72 C. pen., instanța de fond a condamnat-o pe inculpată, apreciind că scopul pedepsei poate fi atins și prin aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiționată sub supraveghere a executării acesteia, fără reținerea circumstanțele atenuante - care este o facultate și nu o obligație din partea instanței raportat la conduita inculpatei, și cu aplicarea pedepsei interzicerii unor drepturi.

La individualizarea pedepsei instanța de fond a avut în vedere persoana inculpatei, cu vârsta de 51 de ani, lipsa antecedentelor penale, împrejurările comiterii faptelor, gradul de pericol social al acestora, precum și atitudinea inculpatei de nerecunoaștere, dar și situația acesteia actuală.

Cu privire la măsura preventivă a constatat că în perioada 18 decembrie 2003 până la 08 aprilie 2004 inculpata a fost reținută și arestată preventiv.

Ținând seama de dispozițiile deciziei de casare cu trimitere, instanța de fond s-a referit pe latura civilă exclusiv cu privire la cererile noi formulate, ulterioare deciziei, prin urmare a respins pretențiile civile formulate în cauză la 22 octombrie 2008 de către L.B. SA București.

S-a ținut seamă de faptul că inculpatul condamnat M.C. a denunțat fapta mai înainte ca organele de urmărire penală să fi fost sesizate cu privire la acea infracțiune și a obligat inculpata la restituirea contravalorii sumelor obținute de la acesta, actualizate la data plății efective.

Prin urmare, ținând seama de limitele pedepsei, s-a respins excepția privind prescripția răspunderii penale, respectiv privind nelegala sesizare a instanței.

Sentința instanței de fond a fost apelată de M.P. și de către inculpata C.L.A.

8) prin Decizia penală nr. 86/P din 02 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-au dispus următoarele:

În baza art. 379 pct. 2 lit. a C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea și de inculpata C.L.A. împotriva sentinței penale nr. 51 din 12 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, care a fost desființată în sensul că:

1. a fost descontopită pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatei C.L.A., în pedepsele componente.

A fost înlăturată pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen. precum și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, b)C. pen.

Au fost înlăturate cele 2 pedepse de câte 3 ani închisoare aplicate aceleiași inculpate pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000 precum și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 71, art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

A fost înlăturată aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (2), 64 lit. a) teza a II-a, b) și c) și art. 66 C. pen.; art. 861 C. pen. alin. (1)4 și art. 83 C. pen.; 359 C. proc. pen.; 71 alin. (5) C. pen.; art. 863 alin. (1) lit. a)-d) C. pen.

2. în baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată calificarea juridică dintr-o singură infracțiune prevăzută de articolul 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în două infracțiuni prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 reținute în sarcina inculpatei prin rechizitoriu, ambele în concurs real, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată calificarea juridică din două infracțiuni prevăzute de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) și 42 C. pen.

3. în baza art. 11 pct. 2 lit. b) cu aplicarea art. 10 lit. g) C. proc. pen. și art. 13 C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpata C.L.A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. cu aplicarea articolului 41 alin. (2) și 42 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției speciale prevăzute de art. 122 lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 124 C. pen.

4. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea aceleași inculpate pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000.

5. s-a înlăturat dispoziția instanței privind respingerea pretențiilor civile formulate de L.B. SA București.

6. s-a înlăturat dispoziția instanței privind restituirea sumelor de 300 euro și 1000 dolari SUA în favoarea lui M.C. de către inculpata C.L.A.

7. a fost respins apelul părții civile L.B. SA București.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

A fost obligată apelanta L.B. SA București să plătească în favoarea statului suma de 1000 lei.

Pentru a dispune în acest sens, curtea de apel a reținut următoarele:

În motivele sale de apel, procurorul a solicitat desființarea sentinței penale nr. 51/2010 ca fiind nelegală și netemeinică și pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună lăsarea ca nesoluționată a laturii civile a cauzei, respectiv prin care inculpatei să i se aplice pedeapsa închisorii cu executare în regim privativ de libertate într-un cuantum sporit. De asemenea, în motivarea apelului său, procurorul a mai arătat că dispoziția instanței de fond de a proceda la respingerea pretențiilor materiale solicitate de L.B. SA București, pe de o parte, echivalează cu o judecare a cauzei în alte limite decât cele stabilite de instanța de recurs, iar pe de altă parte, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil consacrat în art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Parcurgerea considerentelor și dispozitivului Deciziei nr. 5541/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, relevă împrejurarea că se instituia în sarcina instanței de fond, în rejudecarea cauzei, obligația de a se pronunța doar cu privire la latura penală a cauzei, rezolvarea aspectului civil excedând competenței instanței penale, care a fost lipsită de posibilitatea de a respinge cererea de despăgubiri formulată de partea civilă. Netemeinicia hotărârii judecătorești a fost apreciată și prin prisma modului în care s-a înțeles să se procedeze la individualizarea pedepsei aplicate inculpatei, nerealizându-se în concret nici funcțiile și nici scopurile prevăzute în art. 52 C. pen. Modalitatea concretă la care instanța de fond a procedat la individualizarea răspunderii penale și aplicare a pedepselor denotă o netă subdimensionare a pericolului social, acesta fiind minimalizat prin conferirea de valențe exclusiviste unor criterii comune, gen „împrejurările comiterii faptelor, lipsa antecedentelor penale, respectiv vârsta sau situația actuală" a inculpatei. Totodată, s-a arătat că modalitatea de executare, în regim suspensiv, a pedepsei aplicate într-un cuantum redus apare ca fiind rezultatul unei necorelări între tratamentul sancționator aplicat și periculozitatea sporită a celor trei infracțiuni grave reținute în sarcina inculpatei, respectiv conduita profesională a inculpatei, precum și atitudinea adoptată inclusiv în relația cu instanța de judecată.

Partea civilă L.B. SA București a solicitat desființarea sentinței instanței de fond și admiterea cererii privind acordarea pretențiilor civile formulate de aceasta. S-a reținut că apelul părții civile L.B. SA nu este motivat în fapt, iar în drept, a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 361 - 385 C. proc. pen.

Inculpata C.L.A. a solicitat desființarea hotărârii instanței de fond ca fiind nelegală; în final, a solicitat pentru infracțiunea prev. de art. 246 C. pen., încetarea procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., iar în subsidiar aplicarea art. 10 lit. f) C. proc. pen. De asemenea, aceeași inculpată a mai solicitat achitarea în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunile de luare de mită.

Verificând sentința atacată, atât prin prisma motivelor de apel invocate, cât și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 371 și urm. C. proc. pen., instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

I) cu privire la apelul D.N.A.: Apelul D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea a fost apreciat ca fondat în ceea ce privește critica sentinței instanței de fond privind respingerea pretențiilor civile formulate de L.B. SA București. Așa cum rezultă din actele de la dosar, Tribunalul Bihor - ca instanță de fond - a fost sesizată prin Decizia penală nr. 5541 din 20 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție doar cu privire la anumite aspecte ce țineau de calificarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatei, să stabilească încadrarea juridică în ceea ce privește forma continuată a infracțiunii de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen., în ceea ce privește forma continuată a acesteia, să asigure inculpatei realizarea deplină a dreptului la apărare în raport de noua situație juridică stabilită. Cu privire la infracțiunea de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1) C. pen., raportat la art. 1 lit. b), e) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a investit instanța de fond cu efectuarea unei cercetări judecătorești amănunțite, inclusiv a efectuării unor confruntări între inculpata C.L.A., martorul denunțător M.C. și martorii T.T. și C.M., în vederea stabilirii adevărului și lămurii neconcordanțelor dintre declarațiile acestora. S-a mai arătat în aceeași decizie și recomandarea ca instanța de fond să procedeze la administrarea tuturor probelor necesare stabilirii unei situații corecte și reale în cauză.

În consecință, s-a observat că instanța de fond nu a fost îndrituiră a analiza și alte aspecte legate de latura civilă a cauzei și, pe cale de consecință, dispoziția instanței de fond privind respingerea pretențiilor civile formulate în cauză de L.B. SA București este vădit nelegală. Ca o consecință a acestui aspect, în apel, s-a apreciat că instanța de prim control judiciara va înlătura dispoziția instanței de fond privind respingerea pretențiilor civile formulate de partea civilă L.B. SA București.

Cât privește critica procurorului în legătură cu netemeinicia pedepsei aplicate pentru infracțiunea de abuz în serviciu, prev. și ped. de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., instanța de apel a apreciat că se impune respingerea acestor critici ca netemeinice.

În considerarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a avut în vedere faptul că, înainte de a interveni dispozițiile Legii nr. 69/2007 prin care s-au abrogat dispozițiile incriminatoare privind acordarea creditelor cu încălcarea legii și a normelor bancare, rămânând în continuare incriminate doar acordarea subvențiilor cu încălcarea legii, în sarcina inculpatei i s-ar fi putut reține două infracțiuni prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000, conform rechizitoriului, ambele în concurs real, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

În considerarea acestui aspect juridic, instanța de apel a apreciat că se impune, în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea calificării juridice dintr-o singură infracțiune prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în două infracțiuni prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 reținute în sarcina inculpatei prin rechizitoriu, ambele în concurs real, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., intervenind dezincriminarea acestei infracțiuni din legea specială, Legea nr. 69/2007; în acest sens, instanța de apel a apreciat că adoptarea noii legi nu a însemnat și dezincriminarea faptelor prevăzute de aceste dispoziții care se regăsesc în alte dispoziții cu caracter penal, mai precis în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen.

Pentru aceste considerente, în final, instanța de apel în baza art. 334 C. proc. pen. a procedat la schimbarea încadrării juridice din două infracțiuni prev. de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prev. de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen. S-a menționat faptul că, sub acest aspect, vinovăția inculpatei C.L.A. rezultă în mod indubitabil din ansamblul probelor administrate în cauză și din acest punct de vedere hotărârea instanței de fond este legală.

Cu privire la temeinicia aceleiași hotărâri, în legătură cu această faptă, s-a arătat însă că se impun și următoarele precizări:

De la data la care s-a reținut în sarcina inculpatei că s-ar fi săvârșit aceste fapte, și până în prezent, mai precis de la sfârșitul lunii aprilie și începutul lunii mai 2003, când inculpata a acordat ultimul credit numitului M.C., au trecut un număr mare de ani, fapt ce a dus la împlinirea termenul de prescripție a răspunderii penale și care, în cazul de față, se compune din 5 ani (când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 1 an și care nu depășește 5 ani, caz de față), alături de intervenirea prescripției speciale prev. de art. 124 C. pen. și care prevede că prescripția înlătură răspunderea penală ori câte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prev. în art. 122 este depășit cu încă jumătate.

Or, în prezenta cauză, de la data ultimei fapte penale de abuz în serviciu contra intereselor persoanei și până în prezent (data soluționării cauzei), s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale prevăzut de lege, considerent pentru care, instanța de apel, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) cu aplicarea art. 10 lit. g) C. proc. pen. și art. 13 C. pen., a apreciat că se impune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei C.L.A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției speciale prev. de art. 122 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 124 C. pen.

Cât privește critica procurorului legată de netemeinicia pedepsei aplicate pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, instanța de apel a reținut următoarele :

Urmând dispozițiile din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de fond a procedat la efectuarea unei cercetări judecătorești amănunțite, inclusiv a confruntărilor dintre inculpata C.L.A., martorul denunțător M.C. și martorii T.T. și C.M.

În apel, a fost ascultată inculpata - care și-a menținut poziția avută pe parcursul judecării prezentei cauze - respectiv aceea de nerecunoaștere a faptelor reținute în sarcina sa. A mai fost audiat și martorul T.T. pentru lămurirea cu privire la aspectele din cuprinsul declarațiilor acestora date de-a lungul anilor.

Luând în considerare întreg materialul probator administrat în cauză, instanța de apel a apreciat, în final, că inculpata C.L.A. nu se face vinovată de infracțiunea de luare de mită prev. de art. 245 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b), e) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. pentru următoarele motive:

Așa cum rezultă din probele de la dosar, singură probă materială directă care poate duce la a reține că inculpata se face vinovată de săvârșirea acestei infracțiuni este denunțul numitului M.C. Acest denunț nu este înconjurat de nici o probă, mărturiile numiților C.M. și T.T. având drept izvor spusele denunțătorului M.C. și, pe cale de consecință, instanța de apel a apreciat că valoarea probatorie a acestor mărturii nu poate fi luată în considerare până la a duce la condamnarea inculpatei. De altfel, martorul T.T. a confirmat în fața instanței de apel că suma de bani dată martorului M.C. avea drept destinație a acoperi contravaloarea unor cantități de cherestea pe care M.C. le achiziționase de la diferite persoane, și nu avea drept destinație a fi date mită inculpatei C.L.A., cum greșit s-a reținut în hotărârile instanței de fond.

De asemenea, s-a apreciat că și suma de 300 euro pe care afirmativ martorul M.C. ar fi dat-o lui C.L.A., are suport probator declarația lui, întrucât - așa cum rezultă din toate actele de la dosar - martora C.M. a aflat din spusele martorului M.C. despre faptul că acesta ar dat această sumă de bani inculpatei C.L.A.

Demn de reținut, în opinia instanței de apel, este faptul că instanța de fond s-a mărginit la a constata că inculpata ar fi acordat credite martorului M.C. fără a exista documente justificative pentru ca aceste credite să fie acordate, aspect de necontestat și detaliat pe larg de instanța de fond, iar cu privire la infracțiunea de bază, respectiv cea de luare de mită, s-a mărginit la a enunța că din probele administrate în cauză, faptele inculpatei întrunesc elementele constitutive ale acestei infracțiuni omițând să arate în concret și materialul probator pe care se sprijină o atare acuzație.

În concluzie, instanța de apel a apreciat că răsturnarea prezumției nevinovăției poate fi făcută numai prin probe certe de vinovăție; or, în cauză, singura probă directă este cea a numitului M.C., ceilalți martori, inclusiv martora C.M., aflând de săvârșirea infracțiunilor doar din spusele numitului M.C.

De asemenea, s-a avut în vedere și un aspect considerat definitoriu pentru cauză, și anume că numita C.M. este beneficiara unei rezoluții de neîncepere a urmăririi penale cu privire la săvârșirea infracțiunii de luare de mită, dată la 15 decembrie 2004, având tot interesul ca infracțiunile de corupție să fie reținute în sarăna inculpatei C.L.A.

Cât privește profilul martorului M.C., s-a reținut de către instanța de apel și că acesta este „protagonist în dosare penale", beneficiind de un tratament blănd ca urmare a denunțurilor sale.

În consecință, pentru toate aceste considerente, instanța de apel - în baza art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. - a apreciat că se impune achitarea inculpatei C.L.A. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 1 lit. b) și e) din Legea nr. 78/2000.

S-a menționat că, pe cale de consecință, aceste considerente stau la baza respingerii apelului D.N.A. sub aspectul care viza netemeinicia pedepsei aplicate de către instanța de fond pentru infracțiunile de luare de mită.

Drept consecință a achitării inculpatei pentru fapta de luare de mită, instanța de apel a înlăturat dispoziția instanței de fond privind restituirea sumelor de 300 euro și 1000 dolari SUA în favoarea lui M.C. de către inculpata C.L.A.

II) cât privește apelul inculpatei C.L.A., instanța de apel l-a admis și a apreciat că nu se impune reluarea considerentelor expuse pe larg înainte, menționând doar că acesta este fondat numai în lumina acestor considerente, inculpata făcăndu-se vinovată - în opinia instanței de apel - pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra persoanei, prev. și ped. de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., dar pentru care, așa cum s-a arătat pe larg, a intervenit prescripția specială prev. de art. 122 și 124 C. pen.

De asemenea, s-a arătat că apelul inculpatei este fondat cu privire la aspectul ce vizează existența infracțiunii de luare de mită, faptă pentru care, așa cum s-a arătat mai sus, inculpata a fost achitată, considerându-se că această infracțiune nu există.

III) cât privește apelul părții civile L.B. SA București, instanța de apel l-a respins, mai ales că partea civilă nu și-a motivat, în nici un fel, acest apel, instanța de control judiciar neavând posibilitatea să înțeleagă care sunt criticile ce vizau din punct de vedere al părților civile, sentința instanței de fond.

9) împotriva acestei ultime decizii, Parchetul de pe lăngă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea, a declarat prezentul recurs.

Prealabil examinării pe fond a prezentului recurs, înalta Curte constată următoarele:

- în cursul soluționării acestui ultim recurs, cauza a avut două termene de judecată, 15 martie 2011, respectiv, 26 aprilie 2011;

- la primul termen de judecată, la cererea intimatei-inculpate (fii. 18-19), Înalta Curte a acordat un termen pentru angajarea unui avocat și pregătirea apărării;

- la al doilea termen de judecată, acesta fiind și ultimul, s-a prezentat intimata inculpată personal, asistată fiind de un avocat ales (fil. 25);

- la dosar, avocatul ales a depus „concluzii scrise" (fil. 27-37);

- având în vedere soluția de achitare, conform dispozițiilor legale, cu acordul intimatei-inculpate, s-a procedat la ascultarea acesteia (declarație - fii. 26);

- nici acuzarea, și nici apărarea nu au formulat cereri pentru suplimentarea probatoriului, și nici nu au formulat cereri prealabile dezbaterilor.

Examinând pe fond recursul declarat de M.P., Înalta Curte reține următoarele:

În motivele scrise ale M.P. (fil. 9-11), susținute și cu ocazia dezbaterilor, decizia atacată este criticată cu următoarele argumente:

"Grava eroare de fapt pe care se fundamentează soluția instanței de apel este un rezultat al extragerii forțate a celor două infracțiuni de luare de mită din ansamblul probatoriului administrat în cauză și analizarea izolată a acestor forme de infracționalitate, eliminându-se posibilitatea discutării lor din perspectiva integrării într-un spectru mai larg, conex coordonatelor probatorii specifice infracțiuni de abuz în serviciu, pentru care, este adevărat, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal, intervenind prescripția răspunderii penale.

În ceea ce privește cele două infracțiuni de luare de mită, în esență, motivarea instanței de apel, constă în aceea că singura probă directă constă în declarațiile denunțătorului M.C. (apreciate ca nesincere și interesate în cauză) iar, probele indirecte nu pot fi luate în considerare, deoarece declarația martorei C.M. ar fi insuficientă și, de asemenea îndoielnică, pentru că față de aceasta s-a dispus de către D.N.A. o soluție de neîncepere a urmăririi penale, în vreme ce martorul acuzării T.T. nu confirmă susținerile denunțătorului în privința destinației ilicite a sumei împrumutate de acesta din urmă de la martor.

Or, se înscrie deja în sfera notorietății că, modul ocult de săvârșire a infracțiunilor de corupție, îndeosebi a celei de luare de mită, exclude prezența și a altor persoane decât cea a mituitului și mituitorului la locul realizării activității infracționale iar, despre realizarea ei, mituitorul sau mituitul comunică unui cerc restrâns de persoane, nesimțind neapărat nevoia de a se confesa oricând și oricui.

În abordarea analizei probatoriului tocmai acest element de specificitate al infracțiunii de corupție supusă discuției a fost ignorat de instanța de apel, minimalizându-se valoarea probatorie a declarației denunțătorului.

După cum s-a putut deja observa, acestui mod de percepție al instanței de apel, i s-a adăugat și înlăturarea credibilității denunțătorului și a martorei C.M., apreciindu-se că fiecare din aceștia ar justifica un interes propriu, străin de actul de justiție.

Instanțele sunt îndrituite, ba chiar ține de firescul, în sine, al actului de justiție să-și ridice întrebări asupra aspectelor motivaționale ce pot sta la baza oricărei declarații date de oricare dintre participanții procesuali în oricare cauză, dar nu pot conferi valori exclusiviste unor pure supoziții emise prin raportare strictă la factorul motivațional în detrimentul, poate, al altor elemente de obiectivizare a cauzei.

Credem că, esențial, sub aspectul dovedirii celor două infracțiuni de luare de mită, este conduita abordată de inculpată în materia acordării creditelor pentru SC T.S.I. SRL, în baza convențiilor de împrumut nr. 418 din 04 aprilie 2003 în valoare de 198.000.000 lei, nr. 430 din 09 aprilie 2003 în valoare de 418.000.000 lei și nr. 725 din 30 mai 2003.

De altfel, chiar instanța de apel, în partea de considerente, în ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu a arătat textual că sub acest aspect, vinovăția inculpatei C.L.A. rezultă în mod indubitabil din ansamblul probelor administrate în cauză și din acest punct de vedere hotărârea instanței de fond este legală".

În ceea ce privește prima faptă de luare de mită, săvârșită de inculpata C.L., declarația denunțătorului M.C. este constantă în ceea ce privește remiterea sumei de 300 euro în vederea acordării creditului în sumă de 198.000.000 lei ce a făcut obiectul convenției nr. 418 din 04 aprilie 2003.

Declarația sa, sub acest aspect, se coroborează cu declarațiile martorelor C.M. și M.V.

Este adevărat că niciuna dintre acestea nu a fost prezentă cu ocazia remiterii folosului material al infracțiunii în biroul inculpatei C.L., însă ambele știau despre faptul remiterii acestei sume, fiecare aflând, în mod independent una de cealaltă, cu ocazii diferite, despre faptul remiterii banilor, fiind exclusă o eventuală înțelegere între ele.

Cât privește declarația martorei C.M., directorul de credite a! instituției bancare, în cuprinsul acesteia cât și în declarația denunțătorului M.C. din faza de urmărire penală, se regăsesc și elemente comune, de detaliu, ale discuției purtate de cei doi, imediat după ieșirea denunțătorului din biroul inculpatei, acesta spunându-i martorei că a fost "fraieră" refuzând banii oferiți.

Referitor la cea de-a două infracțiune de luare de mită, având ca obiect suma de 1.000 dolari SUA solicitată de inculpată pentru a încheia convenția nr. 725 din 30 mai 2003 și remisă acesteia la un moment ulterior semnării convenției, declarația denunțătorului nu este izolată în sistem probatoriu.

În condițiile în care existau deja un număr de două credite acordate SC T.S.I. SRL, ambele nerambursate, trecute fiind la credite restante (cele acordate în baza convențiilor de împrumut nr. 418 din 4 aprilie 2003 și 430 din 9 aprilie 2003, în valoare de 198.000.000 lei, respectiv 418.000.000 lei), aspect dublat de acela că la data de 8 mai 2003 se formulase deja de către bancă o plângere penală împotriva inculpatului M.C., iar la data de 25 aprilie 2003 SC T.S.I. SRL fusese somată că se află în interdicție bancară, totuși, la data de 30 mai 2003 {cu alte cuvinte, la distanță de peste o lună de la data notificării interdicției bancare), aceleiași societăți i se acordă un nou credit: cel obținut în baza convenției de împrumut nr. 725 din 30 mai 2003.

În acest context devine cât se poate de plauzibilă afirmația denunțătorului constând în aceea că inculpata i-a pretins suma de 1.000 dolari SUA pentru a încheia convenția de împrumut.

Potrivit susținerilor martorei C.M., aceasta, cunoscând împrejurarea că SC T.S.I. SRL nu îndeplinea condițiile de creditare s-a opus la încheierea convențiilor de împrumut nr. 430 din 9 aprilie 2003 și nr. 725 din 30 mai 2003, motiv pentru care a refuzat semnarea contractelor de creditare.

Declarația martorei C.M. se coroborează cu mențiunile efectuate la data de 1 iulie 2003, de ofițerul de poliție C.A., cu ocazia ridicării în copie a celor două convenții, acesta atestând lipsa semnăturii reprezentanților băncii (filele 170-177 din dosarul de urmărire penală).

În consecință, apar ca veridice susținerile denunțătorului și ale martorei C.M. privind solicitarea adresată ambilor, ulterior acordării creditelor de către inculpata C.L., de a proceda la semnarea altor două convenții, pentru a conferi o aparență de legalitate acordării împrumutului, denunțătorului solicitându-i să întocmească în plus și borderouri de achiziții de material lemnos în sprijinul justificării utilizării creditelor.

Deși la momentul pretinderii mitei anterior încheierii convenției nr. 725 din 30 mai 2003, n-a fost prezentă o a treia persoană care să asiste la discuțiile purtate de inculpată și denunțător, coroborarea aspectelor reliefate mai sus credem că este în măsură să confere credibilitate declarației denunțătorului.

În legătură cu momentul remiterii mitei, cert este că atât declarația denunțătorului cât și cea a martorei C.M. respectiv a martorului T.T. îl plasează ca fiind ulterior celui acordării împrumutului, în vara anului 2003.

Este de remarcat, faptul că, în mod constant, indiferent de faza procesuală în care a fost audiat, martorul T.T. a susținut că la cererea denunțătorului s-a deplasat la domiciliul acestuia pentru a-i remite suma în dolari, că tocmai în acel moment în fața casei inculpatului era parcată mașina L.B. Beiuș, respectiv că, ulterior, martorul însuși i-a cerut denunțătorului să-i confirme dacă banii împrumutați de el îi fuseseră în realitate dați, cu titlu de mită, directorului de bancă, denunțătorul confirmându-i acest lucru. Din considerentele mai sus expuse, solicităm admiterea recursului nostru, casarea hotărârii atacate și pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatei C.L.A. pentru cele două infracțiuni de luare de mită, la pedeapsa închisorii în regim privativ de libertate, obiectiv proporționalizată în raport de criteriile prevăzute în art. 72 C. pen.".

În „concluziile scrise" depuse la dosar (fii. 27-37), apărarea a solicitat respingerea ca nefondat a recursului M.P., cu următoarele argumente:

„Recursul declarat de Parchet este absolut nefondat și urmează a fi respins pe cale de consecință întrucât așa cum vom demonstra în cele ce urmează nu există absolut nici o probă de vinovăție că inculpata ar fi pretins și primit sume de bani pentru a-și îndeplini defectuos atribuțiile de serviciu în legătura cu acordarea unor credite bancare.

După casarea cu trimitere a dosarului de către I.C.C.J., instanța de fond, respectiv Tribunalul Bihor a procedat la efectuarea unei cercetări judecătorești amănunțite, inclusiv la confruntarea dintre inculpată, denunțătorul M.C. și martorii C.M. și T.T., reaudiind pe inculpată care și-a menținut aceiași poziție adoptată pe întreg parcursul procesului penal.

Așa cum reține și instanța de apel singura probă materială directă aflată la dosarul cauzei care ar putea conduce la vinovăția inculpatei este denunțul numitului M.C. care rămâne o probă singulară deoarece nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă aflat la dosar.

Depozițiile martorilor C.M. și T.T. au ca izvor doar relatările lui M.C., astfel încât nefiind probe directe nu au valoare probatorie, neputând fi luate în considerare pentru a conduce la condamnarea inculpatei.

De altfel, martorul T.T. a arătat în mod ritos că suma de bani pe care a remis-o numitului M.C. avea drept scop acoperirea contravalori unei cantități de cherestea pe care acesta o achiziționase de la diferite persoane și nicidecum nu era destinată pentru inculpata C.A.

În legătura cu suma de 300 euro pe care martorul M.C. ar fi remis-o inculpatei, facem precizarea că această împrejurare este cunoscută de martora C.M. tot din relatările lui M.C., ea nefiind prezentă la discuțiile dintre cei doi.

Demn de reținut este faptul că instanța de fond care a dispus condamnarea inculpatei pentru infracțiunile de luare de mită s-a mărginit să constate că aceasta ar fi acordat credite nelegale martorului M.C., aspect detaliat pe larg în expunerea de motive, în timp ce pentru infracțiunile de bază constând în pretinderea și primirea unor sume de bani pentru îndeplinirea defectuoasă a atributiunilor de serviciu s-a mărginit la a menționa doar „că din probele administrate în cauză rezultă vinovăția inculpatei", fără însă a arăta materialul probator pe care se sprijină vinovăția.

Este ușor de observat că declarațiile singurelor persoane care o incriminează pe inculpată, și anume M.C. și C.M. sunt absolut subiective, primul beneficiind de un tratament deosebit de blând în legătură cu pedeapsa aplicată tocmai datorită denunțurilor făcute, în timp ce a doua martoră a fost scoasă de sub urmărire penale pentru infracțiunea de luare de mită tot datorită „ajutorului" acordat organului de urmărire penală.

În sprijinul afirmațiilor făcute mai sus sunt relevante declarațiile date de M.C. la datele de 24 septembrie 2003 și 29 septembrie 2003 în calitate de făptuitor și apoi de învinuit, declarații în care acesta nu face nici o referire la săvârșirea vreunei fapte de corupție de către inculpată.

Ulterior, când problema acuzării sale s-a pus la modul cel mai serios, deoarece dosarul fusese preluat de către Serviciul de Combatere a Fraudelor din cadrul I.P.J. Bihor, învinuitul și-a schimbat poziția radical, arătând în declarația de la data de 29 octombrie 2003 că inculpata i-ar fi pretins diferite sume de bani pentru acordarea creditelor, bani pe care i-a remis acestora.

Această schimbare de atitudine din partea învinuitului s-a datorat fără discuție tratamentului penal deosebit de blând de care a avut parte după efectuarea denunțurilor împotriva inculpatei.

O dovadă certă a faptului că inculpata și-a îndeplinit în mod corect obligațiile de serviciu, și că a acordat creditele fără a pretinde vreo sumă de bani de la numitul M.C., este și acela că în condițiile în care a constatat că bani nu sunt restituiți a inițiat o activitate de tragere la răspundere a acestuia formulând plângeri penale împotriva sa pentru săvârșirea infracțiuni de înșelăciune, plângeri care s-au materializat în trimiterea în judecată și condamnarea deosebit de blândă prin sentința penală nr. 131 din 08 aprilie 2004 a Tribunalului Bihor (un an și 6 luni închisoare).

Declarațiile martorului M.C. sunt contradictorii și în legătura cu sumele de bani pretinse și primite de la inculpată, inițial arătând că i s-ar fi cerut 300 de euro, ca apoi pe parcursul cercetării judecătorești să afirme că ar fi fost vorba de dolari.

În legătură cu suma de 1000 de dolari SUA, pe care ar fi remis-o inculpatei după ce a primit-o de la martorul T.T., așa cum s-a arătat mai sus, destinația acesteia a fost cu totul alta, așa cum declară în mod constant martorul. Acesta a arătat în fața instanței de apel că suma de bani remisă lui M.C. avea drept destinație acoperirea contravalorii unor cantități de cherestea pe care acesta o achiziționase de la diferite persoane, și nicidecum nu a fost oferită cu titlu de mită inculpatei.

În sfârșit, declarația incriminatoare a martorei C.M. nu poate fi reținută ca o probă legală în dosar, aceasta fiind vădit subiectivă datorită interesului pe care la avut în dosar de a scăpa de învinuirea ce i-a fost adusă și anume de săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Recompensa pentru „ajutorul" acordat organului de urmărire penală s-a materializat în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale împotriva sa dată la 15 decembrie 2004.

Cum aceste declarații au fost în mod corect înlăturate de către Curtea de Apel Oradea, deoarece au fost făcute „pro cauza", ne aflăm în situația în care singura probă a presupusei vinovății a inculpatei este declarația unică a numitului M.C. care nu se mai coroborează cu nici o altă probă, astfel încât ea singură nu poate conduce la condamnarea inculpatei.

În acest context, cum probele dosarului demonstrează totala lipsă de vinovăție a inculpatei, se apreciază că Decizia penală nr. 86/P din 02 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea este legală și temeinică astfel încât s-a solicitat respingerea recursului formulat de D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea și menținerea deciziei care a analizat temeinic situația de fapt și care a pronunțat o soluție în concordanță cu probele dosarului, asigurând astfel un proces echitabil inculpatei".

Procedând la examinarea recursului cu care fost investit, Înalta Curte reține următoarele:

1) inculpata nu a declarat recurs cu privire la soluția de încetare a procesului penal pentru infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, ceea ce presupune achiesarea acesteia la soluția și temeiul de drept pe care s-a bazat,

2) în recursul M.P. singura critică este cea referitoare la soluția de achitare a inculpatei pentru infracțiunile de luare de mită.

În consecință, Înalta Curte constată referitor la fapta inculpatei încadrată juridic în dispozițiile art. 246 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., că nu are a se pronunța - acuzarea și apărarea nesoliătând intervenția juridică a instanței de ultim control judiciar - împrejurare care sugerează concluzia finală că atât acuzarea, cât și apărarea și-au însușit toate considerentele instanței de apel cu privire la respectiva acuzație penală, astfel cum acestea sunt expuse în decizia atacată.

Cu privire la critica din recursul M.P. referitoare la soluția de achitare a inculpatei pentru infracțiunile de luare de mită, Înalta Curte arată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte menționează că își însușește toate argumentele de natură prohatorie și juridice expuse de instanța de prim control judiciar, argumente care sunt pe larg prezentate la pag. 24-26 ale deciziei atacate, apreciind că nu se impune reluarea acestora.

Totuși, Înalta Curte apreciază ca necesară suplimentarea acestora în sensul care urmează:

Este adevărat, astfel cum se arată în motivele scrise de recurs ale M.P., „că modul ocult de săvârșire a infracțiunilor de corupție, îndeosebi a celei de luare de mită, exclude prezența și a altor persoane decăt cea a mituitului și mituitorului la locul realizării activității infracționale iar despre realizarea ei, mituitorul sau mituitul comunică unui cerc restrâns de persoane, nesimțind neapărat nevoia de a se confesa oricând și oricui". În continuarea motivării recursului, printre alte argumente, se arată că:

- în abordarea analizei probatoriului tocmai acest element de specificitate al infracțiunii de corupție supusă discuției a fost ignorat de instanța de apel, „minimalizăndu-se valoarea probatorie a declarației denunțătorului";

- „acestui mod de percepție al instanței de apel i s-a adăugat și înlăturarea credibilității denunțătorului și a martorei C.M., apreciindu-se că fiecare din aceștia ar justifica un interes propriu, străin de actul de justiție".

Înalta Curte apreciază că instanța de apel, adoptând soluția atacată, nu a minimalizat și nu a ignorat nici-un mijloc de probă ci, dimpotrivă, le-a evaluat corect și, în final, a concluzionat legal și temeinic că probatoriul administrat, în limitele rezultate din dosarul cauzei, nu este de natură să confirme acuzațiile de luare de mită dincolo de orice îndoială legitimă, fiind deci incidență regula „in dubio pro reo".

Dovedirea faptelor și a vinovăției acuzatului este, mai degrabă, o chestiune juridică de ține de „calitatea probatoriuluf, decât una de „cantitatea probatoriului.

Or, în prezenta cauză, Înalta Curte constată că probațiunea presupuselor fapte de corupție nu s-a realizat prin procedura prinderii în fragrant, și nici nu este însoțită de realizarea prealabilă ori concomitentă a unor înregistrări/interceptări audio-video, ci prin declarațiile unor persoane, date ulterior săvârșirii presupuselor fapte, dintre acestea - în opinia acuzării - fiind relevante declarațiile denunțătorului.

Denunțul / autodenunțul constituie numai un mod de sesizare a organelor judiciare (art. 221 raportat la art. 223 C. proc. pen.), iar nu un mijloc de probăm sensul art. 64 și urm. C. proc. pen.

Împrejurarea că, ulterior, denunțătorul este ascultat în calitate de „ martor", și propus de către acuzare în această calitate procesuală, nu este de natură, „ipso fado", să conducă la concluzia valorii probatorii necondiționate a declarației acestuia.

Prin însăși calitatea procesuală a martorului-denunțător, declarația sa poate fi pusă la îndoială în ceea ce privește obiectivitatea deoarece, în principiu, denunțătorul este un martor interesat, fiind o persoană care beneficiază de o cauză de nepedepsire. Un alt aspect important, care diminuează obiectivitatea acestui martor, este intenția sa, susținută - de altfel - de dispozițiile legale, de a obține recuperarea presupusei sume de bani avansate acuzatului cu titlu de mită. în mod firesc, pentru a-și menține cauza de nepedepsire, dar și pentru a obține recuperarea unei presupuse sume de bani avansată cu titlu de mită, martorul-denunțător poate fi lipsit de obiectivitate, fiind tentat să susțină, pe de o parte, autodenunțul, iar pe de altă parte, declarațiile date în calitatea procesuală de martor.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că declarațiile martorului-denunțător nu pot fi înlăturate, „de plano", pe baza prezumției lipsei de obiectivitate, însă - pentru a întemeia o soluție de condamnare - trebuie coroborate cu alte probe suficient de credibile, probe care să provină din „surse" independente și exterioare persoanei denunțătorului.

Din examinarea rechizitoriului rezultă următoarele aspecte, care - de altfel - au fost observate și de către curtea de apel:

- față de numitul M.C. s-a dispus, pe de o parte, neînceperea urmăririi penale pentru dare de mită (temei de drept art. 10 lit. i)1 C. proc. pen., cu aplicarea art. 255 alin. (3) C. pen.), iar pe de altă parte, trimiterea în judecată pentru infracțiunile prevăzute de art. 215 alin. (1)-(4) C. pen., cu reținerea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 503/2002 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 și, respectiv, art. 10 lit. c) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 74 C. pen. rap. la art. 19 din Legea nr. 503/2002 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 (pag. 14-15 rechizitoriu);

- față de numita C.F.M. s-a dispus, pe de o parte, neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 10 lit. b) din Legea nr. 78/2000 (temei de drept - art. 10 lit. d) C. proc. pen.), iar pe de altă parte, disjungerea cauzei pentru infracțiunea de luare de mită, „urmând a se forma un nou dosar cu un nou număr la Serviciul Teritorial Anticorupție Oradea" (pag. 15 rechizitoriu).

Or, în materia utilizării declarațiilor martorilor cărora li s-a acordat imunitate, este relevantă jurisprudența C.E.D.O. {cauza Cornelis c. Olanda, 25 mai 2004 și, în același sens, cauza Labita c. Italia, 6 aprilie 2000; cauza Lorse c. Olanda, 27 ianuarie 2004; cauza Verhoek c. Olanda, 27 ianuarie 2004). Astfel, conform Jurisprudenței CEDO nu s-a contestat împrejurarea că utilizarea declarațiilor efectuate de martori în schimbul unei imunități, sau al altor avantaje, reprezintă un instrument important în lupta împotriva criminalității. Cu toate acestea, s-a apreciat că prin utilizarea acestui mijloc de probă se poate compromite echitatea procedurii împotriva acuzatului, de natură să ridice probleme delicate, atât timp cât, prin chiar natura lor, declarațiile în cauză se pretează la manipulări și pot fi efectuate exclusiv în scopul de a obține avantajele oferite în schimb sau drept răzbunare personală. în acest context este deosebit de importantă verificarea credibilității martorului. în plus, și jurisprudența C.E.D.O. a subliniat regula conform căreia declarația martorului căruia i s-a acordat imunitate nu poate constitui unica probă sau proba determinantă în susținerea condamnării acuzatului și trebuie apreciată cu toată prudența necesară (cauza X. c. Marea Britanie, 1976; cauza Charlene Webb c. Marea Britanie, 1997; cauza Baragiola c. Elveția, 1993).

În final, pentru a conchide, Înalta Curte reține că în jurisprudența C.E.D.O. nu s-a contestat că utilizarea declarațiilor efectuate de martori în schimbul unei imunități sau al altor avantaje reprezintă un instrument important în lupta pe care autoritățile interne trebuie să o conducă împotriva marii criminalități. Totuși, s-a apreciat că prin utilizarea acestui mijloc de probă se poate compromite echitatea procedurii împotriva acuzatului, de natură să ridice probleme delicate, atâta timp cât, prin chiar natura lor, declarațiile în cauză se pretează la manipulări și pot fi efectuate exclusiv în scopul de a obține avantajele oferite în schimb sau drept răzbunare personală. C.E.D.O. a arătat că natura, uneori ambiguă a unor astfel de declarații, și riscul ca o altă persoană să poată fi acuzată și judecată pe baza unor alegații neverificate, care nu sunt în mod necesar dezinteresate, nu trebuie să fie subestimate. Cu toate acestea, utilizarea acestui tip de declarații nu este suficientă, în sine, pentru ca procedura să fie inechitabilă, fiind necesară o analiză „in concreta" a circumstanțelor din speță.

Revenind la prezenta cauză penală, înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că informațiile („elementele de fapt"- în sensul art. 63 alin. (1) C. proc. pen.) din declarațiile martorilor C.M., T.T. și M.V. nu provin din surse independente și exterioare martorului-denunțător. Nu în ultimul rând, a reținut curtea de apel că unul dintre martori (T.T.) și-a nuanțat în fața instanței declarațiile inițiale.

În condițiile arătate, și în raport cu limitele probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că nu există o contradicție între soluția dispusă cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și 42 C. pen. (încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b), cu aplicarea art. 10 lit. g) C. proc. pen., și a art. 13 C. pen., ca urmare a intervenirii prescripției speciale prevăzute de art. 122 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 124 C. pen.) - definitivă prin nerecurare - și soluția dispusă pentru cele două infracțiuni de corupție, probatoriul administrat nefiind suficient pentru a reține săvârșirea faptelor dincolo de orice îndoială rezonabilă și, pe cale de consecință, suficient pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție a inculpatei.

Față de cele reținute, Înalta Curte - în temeiul 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul M.P.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea împotriva Deciziei penale nr. 86/ P din 02 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind pe inculpata C.L.A.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul M.J.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 10 mai 2011.