Improper remand for contradictory reasoning: appellate obligation to rule on merits in restitution claims

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București reclamanții V.G.P., G.C.G. și E.C. au chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată la plata despăgubirilor bănești cuvenite pentru cota de 50% deținută de autorul reclamanților, G.P., din SC M.M.I.G.S.N.C., pentru terenul din str. H. pentru construcțiile din str. K. nr. și magazinul fabricii precum și pentru materialele, mașinile și instalațiile, vehiculele, sculele și accesoriile, animalele și mobilierul, astfel cum sunt descrise în inventarul de preluare a fabricii de pâine încheiat la data de 01 octombrie 1948.

Ulterior, reclamanții au depus cerere de chemare în garanție a Cancelariei Primului Ministru, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, pentru ca, în ipoteza respingerii cererii lor față de pârâta principală AV.A.S., prin hotărârea pe care instanța o va pronunța aceștia să fie obligați la plata despăgubirilor pentru cota de 50% din SC M.M.I.G.S.N.C., în cuantumul rezultat din expertiza tehnică.

Prin sentința civilă nr. 786 din 22 mai 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția necompetenței și excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate, precum și cererile principală și de chemare în garanție.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că stabilirea persoanelor care au calitatea de unități deținătoare, precum și a procedurilor de restituire în raport de dispozițiile art. 25, art. 26 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privesc fondul cauzei iar nu calitatea procesuală pasivă.

Pe fondul pricinii, s-a arătat necesitatea îndeplinirii, în mod cumulativ, a două condiții pentru a fi beneficiarul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 respectiv, imobilul să fi fost preluat abuziv de stat în perioada de referință a actului normativ (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) și persoana care solicită restituirea să fi fost proprietar al bunului la momentul deposedării (sau moștenitor al acestei persoane).

În ce privește imobilul, s-a reținut că „M.M.I.G., societate în nume colectiv”, aceasta a fost naționalizată și, întrucât persoanele interesate nu au solicitat radierea ei din registrul societăților, s-a dispus din oficiu această operațiune, înscrisă sub nr. 9/1948 și pe de altă parte, acțiunile aferente imobilului au fost vândute în procesul de privatizare unor societăți comerciale.

Preluarea a fost abuzivă întrucât pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri.

În privința calității persoanelor care au cerut restituirea, s-a reținut că acestea au demonstrat că sunt moștenitori ai persoanei fizice îndreptățite, în condițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada că imobilul ori cel puțin părți din acesta nu pot fi restituite în natură, iar reclamanții au formulat direct cerere de restituire în echivalent.

Cum imposibilitatea restituirii în natură nu a fost nici susținută și nici probată, iar sarcina probei incumba reclamanților, tribunalul a apreciat că cererea de restituire direct în echivalent, este neîntemeiată. Chiar și în ipoteza în care s-ar admite că această imposibilitate ar rezulta implicit, nu sunt îndeplinite nici condițiile pentru restituirea în echivalent bănesc, astfel cum a fost solicitată.

Tribunalul a reținut că reclamanții nu au depus nici actele obligatorii pentru a face dovada calității de acționar și a valorii acțiunilor, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, (interpretate prin art. 31.1 și art. 31.2 din HG. nr. 250/2007), sens în care ar fi trebuit să depună actele prevăzute de art. 77 C. com., cu accent pe ultimul bilanț contabil (întrucât pentru calcularea valorii acțiunilor legiuitorul a stabilit o modalitate de calcul în dispozițiile art. 31.5 din H.G. nr. 250/2007).

Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții care au susținut că tribunalul, deși și-a stabilit competența materială de soluționare a cererii, conform deciziei de îndrumare nr. XX/2007, a respins, în mod greșit cererea, cu motivarea că nu s-ar fi făcut dovada că imobilul, ori cel puțin părți din acesta, nu ar putea fi restituite în natură, deși la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă faptul că acțiunile au fost înstrăinate de către F.P.S., în proporție de 100%, către persoane juridice private.

Imposibilitatea restituirii în natură are un caracter evident, ce rezultă din lege, precum și din înscrisuri iar acest aspect nu mai trebuia probat suplimentar de către reclamanți (care, de altfel, au prezentat contractele de vânzare-cumpărare acțiuni și certificatul constatator de la Registrul comerțului).

Prin decizia civilă nr. 288/A din 3 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a, a admis apelul, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a apreciat că motivarea sentinței este contradictorie deoarece, deși se reține competența materială în soluționarea litigiului, în același timp este pronunțată soluția de neprimire a cererii, pe motiv de nedovedire a calității de acționar și a valorii acțiunilor, ceea ce este consecința aplicării greșite a prevederilor art. 31, art. 6 și art. 9 din Legea nr. 10/2001, precum și a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În acest sens, s-a constatat că reclamanții au administrat înscrisurile prin care fac dovada înstrăinării de către F.P.S. către persoane juridice private a acțiunilor corespunzătoare SC A. SA din Drobeta Turnu Severin, persoană juridică ce a preluat patrimoniul inițial al SC M.M.I.G.S.N.C., fiind astfel incidente dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Reclamanții au demonstrat, de asemenea, imposibilitatea restituirii în natură, precum și calitatea de acționar la data naționalizării a autorului acestora.

S-a apreciat că, întrucât există o argumentare contradictorie, aceasta determină imposibilitatea exercitării controlului judiciar și atrage incidența dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. respectiv, desființarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanți care au susținut că în mod greșit instanța de apel a considerat că nu poate ea însăși să procedeze la judecata cauzei pe fond, în condițiile în care, potrivit considerentelor adoptate, a înlăturat impedimentele reținute de către prima instanță.

Astfel, instanța de apel a considerat că reclamanții au făcut atât dovada calității de acționar, cât și dovada imposibilității restituirii în natură a imobilului, ceea de înseamnă, deși nu s-a concluzionat, că reclamanții sunt îndreptățiți la restituire prin echivalent.

Or, problema principală a litigiului este dacă pârâții pot fi obligați direct de către instanță la plata măsurilor reparatorii, ceea ce nu ține de stabilirea situației de fapt, ci de interpretarea legii, aspect supus controlului de legalitate.

Cauza ar fi trebuit reținută spre rejudecare în apel, fiind în mod evident încălcat principiul soluționării cu celeritate, prin retrimiterea în primul ciclu procesual.

Criticile, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate de Înalta Curte, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. (care permit încadrarea motivelor de recurs, atunci când dezvoltarea lor face posibil acest lucru), din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se pretinde încălcarea normelor procedurale vizând soluțiile care pot fi adoptate de instanța de apel.

Recursul este fondat.

Pronunțând decizia prin care a desființat hotărârea de primă instanță cu trimitere spre rejudecare, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit textului menționat, „în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe”.

Or, în speță, instanța de apel își fundamentează soluția de desființare cu trimitere spre rejudecare pe caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii, ceea ce ar fi determinat imposibilitatea exercitării controlului judiciar.

O asemenea ipoteză nu este asimilabilă celor reglementate prin dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., mai ales că instanța de apel nu realizează doar un control de legalitate, ca în situația instanței de recurs, ci este obligată să devolueze fondul și să realizeze controlul pe chestiuni de fapt și de drept, cu posibilitatea de a stabili alte împrejurări de fapt dacă probele administrate conduc la concluzii diferite de cele ale primei instanțe.

De altfel, instanța de apel procedează la o asemenea analiză, apreciind că prin înscrisurile administrate reclamanții au demonstrat înstrăinarea de către F.P.S. a acțiunilor care au corespuns patrimoniului inițial al societății și astfel, incidența art. 21 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reținut că a fost demonstrată în cauză imposibilitatea restituirii în natură a bunului precum și calitatea de acționar, la data naționalizării, a autorului reclamanților.

Or, după ce a tranșat chestiuni de fapt și de drept ale pricinii, instanța de apel a considerat că nu ar putea proceda la judecata cauzei în apel date fiind considerentele contradictorii ale hotărârii de primă instanță, ceea ce ar impune soluția de trimitere spre rejudecare.

Un asemenea raționament adaugă la dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. o ipoteză neavută în vedere de legiuitor, instanța de apel procedând ca și când ar realiza doar control de legalitate (de altfel, motivarea deciziei permițând mai degrabă identificarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. decât situațiile avute în vedere prin dispoz. art. 297 C. proc. civ.).

În consecință, constatând că în cauză s-a făcut o greșită aplicare a normei art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casată decizia din apel și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții G.V.P. și E.C. împotriva deciziei nr. 288 A din 3 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.