Moral damages for political conviction upheld at 80,000 EUR; appeal dismissed and appellate costs liability removed

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 54 din 4 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta K.E. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții în baza Legii nr. 221/2009.

A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să acorde reclamantei, cu titlu de despăgubiri, suma de 120.000 de euro și la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei hotărâri, prima instanță a reținut că, prin Sentința nr. 574 din 5 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar Cluj, soțul reclamantei, K.M., a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale potrivit art. 209 C. pen., deoarece a avut manifestări dușmănoase împotriva regimului și a preconizat schimbarea acestuia, manifestându-și nemulțumirea față de măsurile luate de partid.

Prin Decizia nr. 1609 din 23 decembrie 1959, Tribunalul Militar a admis recursul condamnatului și a redus pedeapsa la 3 ani închisoare corecțională.

Autorul reclamantei a executat, în totalitate, 3 ani închisoare pe motive politice în perioada 26 septembrie 1959 - 24 septembrie 1962.

În perioada detenției soțului său, reclamantei i-au fost confiscate anumite bunuri mobile, ulterior fiind admisă contestația la executare formulată de aceasta împotriva procesului verbal de confiscare a averii și respectiv sechestru. După eliberarea soțului ei, reclamanta a avut mari dificultăți în găsirea unui loc de muncă, din cauza faptului că soțul era fost deținut politic.

Soțului reclamantei i-au fost recunoscute drepturile în baza Decretului Lege nr. 118/1990, de care a beneficiat până la data decesului, 13 iulie 1995, iar în momentul de față, reclamanta, în calitate de soție supraviețuitoare, beneficiază, de la data de 1 august 1995, doar de indemnizația lunară de 200 RON, însă acest drept este modic și nici pe departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către soțul său ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic, a căror victimă a fost, cât și consecințele ulterioare. Condamnarea soțului reclamantei se reflectă și printr-un șir de privațiuni pentru reclamantă, atât materiale, cât și financiare.

Prin măsura administrativă impusă soțului reclamantei, acesteia i-a fost cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecințele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile și încărcările dreptului personal nepatrimonial la libertate - drept de a circula, cu consecința inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate, în mod implicit, și acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație, precum și pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, rudele - vătămări care își găsesc expresia tipică în durerea morală încercată de reclamantă.

Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile Legii 221/2009, lege cu caracter reparatoriu, în cuprinsul căreia se arată că, „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități”. În cuprinsul aceleiași legi se arată că „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanței acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (...)” [art. 5 alin. (1) lit. a)].

Întrucât caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantei rezultă din însuși actul normativ în baza căruia acesta a și fost încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009.

Față de toate cele mai sus reținute, față de principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, statuând în echitate și într-un cuantum rezonabil, și având în vedere jurisprudența I.C.C.J în materie, instanța a constatat că cererea reclamantei este întemeiată, iar cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de aceasta, tocmai având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, a apreciat că suma de 120.000 euro constituie o satisfacție suficientă și echitabilă, sens în care a admis acțiunea și a obligat pe pârât la plata acestei sume.

Curtea de Apel Timișoara , secția civilă, prin Decizia nr. 144/ A din 12 mai 2010, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței Tribunalului și a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul că a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 80.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea de Apel a reținut următoarele argumente:

În speță, nu se impune reconstituirea dosarului în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare a soțului reclamantei și nici ca această hotărâre să poarte mențiunea caracterului politic.

Condamnarea lui K.M. pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut și pedepsit de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936, constituie de drept condamnare cu caracter politic în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, faptul că Legea nr. 221/2009, înlăturând de drept, prin art. 2, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic, poate aduce o anumită satisfacție pe plan moral celui condamnat și familiei acestuia nu este de natură să înlăture dreptul la despăgubiri prevăzut de art. 5 din aceeași lege cu caracter reparatoriu.

Prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea politică a soțului său, de al cărui sprijin a fost lipsită timp de 3 ani, este de netăgăduit.

În ceea ce privește, însă, cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei, apelul pârâtului este întemeiat.

În privința determinării prejudiciului moral, cuantificării acestuia, legislația nu reglementează niciun fel de criterii.

Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Tot în doctrină și jurisprudență s-a ajuns la concluzia că, în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, un criteriu fundamental trebuie să-l reprezinte echitatea, criteriu ce decurge din principiul reparării integrale a prejudiciului.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral implică, evident, și o doză de aproximare, insă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge, însă, la situația unei îmbogățiri fără just temei.

Și în termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Instanța consideră că, în raport cu suferințele morale ale reclamantei, o sumă de 80.000 euro reprezintă o compensație justificată și echitabilă.

Nu se impune, însă, și reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial, prin raportare la complexitatea cauzei și având în vedere că prima instanță l-a redus în funcție de despăgubirile acordate.

Față de aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 80.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, despăgubiri pentru prejudiciul moral.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a obligat pe pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta K.E. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

I. Recurenta reclamantă a criticat decizia pentru următoarele motive:

Instanța de apel a manifestat un real subiectivism atunci când a redus semnificativ cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță, cu atât mai mult cu cât recunoaște, cu ocazia soluționării apelului, că „prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate. iar despăgubirile acordate să permită celui prejudiciat anumite avantaje menite sa atenueze suferințele morale.”.

Este de neînțeles de ce instanța de apel - care atestă suferințele, chinurile la care a fost supus soțul recurentei și, implicit, aceasta, ca efect al condamnării sale și care consideră că acest prejudiciu nu va putea fi înlăturat în totalitate niciodată, apreciază ca suma acordată inițial de Tribunalul Arad ar fi prea mare.

Curtea de Apel Timișoara nu a avut în vedere situația reală din cazul în speță și, în mod special, faptul că, prin Sentința nr. 574 din 5 noiembrie 1959, pronunțata de Tribunalul Militar Timișoara, soțul reclamantei, K.M., în temeiul dispozițiilor prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., art. 25 pct. 6 alin. (2) C. pen., a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art. 59, art. 58 pct. 2-5 C. pen., precum și confiscarea averii personale în întregime, pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale. A fost obligat și la plata sumei de 400 ROL cheltuieli de judecată.

Se mai menționează, de asemenea, că Tribunalul Militar, prin Decizia nr. 1609 din 23 decembrie 1959, a admis recursul condamnatului și a redus pedeapsa la 3 ani închisoare corecțională, sentința rămânând definitivă, astfel încât soțul reclamantei a executat 3 ani închisoare corecțională.

Recurenta a mai arătat că dispozițiile prevăzute de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., în temeiul cărora soțul său a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională și 4 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercitării drepturilor prevăzute de art. 59 pct. 2-5 C. pen. și confiscarea averii personale, pentru delictul de „uneltire contra ordinii sociale”, se regăsesc în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, conform cărora „constituie de drept condamnări cu caracter politic, condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 207 - 209 C. pen.”.

Pe de altă parte, în perioada cât soțul reclamantei era în închisoare, pentru a-i teroriza și familia, reclamanta având doi copii mici, fiind fără venituri și fără niciun ajutor, organele de represiune din acea vreme au sechestrat toate bunurile din casă, aceasta fiind obligată sa introducă acțiune în instanță.

De asemenea, în 19 ianuarie 1960, executorul judecătoresc din cadrul Tribunalului Popular Arad a comunicat Secției financiare procesul verbal de confiscare a averii, după cum rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Instanța de apel a ignorat situația reală cu care soțul reclamantei s-a confruntat în închisoare, a ignorat repercusiunile suferite atât de el, cât și de familie.

În decizie, deși se pretinde analizarea întregului material probator existent în dosarul cauzei, se reține în mod distorsionat situația reală din cazul în speță, atribuindu-i-se o conotație incorectă, nereală, pur subiectivă, instanța distanțându-se foarte mult de acele principii corecte, nepărtinitoare, care trebuie să guverneze conduita acesteia.

Toate aceste condiții, aflarea soțului reclamantei în închisoare, lipsa veniturilor, confiscarea averii, au reprezentat consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, au afectat în mod deosebit situația familială, socială și profesională, la dosarul cauzei fiind depusă și o copie a cărții de muncă a condamnatului.

„Criteriul echității” la care se referă Curtea de Apel Timișoara, nu a fost avut în vedere de organele de represiune, atunci când l-au arestat și l-au supus la traume fizice și psihice pe soțul reclamantei, l-au supus unor condiții inumane, imposibil de descris, când, ulterior ieșirii din închisoare, l-au urmărit și au terorizat familia.

Instanța supremă a statuat că „Natura nepatrimonială a prejudiciilor face imposibilă echivalarea bănească a acestora. Repararea prejudiciului trebuie sa fie integrală, instanța putând fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune victima într-o situație similară aceleia avută anterior, cât pentru a-i procura satisfacții de ordin material, susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privat.

Cuantumul prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare. Daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și în măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care le-a fost afectata situația familială, profesional și socială.

Relevantă în soluționarea corectă și pertinentă a cauzei este practica Curții Europene a Drepturilor Omului în ceea ce privește interzicerea torturii, dreptul la libertate și la siguranță, astfel cum se regăsește în Hotărârea din 3 iunie 2003, Cauza Pantea Contra României.

Instanța de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale de la 120.000 euro și a stabilit cuantumul acestui prejudiciu la suma de 80.000 euro, fără a preciza cum a ajuns exact la această sumă și care au fost considerentele, din punct de vedere legal, care au îndreptățit-o la reducerea cuantumului despăgubirilor, diferența de 40.000 euro fiind pentru recurentă extrem de mare, cu atât mai mult cu cât are probleme grele și grave de sănătate atât ea, cât și fiul său.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice, și menținerea Sentinței pronunțate de Tribunalul Arad nr. 54 din 4 februarie 2010, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri totale în sumă de 120.000 euro sau echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua efectuării plații.

II. Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Arad, a criticat decizia pentru următoarele motive:

1. Instanța de apel reține, în mod eronat, că nu se impune reconstituirea dosarului în care s-a pronunțat hotărârea de condamnare a soțului reclamantei, față de dispozițiile art. 4 alin. (3) din Lege și nici ca această hotărâre să poarte mențiunea „caracterului politic”, omițând să-i pună în vedere reclamantei să depună hotărârile de condamnare purtând această mențiune, potrivit art. 6 din actul normativ.

2. Curtea de Apel Timișoara a ignorat în totalitate dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, respectiv faptul că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuia să aibă în vedere drepturile de care au beneficiat defunctul K.M. și reclamanta în baza Decretului - lege nr. 118/1990.

Astfel, instanța de apel a pierdut din vedere faptul că numitul K.M. a beneficiat de o indemnizație până în data de 1 august 1995, data decesului, iar reclamanta beneficiază, în prezent, și va beneficia și în viitor de sume care nu sunt modice, iar, pe de altă parte, reclamanta a beneficiat și beneficiază în continuare de o serie de facilități în baza aceluiași act normativ.

Nu se poate vorbi niciun moment de faptul că instanța ar fi ținut seama de drepturile de care a beneficiat reclamanta, din moment ce nu a fost stabilit cuantumul total al acestor despăgubiri, pentru ca instanța să poată avea în vedere o eventuală apreciere a prejudiciului creat, în raport de toate aceste beneficii.

În consecință, au fost încălcate prevederile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, prin acesta decizie a fost ignorat și faptul că reclamanta a beneficiat și beneficiază în continuare de o serie de facilități prevăzute de Decretul - lege nr. 118/1990, respectiv scutire de plata impozitelor și a taxelor locale, impozit pe clădiri, terenuri, autovehicule, asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor, transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, cu clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, după caz, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă și de către însoțitori, membrii de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru titular; un bilet pe an, gratuit, pentru tratament într-o stațiune balneoclimaterică; scutire de plata taxelor de abonament pentru radio și televizor; prioritate la instalarea unui post telefonic, precum și scutire de plata taxei de abonament; acordarea la cerere, cu titlu gratuit, a unui loc de veci; prioritate la repartizarea de către consiliile locale a unei locuințe din fondul locativ de stat; prioritate la acordarea, prin unitățile C.E.C.B., de credite avantajoase pentru cumpărarea, construirea sau repararea de locuințe proprietate personală, în condițiile prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

3. Deși instanța de apel folosește, ca motivare a acordării daunelor pentru prejudiciul suferit, termeni ca „satisfacție echitabilă”, aceasta creează, prin acordarea unei sume de 80.000 euro, o îmbogățire a reclamantei, având în vedere că despăgubirile ar trebui să se raporteze și la realitatea din acest moment, respectiv la valoarea salariului minim pe economie și la criza economică existentă, suma acordată fiind foarte mare.

Astfel, nu este lipsit de relevanță faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului și până în prezent - 50 de ani, deci, nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăși înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2009 - a efectelor hotărârii judecătorești de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacție rezonabilă.

Mai mult, prejudiciul creat s-a răsfrânt în principal asupra lui K.M. și într-o mică măsură asupra reclamantei K.E.

Prin urmare, recunoașterea prin lege a unei astfel de despăgubiri și dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferințe de ordin moral, nu trebuie, însă, interpretată în sensul obținerii unor sume exorbitante. Cu atât mai mult cu cât, prin Legea nr. 221/2009, nu este stabilit niciun criteriu la care instanța ar trebui sa se raporteze.

Mai mult, practica Curții Europene a Drepturilor Omului statuează, în baza principiului „restitutio in integrum”, ca dauna suferită să fie reparată prin aceleași mijloace prin care a fost produsă. Respectiv, o daună materială să fie reparată prin mijloace materiale, iar o daună morală să fie reparată prin recunoașterea și condamnarea situației, a fenomenului.

Nu în ultimul rând, despăgubirile financiare ce se acordă pentru un prejudiciu moral nu fac altceva decât să producă alte prejudicii materiale celorlalți cetățeni prin diminuarea bugetului de stat, concretizându-se în imposibilitatea susținerii de cheltuieli publice, lipsa fondurilor pentru susținerea sistemului public de sănătate, de învățământ, de investiții publice de care ar beneficia toți cetățenii țării; or, repararea unei daune nu trebuie să se facă prin crearea altei daune.

De asemenea, la momentul cuantificării despăgubirilor acordate, instanța trebuia să țină seama de faptul că plata acestor daune revine tuturor contribuabililor din ziua de azi care nu au avut nicio legătură cu faptele care au fost comise în trecut.

În aceste condiții, instanța de recurs trebuie să aibă în vedere că, referitor la daunele morale, sub aspectul cuantumului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență constantă, statuând în echitate și în raport de circumstanțele cauzei, adoptând o poziție moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza K., hotărârea din 7 februarie 2008, în care Curtea a constatat violarea art. 5 parag. 1, prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 euro pentru „prejudiciul moral incontestabil” suferit de reclamant. În Cauza Canciovici, pentru detenție nelegală, neaducerea în fața unui magistrat și interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. Și în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, art. 6 parag. 1 din Convenție), Curtea a manifestat aceeași moderație, acordând sume cuprinse între 1.000 - 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Cauza O. - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza D. - Hotărârea din 1 aprilie 2008).

4. Tribunalul Arad și, ulterior, Curtea de Apel Timișoara nu au cercetat în concret situația de fapt a intimatei reclamante pentru a putea cuantifica despăgubirile morale.

Curtea de Apel Timișoara, în motivare, susține că: „Prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea politică a soțului său, de al cărui sprijin a fost lipsită timp de 3 ani, este de netăgăduit”.

Aceste afirmații nu sunt susținute de niciun document, instanța mulțumindu-se să preia afirmațiile intimatei - reclamante din acțiunea formulată și pe baza unor premise nu se poate stabili în mod corect cuantumul prejudiciilor suferite.

Într-adevăr, stabilirea prejudiciului moral este un atribut al judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, dar acesta trebuie să facă o cercetare amănunțită asupra stării de fapt și nu una pur formală și superficială, deoarece numai în urma unei cercetări amănunțite a stării de fapt se pot stabili consecințele negative suferite de cei în cauză, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială, afectarea prestigiului social de fiecare persoană în parte.

În aceste condiții, motivarea instanței este bazată pe afirmațiile intimatei reclamante din acțiune, fără ca instanța să cerceteze dacă acestea sunt într-adevăr întemeiate.

În acest sens, trebuie avută în vedere practica constantă a instanței supreme, care a apreciat că prejudiciul moral se stabilește prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii raportate la cazul concret dedus judecății.

În caz contrar, are loc o greșită apreciere a cuantumului despăgubirilor, cum s-a întâmplat și în prezenta cauză, deoarece stabilirea prejudiciului nu a avut la bază o apreciere rezonabilă pe baza echității, nu este în legătură cu starea de fapt existentă și nu este în deplin acord cu ideea procurării unei satisfacții de ordin moral, susceptibile a înlocui valoarea de care intimata reclamantă a fost privată.

De asemenea, principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume foarte mari de bani, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, instituția răspunderii delictuale neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce pretind dezdăunări în temeiul Legii nr. 221/2009.

5. Suma de 2.500 RON, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în cele două faze procesuale, este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei și, în consecință, se impune reducerea cuantumului acestor cheltuieli.

Judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Conform acestor prevederi, partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă, prin aceasta, trebuie ca partea respectivă să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul procesului, să fi determinat aceste cheltuieli.

Nici aceste aspecte, privind reaua credință sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, nu pot fi reținute în sarcina recurentului pentru a putea să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de către K.E., ca fiind insuficient dovedită, iar, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor acordate.

În dosar a depus întâmpinare la recursul declarat de pârât intimata reclamantă, care a solicitat, în esență, respingerea căii de atac exercitată de partea adversă, ca nefondată.

Analizând cele două recursuri, Înalta Curte constată că cel declarat de pârât este fondat, iar cel declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, față de criticile părților, prezenta instanță va proceda la examinarea recursului declarat de pârât deoarece, prin acesta se contestă, printre altele, dreptul reclamantei la acordarea daunelor morale, în timp ce recursul celei din urmă se referă la cuantumul sumei acordate cu acest titlu, prin hotărârea atacată. Or, pentru a se soluționa recursul reclamantei, care se referă la cuantumul despăgubirilor acordate, mai întâi trebuie analizat dreptul părții la această formă de reparație, bineînțeles, în limitele motivelor de recurs formulate de pârât.

II. Pe de altă parte, în ceea ce privește efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, care ar conduce la respingerea acțiunii formulate de reclamantă, aspect invocat, ca motiv de ordine publică, de către reprezentantul pârâtului, acesta a susținut că, în urma pronunțării deciziei menționate, nu mai există, în prezent, o reglementare legală pentru acordarea de despăgubiri pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, astfel că, și față de această situație, acțiunea reclamantei ar trebui respinsă pe fond.

Susținerile recurentului pârât vor fi înlăturate pentru următoarele considerente:

Într-adevăr, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15.11.2010, au fost declarate neconstituționale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, care reglementau dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoanele condamnate politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Contrar, însă, susținerilor recurentului, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu produce niciun efect în privința dreptului reclamantei la despăgubiri, în calitate de soție a celui condamnat politic, în prezent decedat, cât timp decizia respectivă a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului (recursurile fiind declarate la data de 24 iunie 2010, de către reclamantă, și la 2 iulie 2010, de către pârât, iar Decizia Curții Constituționale în discuție a fost pronunțată la data de 21 octombrie 2010 și publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010) și după ce două instanțe au verificat și constatat dreptul părții la reparația menționată.

Față de efectele Deciziei Curții Constituționale pentru reclamantă și pentru orice alt solicitant aflat în situația sa, fără dubiu, defavorabile deoarece suprimă, practic, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, aplicarea sa de către prezenta instanță este incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu art. 6 și art. 14 din documentul european.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri” din textul sus-menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi considerate „drepturi de proprietate” și, deci, „bunuri” în sensul acestei dispoziții.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 se aplică atât „bunurilor actuale”, cât și „valorilor patrimoniale”, inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Primul Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza K. c. Slovaciei, parag. 52).

Voința statului a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de Putere, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/ 34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 au o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În plus, dreptul la despăgubiri pentru persoanele care îndeplineau cerințele legii în discuție era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne pronunțată până la acea dată.

În speță, reclamanta a formulat acțiunea la 2 octombrie 2009, în consecință, în termenul de trei ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, îndeplinind, astfel, cerința legată de termenul sesizării instanței, prevăzută de art. 5 alin. (1) lit. a) din actul normativ.

A solicitat despăgubiri pentru o condamnare suferită de soțul său, căreia însăși legea îi recunoaște caracterul politic [art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009], fără să mai fie necesară, astfel, constatarea unui asemenea caracter din partea instanței și, anterior apariției Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, două instanțe verificaseră și confirmaseră îndeplinirea cerințelor legale, de către petentă, pentru a obține despăgubiri, hotărârea definitivă pronunțată în cauză reprezentând, ea însăși, o valoare patrimonială, de natură să justifice speranța legitimă a părții menționate de a-și vedea valorificat dreptul la despăgubiri recunoscut de lege.

Toate aceste elemente conturează, în concluzie, „speranța legitimă” a reclamantei de a avea șanse de succes în dreptul intern, speranța legitimă bucurându-se de protecția art. 1 din Primul Protocol la Convenție, întocmai ca și un „bun actual” (de exemplu, dacă reclamanta ar fi deținut o hotărâre irevocabilă de acordare a daunelor morale).

Fără îndoială, protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol cu privire la „bunurile” unei persoane nu este una absolută, autoritățile statale putând aduce anumite limitări ale exercițiului acestui drept, în condițiile tezei a II-a din textul de lege menționat.

În acest sens, se prevede că „Dispozițiile precedente (din art. 1 alin. (1) teza I) nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general…”.

Prin urmare, art. 1 conține nu numai principiul general al protecției dreptului de proprietate, ci și alte două principii care constituie limite ale exercițiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică și reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a consacrat și o limită jurisprudențială, dată de „atingerea substanței” dreptului, care trebuie privită în sensul că, chiar dacă limitarea privește realizarea unui interes general, ea nu trebuie să determine golirea de conținut a dreptului proprietarului bunului.

Partea a doua a art. 1 din Protocolul nr. 1 înscrie, astfel, trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a dreptului titularului asupra acelui bun, și anume, privarea să fie prevăzută de lege, să fie impusă de o cauză de utilitate publică și să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional, care vizează respectarea principiului proporționalității între interesul general și imperativele apărării drepturilor individuale.

În acest sens, acordarea unei indemnizații corespunzătoare reprezintă expresia respectării principiului proporționalității sus - enunțat.

Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, de la data publicării în Monitorul Oficial, devine general obligatorie, putându-se considera că respectă criteriul de legalitate a privării de proprietate, impus de C.E.D.O., deoarece noțiunea de „lege”, proprie Convenției, nu trebuie privită în accepțiunea ei formală, și anume de norme juridice cuprinse în actele normative adoptate de Parlament.

În sensul Convenției, legea reprezintă orice normă obligatorie și generală, oricare i-ar fi izvorul formal.

Prin soluția adoptată în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic trecut.

Mai trebuie adăugat că, potrivit art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992 republicată, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele în 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial dacă, în acest interval, Parlamentul sau, după caz, Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea este încetarea efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională.

Până în prezent nu s-a intervenit în sensul compatibilizării art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 cu dispozițiile constituționale, în sensul celor reținute prin decizia în discuție, astfel încât textul de lege menționat nu mai produce efecte juridice.

Pentru cei care, ca și reclamanta, sunt beneficiarii unei hotărâri definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la despăgubiri, deci, ai unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Primul Protocol, aplicarea deciziei în recurs, cu consecința previzibilă a respingerii acțiunii, ar conduce la o privare de proprietate înțeleasă în sens larg, respectiv la privarea persoanei îndreptățite de despăgubirile acordate de instanță, în urma verificării îndeplinirii cerințelor legale.

Cum privarea de despăgubiri este totală, ea afectează însăși „substanța” dreptului la despăgubiri, deoarece despăgubirile au dispărut din patrimoniul beneficiarului, aceasta fără să se acorde nicio compensație în schimb sau, cel puțin, să se prevadă, pentru viitor, șansa obținerii unei oarecare reparații.

Ca atare, nu există „indemnizarea corespunzătoare” a titularului dreptului.

Dacă s-ar putea considera că interesul general avut în vedere la adoptarea Deciziei Curții Constituționale este legat de actuala situație economică a statului român, care impune anumite restricții bugetare pe toate palierele, în niciun caz nu se poate reține că este respectat criteriul de proporționalitate enunțat mai sus.

În concluzie, aplicând, în recurs, Decizia Curții Constituționale, față de o persoană căreia i s-a recunoscut, în mod definitiv, dreptul la despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, cu consecința finală a respingerii acțiunii reclamantei, aceasta ar conduce la o privare de bun, fără plata unui contraechivalent, ceea ce, în final, ar reprezenta o încălcare a art. 1 din Primul Protocol.

Aplicarea deciziei în discuție ar determina și încălcarea art. 6 din C.E.D.O., din perspectiva „dreptului de acces la o instanță”.

Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, drept care trebuie să fie efectiv, care nu este unul absolut, în sensul că este susceptibil de limitări, limitări care, ca și în cazul art. 1 din Primul Protocol, trebuie să respecte anumite principii, și anume să urmărească un scop legitim, să nu afecteze substanța dreptului și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese.

Dacă s-ar aplica decizia Curții Constituționale (care, după cum s-a arătat în precedent, nu a fost urmată de intervenția legislativului în armonizarea dispoziției declarate neconstituționale cu legea fundamentală), instanța de recurs ar fi lipsită, în totalitate, de posibilitatea de a analiza legalitatea deciziei recurate din perspectiva normelor legale avute în vedere de instanțele anterioare și în vigoare la data pronunțării lor, cu consecința previzibilă și, bineînțeles, defavorabilă pentru reclamantă, de respingere a acțiunii.

Or, aceasta ar însemna o ingerință în dreptul de acces al reclamantei la un tribunal, ingerință care nu asigură un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit, de ordin patrimonial, pentru stat, și mijloacele alese.

Aplicarea deciziei Curții în faza procesuală a recursului, cu soluția previzibilă enunțată mai sus, ar lipsi-o practic pe reclamantă și în absența oricărei culpe procesuale din partea sa, de posibilitatea obținerii unei hotărâri irevocabile favorabile (dacă este cazul), în baza căreia să-și poată valorifica dreptul la despăgubiri.

În esență, dreptul la nediscriminare, recunoscut de art. 14, protejează persoanele fizice și juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le recunoaște (în speță, cu referire la art. 1 din Primul Protocol și art. 6 din Convenție).

Textul de lege impune să se cerceteze, pentru a se vedea dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoge sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv dacă urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

Or, însăși Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că, prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane care, deși se află în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin prisma argumentului de interpretare a fortiori („cu atât mai mult”), care presupune ideea că o normă de drept poate fi aplicată la o situație concretă, neprevăzută în ipoteza acesteia, dacă motivele care au fost avute în vedere la adoptarea normei se regăsesc cu și mai multă putere în situația respectivă, neacordarea niciunei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră, ca în cazul reclamantei, chiar o hotărâre definitivă, de acordare a despăgubirilor, creează un tratament discriminatoriu în raport cu cei care, la aceeași dată, beneficiau de o hotărâre irevocabilă, putându-se bucura de despăgubirile recunoscute printr-o asemenea hotărâre.

Aplicarea deciziei sus-menționate proceselor aflate în curs determină o discriminare în ipoteza a două acțiuni introduse la aceeași dată, de către persoane aflate în situații identice (din punctul de vedere al drepturilor conferite prin actul normativ menționat), dintre care una este soluționată prin hotărâre irevocabilă, iar cealaltă nu este soluționată, aflându-se în faza apelului sau recursului, din motive care nu au legătură cu atitudinea procesuală a reclamantului (încărcătura instanțelor, termene lungi ș.a.).

Pentru toate argumentele prezentate în precedent nu se poate ține seama, în soluționarea cauzei de față, de Decizia nr. 1358/2010, cu rezultatul pretins de pârât, privind respingerea acțiunii ca urmare a aplicării acestei decizii.

Trecând la analiza deciziei recurate în limitele motivelor de recurs formulate de pârât și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de acesta este fondat doar în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate în dosarul de apel, pentru următoarele considerente:

1. În mod corect, Curtea de Apel a considerat că nu se impune reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare în condițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.

Textul de lege sus-menționat nu este incident în cauză, astfel după cum a reținut și instanța de apel, față de condamnarea pronunțată în cazul soțului reclamantei, K.M., care face parte din categoria condamnărilor care, de drept, au caracter politic, în condițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Lege, condamnarea survenind în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936 („delictul de uneltire contra ordinii sociale”).

Or, prevederile art. 4 alin. (3) din Lege, care vizează obligația instanței de a lua toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, se aplică în situația persoanelor menționate în alin. (1) din același articol, respectiv a celor condamnate penal în perioada de referință a legii pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2). În consecință, în cazul altor condamnări decât cele care constituie de drept condamnări cu caracter politic, cum este și ipoteza condamnării suferite de soțul reclamantei.

În ceea ce privește faptul că instanța nu a pus în vedere reclamantei să depună la dosar hotărârile judecătorești de condamnare care să poarte mențiunea caracterului politic al condamnării, conform art. 6 din Legea nr. 221/2009, acesta nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

Astfel, la dosar există Sentința de condamnare nr. 574 din 5 noiembrie 1959 (filele nr. 16 - 19 dosar fond) eliberată de C.N.S.A.S. - Direcția Arhivă Popești Leordeni și nu un simplu extras cum, greșit, a susținut recurentul, sentință din care rezultă infracțiunea pentru care a fost condamnat soțul reclamantei și care face parte din categoria celor enunțate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, ca fiind de drept condamnări cu caracter politic.

Prin urmare, față de dispozițiile legale sus-menționate, rezultă fără dubiu că fapta pentru care a fost condamnat K.M., respectiv delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. din 1936, face parte din cele enumerate în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și, ca atare, constituie de drept condamnare cu caracter politic.

Lipsa mențiunii caracterului politic al condamnării pe hotărâre în condițiile art. 6 din aceeași lege nu produce niciun efect în soluționarea cauzei față de lipsa oricărui dubiu asupra naturii faptei pentru care soțul reclamantei a suferit condamnarea, cu consecința de drept a caracterului politic al acesteia, în condițiile actului normativ în discuție.

Inexistența, în dosarul cauzei, a hotărârii pronunțate în recursul condamnatului, respectiv a Deciziei nr. 1609 din 23 decembrie 1959, nu produce, de asemenea, nicio consecință, din moment ce, prin aceasta, s-a redus doar cuantumul pedepsei și nu o schimbare de încadrare juridică a faptei pentru care K.M. a fost condamnat prin Sentința nr. 574/1959.

În concluzie, nu se poate considera că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin. (3) și că inexistența mențiunii caracterului politic al condamnării potrivit art. 6 din Legea nr. 221/2009 ar putea conduce la respingerea acțiunii formulate de reclamantă.

2. Nici susținerile referitoare la faptul că instanța de apel nu ar fi ținut seama de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, republicat, nu sunt întemeiate.

Astfel, în considerentele deciziei, redând argumentele de fapt și de drept ale primei instanțe, Curtea menționează că soțul reclamantei și, ulterior decesului acesta intervenit la 13 iulie 1995, aceasta au beneficiat de o indemnizație lunară care, în prezent este de 200 RON, ceea ce reprezintă „o sumă modică și nici pe departe nu poate acoperi prejudiciul încercat de către soțul reclamantei”, după cum se consemnează în hotărâre.

Chiar dacă instanța de apel nu face referire în mod direct, în aprecierea cuantumului prejudiciului moral, la indemnizația încasată în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990, redând acest aspect în cadrul deciziei recurate, chiar dacă prin raportare la argumentele primei instanțe, este fără dubiu că a ținut seama în mod implicit de reparația acordată prin actul normativ anterior. Aceasta cu atât mai mult cu cât a procedat la reducerea cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, care, la rândul său, după cum s-a arătat, a avut în vedere indemnizația lunară respectivă.

Reținând, în considerentele deciziei, aspectul referitor la încasarea indemnizației cuvenite potrivit Decretului - Lege nr. 118/1990 nu era necesar să-l reia, în propria analiză din moment ce nu a intervenit nicio schimbare în situația de fapt, în sensul că indemnizația ar fi fost mai mare sau nu s-ar fi încasat deloc, astfel încât să influențeze, din perspectiva acestui criteriu, cuantumul despăgubirilor.

De asemenea, nu era necesară o evaluare a cuantumului total al indemnizației lunare încasate de soțul reclamantei și de către aceasta din urmă, după decesul autorului ei, la stabilirea valorii despăgubirilor deoarece nu există nicio dispoziție legală care să prevadă un asemenea mod de calcul.

În cazul daunelor morale nu se poate stabili o concordanță valorică exactă între cuantumul lor și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare sunt destinate să contribuie.

Aceasta întrucât în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani și, ca atare, prejudiciul este ușor de determinat, drepturile nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat bănește, având în vedere că ele vizează drepturi ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Prin urmare, nu se poate pretinde instanței de judecată să aibă în vedere, dintr-o perspectivă a exactității matematice, criteriile oferite de lege pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor (cele prevăzute în art. 5 alin. (11)), tocmai pentru că acestea se referă la drepturi nepatrimoniale, a căror lezare este dificil de cuantificat și, implică, fără discuție, și doza de apreciere a organului judiciar.

Pentru toate aceste motive, nu prezintă relevanță calculul sumei totale primite de soțul reclamantei și de aceasta din urmă, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, reparația acordată prin legea anterioară fiind doar unul dintre criteriile ce conturează valoarea daunelor morale cuvenite unei persoane, alături de celelalte criterii legale, care, alături de cele consacrate în jurisprudența creată în aplicarea legii, configurează reparația pe care instanța o consideră echitabilă, proporțională și rezonabilă de la caz la caz, în funcție de circumstanțele particulare ale speței.

În plus, faptul că instanțele anterioare nu au făcut referire, în hotărârile pronunțate, la valoarea totală a indemnizației primite potrivit Decretului - Lege nr. 118/1990, nu înseamnă că nu l-au avut în vedere ca atare, în cuantificarea despăgubirilor morale, din moment ce au indicat până când a fost încasat de soțul părții și care este cuantumul sumei încasate de la data decesului și până în prezent de către reclamantă.

A mai arătat recurentul că instanța nu ar fi ținut seama de celelalte facilități de care ar fi beneficiat reclamanta în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, susținere care, de asemenea, nu este întemeiată deoarece pârâtul nu procedează decât la redarea unor texte de lege din cuprinsul Decretului - Lege nr. 118/1990, care cuprind anumite facilități pentru cel condamnat pentru fapte de natură politică și pentru soțul său, după decesul acestuia (art. 8 din actul normativ), dar cu privire la care, în speță, nu s-a dovedit că ar fi beneficiat reclamanta.

Ambele instanțe au avut în vedere, în raport și de declarația notarială a reclamantei de la fila 62 dosar fond, faptul că soțul reclamantei a beneficiat de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990, iar, ulterior decesului acestuia, reclamanta a încasat doar indemnizația de 200 RON lunar, prevăzută în art. 5.

Susținând că reclamanta a beneficiat și de alte drepturi, conform aceluiași act normativ, pârâtul era obligat, în condițiile art. 1169 C. civ., să facă dovada contrară celor declarate de parte prin act notarial și reținute de instanțe, dar, în speță, nu a procedat la administrarea unor asemenea dovezi, limitându-se doar la invocarea dispozițiilor legale.

Referitor la facilitățile constând în prioritatea acordată de lege la repartizarea de către consiliile locale a unei locuințe din fondul locativ de stat și la prioritate la acordarea, prin unitățile C.E.C.B., de credite avantajoase pentru cumpărarea, construirea sau repararea de locuințe proprietate personală, cu acordarea creditului în condițiile prevăzute de Legea locuinței nr. 114/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevăzute în art. 9 din Decretul - Lege nr. 118/1990, aceste dispoziții nici nu se aplică reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare.

Alin. (1) din textul de lege menționat reglementează, în mod expres, dreptul celui în cauză, care a suferit condamnarea, la asemenea facilități, iar nu și al soțului supraviețuitor, care nu este menționat în cuprinsul dispoziției legale ce consacră facilitățile respective, spre deosebire de cele care constau în dreptul la indemnizație lunară și cele prevăzute în art. 8 din actul normativ în discuție.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de apel nu ar fi ținut seama de reparația deja acordată în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990 și că, astfel, nu ar exista temei pentru dreptul reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare a condamnatului decedat, la daune morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

3. În ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul exagerat al daunelor morale, cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării bănești a prejudiciului moral, la condițiile social-economice și financiare ale realității românești actuale, concluzionând că suma acordată de către Curte este „foarte mare” și reprezintă o îmbogățite fără justă cauză în beneficiul reclamantei.

Aceste critici, care reprezintă doar simple afirmații de ordin subiectiv ale recurentului și care vizează chestiuni de temeinicie a deciziei recurate, și nu de nelegalitate, nu pot fi cenzurate de prezenta instanță, față de actuala structură a recursului care, prin abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu mai permite reevaluarea situației de fapt stabilită de instanțele anterioare.

Mai susține recurentul că prejudiciul moral nu poate fi cuantificat bănește, critică neîntemeiată deoarece însăși legea recunoaște dreptul la despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în art. 5 lit. a).

Arată că nu există criterii legale de evaluare, susținere, de asemenea, neîntemeiată față de dispozițiile art. 5 alin. (11) în cuprinsul cărora se face vorbire despre asemenea criterii, parte dintre ele fiind invocate chiar de către pârât, prin întâmpinarea depusă în dosarul de fond și prin căile de atac exercitate în prezentul proces (durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare, consecințele negative produse pe plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în baza unor acte normative anterioare).

În ceea ce privește faptul că a trecut o perioadă lungă de timp de la condamnare, acest aspect este relevant la stabilirea daunelor morale, fiind prevăzut ca atare în dispozițiile art. 5 alin. (11), dar nu poate fi privit singular în evaluarea daunelor morale, ci împreună cu celelalte criterii legale și jurisprudențiale, care, toate, configurează prejudiciul moral suferit de cel condamnat.

Or, având în vedere că instanța de apel a redus semnificativ cuantumul sumei acordate reclamantei cu acest titlu, de către Tribunal, (de la 120.000 euro la 80.000 euro în echivalent în lei la data plății), în consecință, cu o treime, iar acest criteriu, al timpului scurs de la data condamnării, nu poate avea o pondere mai mare în evaluarea despăgubirilor, Înalta Curte constată că nu se impune reducerea sumei stabilite de instanța de apel în raport de criteriul menționat.

De asemenea, înlăturarea de drept a efectelor hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute în art. 1 nu conduce la concluzia că această reparație de ordin moral înlătură reparația pecuniară.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei (sau persoanelor prevăzute de lege, în caz de deces al victimei condamnării) o anumită satisfacție sau ușurare – pe căi indirecte oarecum – pentru suferințele îndurate.

Banii trebuie admiși printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru același motiv pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate – deși nici acest aspect nu este de neglijat – cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. De altfel, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevede, în mod expres, acordarea de despăgubiri, ca modalitate de reparație a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic.

Este motivul pentru care, în speță, instanțele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a constatării de drept a caracterului politic al condamnării suferite de soțul reclamantei, prin Sentința penală nr. 574 din 5 noiembrie 1959 a Tribunalului Militar Timișoara, modificată prin Decizia nr. 1609 din 23 decembrie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a 3 - a Militară, ci i-au acordat acesteia despăgubiri bănești pentru suferințele psihice îndurate în urma condamnării.

În ceea ce privește faptul că prejudiciul moral creat s-a repercutat mai mult în persoana soțului reclamantei decât al acesteia, susținerile sunt corecte, în realitate interesând doar prejudiciul moral suferit de persoana în cauză, în speță, de condamnat, pentru obținerea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 221/2009. Soția poate solicita despăgubiri în condițiile Legii nr. 221/2009 nu pentru prejudiciul moral suportat de aceasta, ca urmare a condamnării soțului său, chiar dacă un asemenea prejudiciu ar fi de necontestat sau pe deplin dovedit, ci doar pentru prejudiciul moral suferit de soțul condamnat, după decesul acestuia și în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a actului normativ în discuție, potrivit art. 5 alin. (1).

Curtea de Apel a verificat prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a condamnării soțului său, decedat anterior intrării în vigoare a Legii, dar recurentul nu a contestat analiza prejudiciului moral în persoana reclamantei, realizată de către instanța de apel, astfel încât dreptul la despăgubiri al acesteia, chiar verificat în persoana sa și nu a soțului, cum ar fi fost corect, rămâne câștigat cauzei.

În limitele motivelor de recurs formulate de pârât, astfel cum au fost evidențiate mai sus, prezenta instanță, spre deosebire de instanța de apel, a verificat acele susțineri care se pot încadra în critici de nelegalitate raportat la prejudiciul moral suferit de cel condamnat, respectiv de soțul reclamantei, iar nu de aceasta din urmă.

Ca atare, luându-se în considerare, de către Înalta Curte, numai prejudiciul moral al condamnatului, critica privind faptul că acest prejudiciu s-ar fi produs mai mult în persona acestuia decât în persoana reclamantei, deși corectă, rămâne fără obiect.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene, care nu ar conferi dreptul la despăgubiri în cazul prejudiciului moral creat în urma luării unor măsuri nelegale referitoare la libertatea individului, susținerile recurentului sunt neîntemeiate, înseși hotărârile enunțate stabilind dreptul celor implicați la despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral creat acestora.

Pe de altă parte, în speța de față, jurisprudența Curții invocată de către recurent are mai mult valoare teoretică și caracter generic privind posibilitatea acordării unor sume de bani și în cazul prejudiciului moral suferit de o persoană, nu numai al celui material. În prezenta cauză, hotărârile enunțate nu au relevanță directă deoarece dreptul la despăgubiri într-un anume cuantum, considerat rezonabil de către recurent, pentru prejudiciul moral suferit de către cei implicați este rezultatul unor situații intervenite după ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, de către România, și care sunt diferite în ceea ce privește circumstanțele în care s-au produs și consecințele pentru cel vizat față de cazul soțului reclamantei.

Astfel, reclamanta a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său în urma condamnării politice intervenite într-o perioadă anterioară ratificării de către România a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificare ce s-a realizat prin Legea nr. 30/1994.

„Ratione temporis”, cum despăgubirile pretinse de reclamantă au la bază și pun în discuție fapte comise anterior ratificării de către România a documentului european, iar hotărârile Curții Europene invocate în cererea de recurs vizează cazuri promovate împotriva statului nostru pentru fapte săvârșite după ratificarea Convenției (detenție nelegală, interceptări telefonice nelegale și altele), aceste hotărâri nu pot servi ca fundament în soluționarea acțiunii reclamantei nici măcar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor solicitate.

Aceasta deoarece, pe lângă faptul că jurisprudența invocată pune în discuție nereguli săvârșite în materie de libertate a individului după ratificarea Convenției, iar pretențiile reclamantei au la bază fapte din regimul politic trecut, când România nu ratificase Convenția, circumstanțele cauzelor sunt „de plano” diferite.

Cu alte cuvinte, o condamnare intervenită în regimul politic trecut este ușor de presupus că implica diferențe majore față de condamnările din epoca prezentă, ulterioară ratificării Convenției Europene a Drepturilor Omului, atât în ceea ce privește desfășurarea procesului, regimul și condițiile de detenție, dar și a consecințelor pe plan subiectiv suportate de condamnat.

Ca atare, jurisprudența europeană creată în legătură cu cazuri de arestare sau condamnare nelegală ce au avut loc după ratificarea ei, de către România, în regimul politic prezent, când, chiar dacă au fost săvârșite nereguli în cazurile respective, pentru care cei implicați au și obținut condamnarea statului român, se presupune că există anumite garanții legale, inclusiv de ordin constituțional, privind desfășurarea procesului, condițiile de detenție în caz de condamnare penală sau/și arestare preventivă, nu poate sta la baza soluționării prezentei cauze nici măcar în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate în cauzele respective.

De altfel, recurentul nu procedează decât la enunțarea hotărârilor C.E.D.O., fără să arate în mod concret care este relevanța lor față de situația condamnării suferite de soțul reclamantei și similitudinea cu cazul acestuia, pentru putea fi avute în vedere în soluționare cauzei – subliniem, avându-se în vedere și argumentele arătate în precedent în legătură cu diferențele de ordin temporal din prezentul litigiu față de cauzele judecate de contenciosul european.

În concluzie, niciuna dintre criticile prezentate în cadrului motivului trei de recurs nu întrunește cerințele admiterii motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

4. Susținerile din cadrul acestui motiv de recurs vizează aspecte legate de netemeinicia hotărârii, recurentul invocând că instanța a stabilit situația de fapt doar în baza afirmațiilor reclamantei, a căror temeinicie nu a verificat-o.

Or, cum s-a mai arătat, aspectele legate de stabilirea unei anumite situații de fapt în raport de probele administrate în cauză (sau de insuficiența probatoriului administrat) nu mai pot fi examinate în prezent față de actuala structură a recursului.

Cât privește faptul că instanța de apel nu ar fi cercetat în mod concret situația de fapt, raportat la criteriile legale și jurisprudențiale în materie, ceea ce ar fi putut conduce la o eventuală casare cu trimitere spre rejudecare în condițiile art. 314 C. proc. civ., aceasta nu poate fi dispusă deoarece Curtea de Apel a avut în vedere, la pronunțarea soluției, atât reparația anterioară în condițiile Decretului - Lege nr. 118/1990, durata condamnării și cât s-a executat de cel condamnat, consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, profesională și socială, criterii enumerate în cuprinsul hotărârii.

Ca atare, nu se poate reține că decizia recurată implică o apreciere de ordin arbitrar a instanței de apel, chiar dacă efectele juridice rezultate în urma aplicării criteriilor legale și jurisprudențiale au vizat prejudiciul moral suferit de reclamantă, dreptul la despăgubiri al acesteia, pentru cele expuse în precedent, rămânând câștigat cauzei.

De altfel, singurul criteriu invocat în recurs și care a fost, într-adevăr, omis în analiza instanțelor anterioare a fost cel referitor la perioada scursă de la condamnare și până în prezent, criteriu analizat, însă, de această instanță, prin suplimentarea considerentelor instanțelor anterioare, ceea ce înlătură orice vătămare care ar rezulta dintr-o pretinsă insuficiență a motivării acestor instanțe.

În concluzie, stabilirea despăgubirilor într-un anumit cuantum, de către instanța de apel, redus față de cel acordat de prima instanță, și la care s-a avut în vedere inclusiv înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză, după cum afirmă chiar instanța de apel, nu este rezultatul unor considerente arbitrarii, ci se raportează la criteriile prevăzute de lege și jurisprudență, enumerate mai sus.

5. Cât privește criticile referitoare la cheltuielile de judecată, acestea sunt, în parte, fondate și vor duce la admiterea recursului doar raportat la cheltuielile de judecată acordate de instanța de apel, nu și la cele acordate de Tribunal și confirmate de Curtea de Apel.

Susținerile privind cuantumul exagerat al cheltuielilor de judecată, respectiv 2.500 RON, reprezintă o simplă afirmație, care nu se încadrează în vreun motiv de nelegalitate, cu atât mai mult cu cât pentru aceste cheltuieli au fost depuse înscrisuri doveditoare (chitanțe privind plata onorariului de avocat).

De asemenea, pentru cheltuielile acordate în primă instanță, acestea au fost menținute de către Curtea de Apel, care a apreciat că nu se impune reducerea onorariului de avocat față de complexitatea cauzei și de faptul că onorariul a fost oricum redus de prima instanță (de la 4.200 RON la 1.500 RON, potrivit cu cuantumul despăgubirilor admise).

Ca atare, soluția instanței de apel pe aspectul menținerii cuantumului cheltuielilor acordate de prima instanță are la bază considerente ce țin de aprecierea acestei instanțe și care nu pot fi cenzurate de Înalta Curte.

Cât privește soluția Curții de Apel, de menținere a dispoziției de acordare a cheltuielilor de judecată în dosarul primei instanțe, raportat la culpa procesuală a pârâtului, aceasta este legală.

Astfel, pârâtul a contestat dreptul reclamantei la despăgubiri ca insuficient dovedit, solicitând prin întâmpinarea depusă în dosarul primei instanțe, respingerea acțiunii și, în cele din urmă, acesta a pierdut procesul, fiind obligat la acordarea despăgubirilor în cuantum de 120.000 euro.

Fiind parte căzută în pretenții și nefiind incidente dispozițiile art. 275 C. proc. civ., care implică recunoașterea pretențiilor reclamantei, de către pârât, la prima zi de înfățișare, pentru ca acesta să nu fie obligat la plata cheltuielilor de judecată, ceea ce, în speță, nu este cazul, în mod corect pârâtul a fost obligat la cheltuieli de judecată, în primă instanță, către partea adversă.

Soluția de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în apel, către aceasta din urmă, nu este, însă, corectă.

Pârâtul este singura parte care a exercitat cale de atac împotriva sentinței, pe care a și câștigat-o, fiind redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de Tribunal, de la 120.000 euro la 80.000 euro.

Prin urmare, aceasta a pierdut procesul în faza procesuală respectivă, nefiind îndreptățită să primească cheltuielile de judecată efectuate în cadrul procesului desfășurat în apel.

Prin soluția adoptată în ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea de Apel a procedat la o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta fiind „parte căzută în pretenții” în apel, în sensul textului de lege menționat, și neputând primi, în consecință, cheltuieli de judecată în această fază procesuală.

Sub acest aspect, Înalta Curte va admite recursul, va modifica decizia atacată, cu consecința înlăturării obligării apelantului pârât la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată în apel, către intimata reclamantă.

I. Recursul declarat de reclamantă este nefondat.

În esență, criticile sale vizează cuantumul prea mic al despăgubirilor acordate de către Curtea de Apel, care a redus suma de bani stabilită de prima instanță în mod nejustificat și subiectiv.

Invocă în continuare anumite aspecte care nu ar fi fost avute în vedere de către Curte în aprecierea acestui cuantum și care se referă la prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a condamnării politice a soțului său.

După cum s-a arătat, prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a condamnării cu caracter politic a soțului său nu poate fi valorificat în condițiile Legii nr. 221/2009 și nu interesează în speță.

Ca atare, faptul că reclamanta a rămas, pe perioada cât soțul său a executat pedeapsa aplicată de instanța penală, singură, fără ajutor, fără venituri, având în grijă doi copii de vârstă mică, fiind nevoită să promoveze un proces pentru a scoate bunurile de sub sechestru, ceea ce i-a dezvoltat și accentuat o stare de temere și nesiguranță, sunt chestiuni care, fără îndoială, pot avea repercusiuni grave asupra vieții reclamantei, dar care, în condițiile actului normativ sus - enunțat, nu interesează în soluționarea cauzei deoarece sunt circumstanțe care nu îl au în vedere pe cel condamnat, ci pe reclamantă.

Or, cum deja s-a arătat, prejudiciul moral creat acesteia prin condamnarea soțului nu poate fi valorificat în condițiile Legii nr. 221/2009, reclamanta având dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soțul său, după decesul acestuia, în calitate de soție supraviețuitoare și, deci, de persoană prevăzută de lege ca putând beneficia de aceste despăgubiri și nu pentru propriul prejudiciu moral produs ca urmare a condamnării soțului.

Cu toate acestea, recunoașterea dreptului la despăgubiri al reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de aceasta în urma condamnării soțului său, în prezent decedat, rămâne câștigat cauzei față de limitele motivelor de recurs exercitat de către pârât și de principiul „non reformatio in pejus” – „nereformarea în rău”.

Acest principiu presupune neagravarea situației unei părți în propria cale de atac, astfel încât, față de faptul că pârâtul nu a contestat analiza prejudiciului moral în persoana reclamantei, prezenta instanță nu poate schimba soluția Curții de Apel, în sensul de a înlătura dreptul acesteia la despăgubiri stabilit prin analizarea în această modalitate a prejudiciului moral.

Pe de altă parte, nici reclamanta nu poate pretinde o sumă mai mare decât cea acordată de Curtea de Apel, prin invocarea unor aspecte care pun în discuție suferințele sale de ordin moral ca urmare a condamnării soțului sau problemele actuale de sănătate ale ei și ale fiului, care nu au legătură cu cauza de față.

În ceea ce privește natura condamnării, determinată de temeiul juridic în baza căruia a fost pronunțată și durata pedepsei aplicate, dar și executate în mod concret, de către soțul reclamantei, aceste chestiuni au fost avute în vedere de către Curte și au fundamentat soluția de acordare a daunelor morale. Prin urmare, susținerile recurentei în legătură cu aceste aspecte reprezintă o simplă prezentare a condițiilor în care soțul său a ajuns să fie condamnat, o înșiruire de texte din Codul penal și evocarea hotărârilor de condamnare, care nu se pot circumscrie, însă, unor critici de nelegalitate.

Referitor la consecințele negative pe plan fizic și moral, la importanța valorilor morale lezate și la aspecte legate de afectarea situației familiale și profesionale, aceste criterii au fost enunțate de către Curte, care a concluzionat, însă, asupra prejudiciului moral suferit de reclamantă în raport de aceste criterii și de condamnarea soțului său. Pentru argumentele arătate în precedent, reclamanta nu poate obține o sumă de bani mai mare decât cea acordată de instanța de apel, în urma reanalizării acelorași criterii în persoana condamnatului.

Cu alte cuvinte, s-au avut în vedere criteriile legale de către instanța de apel, prejudiciul moral avut în vedere este cel produs reclamantei, ca urmare a condamnării soțului, ceea ce rămâne câștigat cauzei, față de motivele de recurs ale pârâtului, iar analiza acelorași criterii pentru stabilirea prejudiciului moral suferit de condamnat, cu consecința majorării cuantumului daunelor, ceea ce intenționează să obțină recurenta, prin exercitarea căii de atac, nu este posibilă.

Critica referitoare la situația profesională a condamnatului, care ar fi înregistrat o evoluție negativă, cu consecințe în planul prejudiciului moral, deși invocată de recurentă, nu a fost dezvoltată într-o manieră care să poată conduce la analiza acestei susțineri.

Depunerea în dosar a cărții de muncă a soțului reclamantei, chiar dacă ar demonstra o involuție de ordin profesional a acestuia, inclusiv din perspectiva veniturilor câștigate din profesie (acest aspect vizând nu prejudiciul moral, ci, eventual, unul material), nu reprezintă un argument suficient pentru a contura prejudiciul moral suferit de autorul reclamantei ca urmare a evoluției carierei sale profesionale.

În concluzie, criticile recurentei, în parte nu au relevanță în soluționarea cauzei, în parte nu sunt întemeiate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de această parte va fi respins ca nefondat.

Conform art. 312 alin. (1) – (3) cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârât va fi admis doar în ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate în apel, va fi modificată în parte, sub acest aspect, decizia atacată, în sensul că se va înlătura obligarea apelantului pârât la plata sumei de 1.000 leRON cheltuieli de judecată.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.E. împotriva Deciziei nr. 144/ A din 12 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică în parte, în sensul că înlătură obligarea apelantului - pârât la plata sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 martie 2011.