Compensation payment under Law No. 9/1998: appellate court deemed materially incompetent; decision quashed and case remanded to first-instance tribunal

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții P.F. și C.A.T., au chemat în judecată Statul Român prin M.E.F., A.N.R.P. și C.C.S.D., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-i oblige la plata primei tranșe din despăgubirile stabilite prin Decizia 253 din 25 februarie 2008.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin Decizia 253 din 25 februarie 2008 li s-a aprobat plata despăgubirilor în cuantum de 128.042,98 lei. Cu toate că au solicitat plata primei tranșe de despăgubire pârâții au refuzat achitarea acesteia astfel încât dreptul de creanță devine un drept iluzoriu.

Pârâtul, Statul Român prin M.F.P. a formulat întâmpinare, invocând inadmisibilitatea acțiunii față de acest pârât, lipsa calității procesuale pasive a statului român și lipsa calității procesuale pasive a M.F.P. În susținerea excepțiilor, intimatul arată că Statul Român nu poate sta în judecată într-o acțiune în contencios administrativ, întrucât Legea nr. 554/2004 prevede că are calitatea de pârât într-o astfel de acțiune doar o autoritate publică. Aceleași argumente, arată reclamanții, justifică și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a statului și a M.F.P.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1299 din 16 martie 2010, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de M.F.P. și, a admis în parte acțiunea reclamanților obligând A.N.R.P. să plătească prima tranșă din despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 253 din 25 februarie 2008.

Totodată, a respins acțiunea față de ceilalți pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive.

Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că legea prevede posibilitatea eșalonării sumelor ce se plătesc în condițiile în care nu există disponibilități la bugetul de stat, însă, teza finală a articolului limitează această posibilitate la doi ai consecutivi.

Interpretarea acestui articol nr. 8 din Legea nr. 9/1998 nu poate fi în sensul propus de pârâtă, respectiv în sensul că plata despăgubirilor se face doar dacă există sume aprobate în buget, întrucât o astfel de interpretare ar fi contrară dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 9/1998 care limitează posibilitatea eșalonării datorată lipsei fondurilor la bugetul de stat la doi ani consecutivi. În plus, trebuie observat că această interpretare ar face ca obligația statului de plată a despăgubirilor să devină una pur potestativă în sensul că statul ar putea să refuze în mod arbitrar plata despăgubirilor la nesfârșit prin nealocarea sumelor necesare pentru plata acestor despăgubiri.

În ceea ce privește persoana obligată la efectuarea plății, art. 131 din cap. VII din Legea nr. 247/2005 prevede că aceasta este A.N.R.P., care coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii față de Statul Român prin M.F.P., Curtea a constatat că, într-adevăr, Statul Român nu poate sta în judecată în calitate de pârât într-un astfel de litigiu, însă, acest lucru atrage admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și nu a excepției inadmisibilității.

Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Recurenta a susținut, în esență, că dreptul reclamanților la plata despăgubirilor stabilite prin Decizia nr. 253 din 25 februarie 2008, emisă de A.N.R.P. este afectat de o condiție. Nerealizarea acesteia, în speță nealocarea unor sume pentru plata despăgubirilor, conduce la prelungirea perioadei de plată peste termenul prevăzut de art. 5 din H.G. nr. 286/2004.

La termenul de judecare a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuție motivul de ordine publică referitor la necompetența materială a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, de a soluționa cauza în primă instanță.

Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Astfel, obiectul acțiunii în cauza de față îl constituie obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata primei tranșe din suma reprezentând despăgubiri stabilite în favoarea reclamanților prin Hotărârea nr. 2155 din 17 aprilie 2003 a Comisiei Municipiului București prin care li s-a acordat compensații bănești de 128.042,98 lei validată prin Decizia A.N.R.P. nr. 253 din 25 februarie 2008.

Rezultă, așadar, că ne aflăm în prezența unei acțiuni în pretenții, având drept cauză neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ.

Înalta Curte apreciază că, pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu, sunt relevante prevederile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și cele ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin H.G. nr. 1277/2007.

Astfel, conform art. 7 din legea susmenționată, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene sau a municipiului București poate face contestație la comisia centrală (alin. (2)), hotărârile acestei din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul (alin. (4)).

De asemenea, potrivit prevederilor art. 352 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, propunerile de invalidare a hotărârii comisiei județene sau a municipiului București, precum și propunerile de plată se transmit de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 vicepreședintelui A.N.R.P. (alin. (1)) care, pe baza acestora, dispune, prin decizie, plata despăgubirilor, iar prin decizie motivată, invalidarea hotărârii sau rectificarea acesteia (alin. (5)).

Totodată, conform alin. (6) al aceluiași articol, „Deciziile se comunică petenților și comisiilor județene sau a municipiului București și pot fi atacate în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază petentul”.

În același timp, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (1) din același act normativ: „Plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de către A.N.R.P., prin Direcția economică.

Rezultă, așadar, din cuprinsul textelor legale și normative sus menționate, că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba despre o competență exclusivă a tribunalului”.

Cum, în speță, ne aflăm în prezența unei acțiuni privind plata unor despăgubiri stabilite în temeiul Legii nr. 9/1998 iar competentă să facă această plată este – conform art. 38 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea legii respective, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare – pârâta A.N.R.P., Înalta Curte apreciază că soluționarea litigiului este, raportat la prevederile legale amintite și pentru identitate de rațiune, de competența tribunalului, ca instanță de fond.

Sunt incidente, deci, dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ., care prevăd că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care cauza de față a fost judecată, în primă instanță, de către o curte de apel.

Înalta Curte reține că, în cauză, nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 9/1998, a căror aplicare a generat litigiul, și care, având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia generalibus derogant.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios administrativ, în raza căruia domiciliază petentul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.R.P. împotriva Sentinței civile nr. 1299 din 16 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 februarie 2011.