Preventive detention maintenance for aggravated fraud and money laundering: concrete danger to public order versus presumption of innocence

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 6 octombrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 5542/3/2009 (839/2010) al Curții de Apel București, secția I penală, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului Z.S. (arestat în baza mandatului de arestare preventivă nr. 181/U.P din 01 octombrie 2008, emis de Tribunalul București, secția a II-a penală, în dosarul nr. 36548/3/2008), cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

În baza art. 145 alin. (1)1 C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpatului i-au fost impuse următoarele obligații:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanțele de judecată ori de câte ori este chemat;

b) să se prezinte la organul de poliție din raza de domiciliu, desemnat cu supravegherea, conform programului de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;

c) să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;

d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (1)2 lit. c) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara inculpatului i s-a impus și obligația de a nu se apropia și a nu lua legătura cu părțile vătămate și cu martorii care vor fi audiați în cauză, urmând ca inculpatul Z.S. să nu comunice cu nici unul dintre aceștia direct sau indirect.

I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 145 alin. (3) C. proc. pen. referitoare la înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi țara cu măsura arestării preventive în situația în care nu va respecta cu rea-credință măsura aplicată sau obligațiile impuse de instanță.

Totodată, s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului Z.S., dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut, în esență, că ne aflăm în prezența unei cauze complexe, care presupune un anumit termen de soluționare, astfel încât menținerea în continuare a măsurii arestării preventive a inculpatului ar conduce la transformarea ei într-o veritabilă stare de detenție, cu atingere chiar asupra prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpatul.

S-a reținut, totodată, că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică avut în vedere de legiuitor, acesta nu poate fi dedus din gravitatea faptelor săvârșite și din urmările sale, deoarece această gravitate are drept consecință îndeplinirea primei condiții prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen. și anume prevederea unei pedepse mai mari de 4 ani, neputând fi dedusă nici din modalitatea de individualizare a pedepselor permise de legiuitor pentru infracțiunile respective, deoarece nu se poate anticipa o asemenea condamnare, dată fiind prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul.

S-a apreciat, astfel, că lăsarea inculpatului în libertate nu ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, ținându-se seama și de faptul că probele au fost administrate nemijlocit de instanță, iar inculpatul este arestat de peste 2 ani de zile.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, solicitând casarea încheierii atacate și menținerea stării de arest a inculpatului.

Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul intimatului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, examinând recursul declarat prin raportare la criticile formulate de către parchet, dar și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 ind. 6 alin. (3) C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este întemeiat pentru considerentele care urmează.

Potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.

În speță, însă, Curtea de Apel București, în raport cu dispozițiile art. 136 C. proc. pen., referitoare la scopul și categoriile măsurilor preventive, precum și cu cele ale art. 1451 din același cod, referitoare la măsura preventivă constând în obligarea de a nu părăsi țara, a apreciat că această din urmă măsură este cea mai potrivită să fie luată în continuare față de inculpat, menținerea stării de arest nemaifiind necesară.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază, însă, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, subzistând temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.

Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unei astfel de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai faptelor respective.

Pe de altă parte, se constată că în cauză, prin sentința penală nr. 110/F din 12 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în temeiul disp. art. 20 rap.la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), b), c), art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., s-a dispus, printre altele, condamnarea inculpatului Z.S. la pedeapsa de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a și b) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de către inculpații Z.S. și Z.Y. constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În același sens, Înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertății acestuia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii. în plus, jurisprudența CEDO a statuat faptul că termenul rezonabil al arestării preventive se stabilește în funcție de cazul concret și dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public care, în pofida prezumției de nevinovăție, prevalează asupra regulilor privind libertatea individuală.

Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că în cauză sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de art. 3002 rap. la art. 160b C. proc. pen.

Astfel, probele administrate în cauză până în prezent nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis fapta pentru care este trimis în judecată, ci dimpotrivă, au confirmat aceste acuzații, împotriva inculpatului fiind pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, nici starea precară de sănătate a inculpatului neconstituind un argument de natură să justifice o asemenea soluție, având în vedere și dispozițiile art. 5 parag. 3 din Convenție care nu impun în sarcina autorităților naționale obligația de a dispune punerea în libertate a unei persoane pe motive medicale.

Astfel fiind, apreciind că măsura arestării preventive a inculpatului este necesară pentru buna desfășurare a procesului penal, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și va casa în parte încheierea atacată, înlăturând dispoziția privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi țara, urmând ca în temeiul art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. să fie menținută starea de arest a inculpatului Z.Y.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiției, iar onorariul interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 6 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 5542/3/2009 (839/2010), privind pe inculpatul Z.S.

Casează, în parte, încheierea atacată și, rejudecând: înlătură dispoziția privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi țara.

În temeiul art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. menține starea de arest a inculpatului Z.S.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul cuvenit interpretului de limba chineză se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 octombrie 2010.