Vindication of unlawfully confiscated cultural property: validity of state title, imprescriptibility of bad-faith possession, and admissibility of damages claims

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 22 octombrie 2001, reclamantele P.I. și I.V. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României, și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să le restituie, în natură, opera „C.P.” sculptată de C.B. sau să fie obligați la plata contravalorii acesteia, fără a arăta temeiul de drept pe care își fundamentează pretenția dedusă judecății.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că lucrarea „C.P.” este opera artistică a sculptorul C.B. și a fost dobândită de tatăl lor, G.R., prin cumpărare de la autor, la o dată la care numele artistului nu era de notorietate internațională.

Reclamantele au susținut că autoritățile comuniste i-au solicitat tatălui lor să le predea sculptura sub motiv că ar fi „fost furată dintr-un cimitir” și că, ulterior, deși s-au făcut mai multe demersuri pentru a le fi restituită, sub diverse pretexte: stabilirea provenienței, evaluare, expunere etc., acest lucru le-a fost refuzat, lucrarea găsindu-se în toată această perioadă la Muzeul Național de Artă al României.

Cu certificatul de moștenitor nr. 155 din 24 iunie 1996 emis de BNP E.M.S., reclamantele au probat că au calitatea de moștenitoare ale defunctul G.R., decedat la data de 9 august 1975.

Prin sentința civilă nr. 12810 din 3 decembrie 2001, Judecătoria Sectorului 1 București, având în vedere valoarea declarată a obiectului litigiului și reținând că este învestită cu judecarea unei acțiuni în revendicare în procedura dreptului comun, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Învestit cu soluționarea litigiului, prin sentința civilă nr. 990 din 7 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor și a respins cererea ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

În motivarea sentinței s-a reținut că sculptura în litigiu aparține patrimoniului cultural național, fiind un bun de interes public, caz în care, în raport de dispozițiile art. 136 din Constituție și art. 29 din O.G. nr. 68/1994, reclamantele nu pot fi titularele dreptului de proprietate asupra unui asemenea bun și, pe cale de consecință, nu au calitate procesuală activă sub aspectul cererii în revendicare dedusă judecății.

În argumentarea soluției, instanța a reținut și faptul că autorul reclamantelor a vândut sculptura statului la data de 30 mai 1957, și, ca atare, acest bun nu a fost transmis pe cale succesorală în patrimoniul reclamantelor. În plus, fiind vorba de un bun mobil, prin simplul fapt al posesiunii, statul este prezumat, în baza art. 1909 C. civ., a fi proprietarul sculpturii.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 35/ A din 11 martie 2004, Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, a respins apelul ca nefondat, pentru aceleași considerente de fapt și de drept reținute de prima instanță.

În motivarea hotărârii, s-a reiterat concluzia potrivit căreia, atât timp cât bunul în litigiu aparține patrimoniului cultural național și domeniului public al statului, acesta este inalienabil, insesizabil și imprescriptibil și, ca atare, nu poate face obiectul unei cereri în revendicare.

Instanța a apreciat și că, în mod just tribunalul a reținut că atât timp cât sculptura a fost înstrăinată statului de către autorul reclamantelor, acestea nu au dobândit un drept de proprietate asupra sculpturii pe cale succesorală, precum și argumentul referitor la prescripția achizitivă instantanee care a fi operat în favoarea statului de la momentul în care acesta a intrat în posesia bunului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele. Prin Decizia nr. 27850/1/2004 pronunțată la Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de reclamantele I.P. și Ș.A. (moștenitoare a recurentei V.I.) împotriva Deciziei nr. 35/ A din 11 martie 2004 a Curții de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, s-a casat decizia precum și sentința nr. 990 din 7 noiembrie 2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și s-a trimis cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că dreptul de proprietate, fie publică, fie privată, ca orice drept subiectiv, se bucură de protecție juridică, iar titularul acestuia are exercițiul acțiunilor prin care tinde să înlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea situației anterioare.

În cazul promovării unei acțiuni în revendicare, persoana care se pretinde a fi proprietar, adică reclamantul, trebuie să facă dovada că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.

Într-un astfel de proces, cerința referitoare la calitatea procesuală activă se analizează prin verificarea de către instanță a existentei identității între persoana reclamantului și titularul dreptului dedus judecății.

Or, în speță, există identitate între persoanele care au promovat acțiunea în revendicare și titularul dreptului de proprietate.

Astfel, titularul dreptului de proprietate asupra sculpturii a cărei revendicare se cere a fost G.R., persoană care a decedat la data 9 august 1975, iar reclamantele sunt moștenitoarele acestuia.

Cum reclamantele au acceptat moștenirea autorului lor, s-a produs o confuziune de patrimonii și cum autorul lor a fost titularul dreptului de proprietate asupra sculpturii în litigiu, există identitate între persoana reclamantelor și moștenitorii titularului dreptului dedus judecății, caz în care, cerința referitoare la calitatea procesuală activă este îndeplinită.

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat hotărârile pronunțate de instanțele de fond și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, căruia i s-au dat îndrumări de a avea în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, instanțele judecătorești sunt competente să verifice valabilitatea titlului statului, știut fiind că numai bunurile dobândite în mod valabil de către stat pot fi declarate ca aparținând domeniului public și că nici o persoană nu poate fi privată de dreptul său de proprietate asupra unui bun prin acțiunea organelor statului, decât în condițiile prevăzute în mod expres și restrictiv prin lege.

În decizia pronunțată, instanța de recurs a menționat faptul că prin art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, a fost recunoscută posibilitatea persoanelor care invocă caracterul ilegal al preluării bunurilor culturale mobile de către autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 de a le revendica, pe cale judecătorească.

Așa fiind, instanțele urmau să verifice condițiile în care sculptura în litigiu a fost preluată în patrimoniul statului și, pe cale de consecință, să stabilească dacă aceasta a fost preluată de stat cu un titlu valabil sau fără un asemenea titlu, dispunând cu privire la temeinicia cererii deduse judecății.

După casare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2977/3/2007, la data de 22 ianuarie 2007.

La data de 13 martie 2007, reclamantele și-au precizat acțiunea, arătând că bunul mobil a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil, preluarea acestuia fiind, de fapt, o confiscare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., art. 80 din Legea nr. 182/2000, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ședința publică din data de 13 martie 2007, pârâtul Muzeul Național de Artă a României a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, precum și excepția inadmisibilității precizării acțiunii, excepții ce au fost respinse pentru motivele reținute în încheierea de ședință de la acea dată.

În ședința publică din data de 8 mai 2007, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a invocat excepția prescripției prevăzută de art. 1909 C. civ., pe care tribunalul a unit-o cu fondul cauzei, apreciind că analizarea prevederilor acestui text de lege este o chestiune de fond și nu o excepție de procedură, în sensul art. 137 C. proc. civ.

În ședința publică din data de 15 aprilie 2008, apărătorul reclamantelor a solicitat, în baza art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., față de concluziile raportului de expertiză, ca în cazul în care instanța va stabili restituirea sculpturii sub formă de despăgubiri, acestea să fie acordate la nivelul sumei de 30 milioane euro, respectiv valoarea la care sculptura ar fi fost apreciată, dacă nu ar fi existat motivele de diminuare a valorii acesteia. A arătat că solicită, în cazul în care se va dispune restituirea în natură a imobilului, să fie achitată reclamantelor și suma de 15 milioane euro, reprezentând contravaloarea cu care s-a diminuat valoarea bunului.

Tribunalul a acceptat precizarea făcută de reclamante, prin apărător, în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că nu se modifică obiectul cererii, ci se solicită restituirea în natură a bunului și valoarea obiectului pierdut/pierit, aspect ce ține de fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 832 din 6 mai 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamantelor în deplină proprietate și liniștită posesie opera „C.P.” aparținând sculptorului C.B.

În rest, acțiunea a fost respinsă și au fost obligate pârâtele la plata către reclamante a sumei de 6.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a făcut aplicarea art. 315 C. proc. civ. și a reținut că reclamantele au calitate procesuală activă în prezenta acțiune, stabilindu-se în mod irevocabil prin decizia instanței de recurs că autorul reclamantelor, G.R., decedat la data de 09 august 1975, a fost titularul dreptului de proprietate cu privire la opera „C.P.", aparținând sculptorului C.B.

La dosar a fost depusă scrisoarea sculptorului C.B. către pictorul G.P., în care se arată că dreptul de proprietate asupra sculpturii a fost transmis domnului R., prieten al sculptorului.

Tribunalul a reținut că astfel, printr-un început de dovadă scrisă, susținut de declarațiile martorilor audiați în cauză, s-a făcut dovada actului juridic consensual, a convenției de vânzare-cumpărare încheiată între sculptorul B. și autorul reclamantelor, dovadă constatată de altfel în mod irevocabil și de instanța de recurs.

A constatat tribunalul că analiza incidenței art. 1909 C. civ. sub aspectul calificării calității procesuale pasive a celor doi pârâți - respectiv dacă este vorba de persoane împotriva cărora se poate invoca dreptul de proprietate în termen de 3 ani sau acțiunea este imprescriptibilă -, este în strânsă legătură cu aplicarea prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Astfel, s-a analizat dacă sculptura „C.P." a fost preluată abuziv de la proprietarul său de către stat, fără un titlu valabil, sau dreptul de proprietate s-a transmis ca urmare a unui act juridic valabil încheiat.

Constatarea valabilității titlului statului are, pe de-o parte, importanță sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 80 alin (2) din Legea nr. 180/2000, potrivit cărora bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorități ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Pe de altă parte, în cazul în care se constată că Statul Român nu a preluat bunul mobil cu titlu valabil, nu este incidentă situația de excepție prevăzută de alin. (2) al art. 1909 C. civ., când acțiunea se prescrie în 3 ari de la data „furtului”, întrucât nu este îndreptată împotriva celui de-al treilea, ci este îndreptată împotriva posesorului de rea-credință, caz în care acțiunea devine imprescriptibilă.

Poziția procesuală a părților în proces a fost constantă cu privire la modalitatea de dobândire a sculpturii de către Statul Român, reclamantele afirmând preluarea abuzivă a acesteia de către organele securității statului, în timp ce pârâtele au pretins că bunul mobil cultural a intrat în posesia statului prin cumpărare de la R.M., soția lui G.R.

Tribunalul a reținut că ambele martore, M.B.S. și C.D.M., au învederat o preluare abuzivă a bunului mobil, cu încălcarea prevederilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, cu excepția numai a unei cauze de utilitate publică și după o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Martorii propuși de Muzeul Național de Artă al României nu au invocat cunoașterea directă a preluării bunului mobil de către stat, aceasta fiind mediată prin intermediul înscrisurilor de care au luat cunoștință în desfășurarea activității lor.

Din înscrisurile depuse de pârâți la dosar a rezultat că sculptura intitulată „C.P." a fost înregistrată în patrimoniul cultural național prin Ordinul nr. 3543/1958 emis în baza Decretului nr. 409/1955.

Prin Ordinul nr. 3543/1958 emis la data de 31.01.1958 s-au transmis din administrarea Ministerului Învățământului și Culturii - Direcția Generală a Artelor Plastice în administrarea Muzeului de Artă al R.P.R., lucrările de artă plastică prevăzute în procesul - verbal din 4 decembrie 1957, iar prin procesul - verbal din 30 mai 1957 au fost predate de la gestionarul Direcției Artelor Plastice către gestionarul Muzeului de Artă mai multe obiecte, printre care și statueta ce face obiectul prezentului litigiu.

Din procesul-verbal din data de 30 mai 1957, ce poartă antetul Muzeului de Artă al R.P.R., rezultă că o comisie specială a muzeului a examinat operele prezentate spre cumpărare și a hotărât recepționarea lor definitivă, cu trecerea în secția Galeria Națională, fiind identificată ca operă și o statuetă din piatră, intitulată „C.P.” a sculptorului C.B., oferită de R.M., la prețul de 25.000 lei.

A mai fost depusă la dosar o notă de contabilitate aparținând Direcției pentru Arte Plastice ce are drept obiect „fond de bază - valori de muzee, transmis cu Ordinul nr. 3543/1958” în valoare totală de 138.153.825 lei.

De asemenea, a mai fost depusă la dosar fișa de inventar a bunului cultural, din care rezultă că acesta a fost dobândit prin achiziție de la R.M., la data de 30 mai 1957.

Tribunalul a constatat că toate înscrisurile depuse de către pârâți în vederea dovedirii achiziționării statuetei în baza unui act juridic încheiat cu R.M. provin de la aceștia, neexistând nici un început de dovadă cu privire la consimțământul exprimat al proprietarului vânzător.

Rezultă din înscrisurile administrate, că statueta a fost examinată de o comisie care a hotărât achiziționarea acesteia și trecerea în patrimoniul secției Galeria Națională, pentru suma de 25.000 lei, însă nu rezultă că proprietarul a fost de acord cu încheierea vânzării - cumpărării și că s-a achitat această sumă de bani. Coroborând înscrisurile depuse cu declarațiile martorilor propuși de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, a rezultat că după ce comisia de achiziții stabilea, pe de-o parte, interesul statului în cumpărarea bunului cultural și, pe de altă parte, prețul, era încheiat un contract de vânzare - cumpărare, respectiv actul juridic translativ de proprietate. Tribunalul a constatat că nu s-a făcut nici o dovadă a virării prețului către proprietar, documentul contabil depus reprezentând descărcarea de gestiune de la Direcția Generală Arte Plastice și transmiterea către Muzeul de Artă al R.P.R. al tuturor bunurilor a căror administrare s-a transmis prin Ordinul nr. 3543/1958.

Coroborând lipsa oricărei dovezi în gestiunea Ministerului Învățământului și Culturii de la acea dată și a consimțământului proprietarului cu privire la vânzarea - cumpărarea statuetei cu declarațiile martorilor propuși de reclamante, din care rezultă preluarea în fapt, confiscarea abuzivă făcută în contextul istoric al anilor 1956-1957, tribunalul a constatat că preluarea statuetei s-a făcut, în realitate, fără încheierea unui act juridic valabil, neexistând astfel un titlu valabil translativ de proprietate către Statul Român. S-a constatat că nu s-a invocat nici o cauză de utilitate publică a preluării statuetei de către stat, iar, pe de altă parte, că nu s-a făcut dovada unei drepte și prealabile despăgubiri, care să fi fost acordată autorilor reclamantelor.

Prin urmare, în condițiile art. 6 alin (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, statueta din piatră „C.P.” a fost preluată de către stat în fapt, fără a exista un titlu valabil, translativ de proprietate, și fără respectarea prevederilor art. 481 C. civ. și a prevederilor art. 8 din Constituția în vigoare în anul 1956, potrivit cărora, dreptul de proprietate particulară era ocrotit și garantat de lege.

Cu privire la prevederile art. 1909 C. civ. invocate de către pârâte, tribunalul a reținut că nu există situația de excepție, prevăzută de alin. (2) al acestui text de lege, ci cea reglementată de alin. (1), caz în care, pentru a interveni prescripția este necesar ca posesia să fie reală, utilă, și să fie exercitată cu bună-credință.

Astfel, tribunalul a constatat că, în ceea ce privește Statul Român, prin faptul constării preluării abuzive a sculpturii, fără titlu valabil, s-a răsturnat și prezumția de bună - credință, instituită în baza art. 1899 alin. (2) C. civ. Astfel, buna - credință reprezintă, conform dispozițiilor art. 1898 alin. (1) din C. civ., credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, ori cel care a preluat abuziv un bun nu se poate prevala de aceasta.

În ceea ce privește pârâtul Muzeul Național de Artă al României, tribunalul a constatat că acesta are calitatea de administrator al bunului cultural, deținându-l pentru altul. Neprevalându-se de o posesie utilă, și având calitatea de detentor precar, calitate transmisă prin ordinul nr. 3543/1958 al Ministrului Culturii, Muzeul Național de Artă al României nu poate invoca prevederile art. 1909 alin. (1) C. civ., neexercitând o posesie utilă, ci una precară, stăpânirea materială a bunului limitându-se la deținerea acestuia pentru altul.

Reținând, așadar, că reclamantele sunt proprietare ale bunului, prin moștenire de la autorul lor și că pârâtele nu dețin un titlu valabil cu privire la bunul cultural, în condițiile art. 480 și următoarele C. civ. și ale art. 80 din Legea nr. 182/2000, tribunalul a admis acțiunea în revendicare mobiliară și a obligat pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantelor, opera intitulată „C.P." aparținând sculptorului C.B.

În ceea ce privește solicitarea făcută de reclamante, în sensul de a se constata că, urmare a acțiunii necorespunzătoare de întreținere și expunere a sculpturii, valoarea obiectului litigiului s-a diminuat, ceea ce reprezintă o pieire parțială a obiectului litigiului, cerere formulată în condițiile art. 132 C. proc. civ., tribunalul a reținut că cele două ipoteze, respectiv restituirea în natură și restituirea prin echivalent a bunului pierdut sau pierit, se exclud reciproc.

Textul de lege face referire la o pieire efectivă, în totalitate, a bunului și nu la o scădere a valorii acestuia, datorată unui eveniment exterior, de natura delictului, care se poate constata doar în cadrul unei acțiuni de sine stătătoare, a unui capăt de cerere principal, izvorât din răspunderea pentru delicte, unde urmează a fi analizată fapta, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă.

Prin urmare, tribunalul a constatat că nu se poate pronunța asupra unei „pieiri” parțiale a bunului, acesta regăsindu-se în natură, în prezent, cu o valoare eventual diminuată, dar care nu reprezintă o pieire în sensul avut în vedere de art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României.

La termenul de judecată din data de 28 octombrie 2008, intimatele reclamante P.I. și A.Ș. au formulat cerere de aderare la apel, prin care au criticat modul de soluționare al cererii privind plata contravalorii cu care s-a diminuat valoarea de circulație a sculpturii, astfel cum rezultă din raportul de expertiză.

Analizând actele și lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, prin decizia civilă nr. 206 din 17 martie 2009, Curtea de Apel București a constatat că apelurile sunt nefondate și le-a respins, pentru următoarele considerente:

Aspectele sesizate prin motivele de apel cu privire la timbrajul cererii de chemare în judecată au fost în mod corect soluționate de către instanța de fond, în raport de dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora sunt scutite de taxă de timbru acțiunile în revendicare formulate în temeiul acestei legi.

În speță, reclamantele au formulat cerere de chemare în judecată având ca obiect principal revendicarea bunului cultural mobil, acțiune scutită de taxă de timbru, potrivit dispozițiilor legale arătate.

Dispozițiile cuprinse în art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 vizează natura bunului, respectiv aceea de bun cultural mobil, astfel încât prevederile referitoare la scutirea de taxă de timbru nu se aplică exclusiv cererii de restituire în natură, ca modalitate de soluționare a revendicării, ci și capătului subsidiar de acțiune, care are, în realitate, caracterul unei restituiri în echivalent a bunului revendicat.

Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri proprietarilor bunului mobil revendicat, în situația nerestituirii în natură a acestuia, echivalează cu dreapta și justa despăgubire la care ar fi îndreptățiți pentru bunul preluat de stat.

Nefondat este și motivul de apel referitor la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare a bunului cultural mobil mai înainte de a se solicita constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat restituirea statuetei „C.P.”, bun cultural mobil al cărui regim juridic este reglementat de dispozițiile Legii nr. 182/2000.

Art. 80 din acest act normativ prevede că pot fi revendicate bunurile culturale mobile preluate ilegal de către autorități ale Statului după 6 septembrie 1940, fără a condiționa exercitarea acestei acțiuni de constatarea nulității actului de preluare.

În lumina acestor dispoziții legale, coroborate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanța investită cu soluționarea unei astfel de acțiuni în revendicare are obligația de a analiza valabilitatea titlului statului, fără a depăși limitele investirii prin cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, analizarea modului de preluare a bunului de către stat prezintă importanță atât sub aspectul îndeplinirii condiției prevăzute de art. 80 din Legea nr. 182/2000, pentru a putea fi revendicat bunul cultural mobil, cât și sub aspectul aprecierii bunei credințe a posesorului și aplicării prevederilor art. 1909 C. civ., invocate de apelanții pârâți.

Procedând la analizarea modului de preluare de către stat a statuetei „C.P.”, instanța de fond a apreciat în mod corect că acesta a fost ilegal și abuziv.

Apelantele pârâte au invocat ca mod de dobândire actul de vânzare-cumpărare încheiat cu R.M., soția lui G.R., autorul dreptului de proprietate asupra statuetei „C.P.", însă nu au fost în măsură să prezinte acest înscris.

Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 1295 C. civ., vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplu acord de voință al părților, fără îndeplinirea vreunei formalități și fără remiterea lucrului vândut și a prețului în momentul încheierii contractului.

Cu toate acestea, în cauză este vorba de un obiect care avea o valoare de peste 250 lei chiar la momentul preluării, astfel încât ad probationem era necesară prezentarea unui înscris sau a unui început de dovadă scrisă, afară numai dacă a existat o imposibilitate de a preconstitui o dovadă scrisă - art. 1197 - 1198 C. civ. Or, apelantele pârâte nu au făcut dovada imposibilității de preconstituire a acestui înscris.

Incendierea Muzeului Național de Artă al României în anul 1989 nu poate constitui o cauză de forță majoră neprevăzută a nereconstituirii dovezii scrise, întrucât aceasta este ulterioară momentului preluării bunului, iar pe de altă parte, apelantele nu au invocat nici un moment existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică.

Ordinul nr. 3543/1958 emis în baza Decretului nr. 409/1955, procesele - verbale din 4 decembrie 1957 prin care au fost predate de la gestionarului Direcției Artelor Plastice către gestionarul Muzeului de Artă mai multe obiecte de artă, printre care și statueta „C.P.” și fișa de inventar a bunului cultural, din care rezultă că acesta a fost dobândit prin achiziție de la R.M., nu pot fi apreciate ca fiind un început de dovadă cu privire la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare, întrucât emană doar de la autoritățile statului, fără a purta nici o mențiune din partea autoarei dreptului de proprietate.

Acesta este și motivul pentru care, în faza apelului, nu a fost încuviințată administrarea probei testimoniale. Nici instanța de fond nu a încuviințat această probă în dovedirea existenței contractului de vânzare-cumpărare, ca mod de preluare de către stat a bunului mobil cultural, ci pentru a se dovedi acordul proprietarei statuetei, ca aceasta să fie preluată de stat.

Chiar și așa, declarațiile date de martorii propuși de către apelantele pârâte în fața primei instanțe nu au fost de natură a forma convingerea că statueta a ieșit din patrimoniul numitei R.M. cu acordul său, întrucât cunoașterea de către aceștia a modului de preluare a bunului mobil nu a fost directă, ci prin intermediul înscrisurilor de care au luat cunoștință ulterior preluării, în cadrul raporturilor de muncă pe care le-au avut cu cele două instituții.

În ceea ce privește articolul din ziarul „F.”, ce conține un interviu luat numitului G.R. de un reporter, acesta nu poate constitui o mărturisire extrajudiciară, întrucât nu este semnată de persoana care ar fi făcut-o, ci de ziarist.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 1205 C. civ. prevăd că mărturisirea extrajudiciară nu poate servi ca dovadă când obiectul convenției nu poate fi dovedit cu martori, situație perfect aplicabilă în speță.

În ceea ce privește evaluarea statuetei la suma de 25.000 lei, aceasta a fost făcută tot de către autoritățile statului, fără a exista nici un înscris din care să rezulte consimțământul „vânzătoarei” cu privire la preț.

Or, determinarea prețului nu poate aparține numai uneia dintre părțile contractante, contractul de vânzare-cumpărare neputând fi considerat încheiat decât în momentul în care părțile s-au înțeles cu privire la preț, respectiv una dintre ele acceptă prețul oferit/cerut de cealaltă parte.

Documentele contabile depuse în dovedirea plății prețului nu vizează bunul în litigiu, ci reprezintă descărcarea de gestiune de la Direcția Generală de Arte Plastice către Muzeul de Artă al R.P.R. cu privire la bunurile transmise în administrare prin Ordinul nr. 3543/1958, în valoare totală de 138.153.825 lei.

Prin urmare, toate probele administrate în cauză au dovedit doar preluarea statuetei „C.P.” de către instituțiile statului comunist.

Constituția din anul 1948, în vigoare la data preluării imobilului de către stat, ocrotea proprietatea particulară, putând fi făcute exproprieri doar pentru cauze de utilitate publică și cu o dreaptă despăgubire.

În același sens sunt și dispozițiile art. 480 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru o cauză publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului la care România este parte, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociere și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Apelantele-pârâte nu au făcut nici dovada plății prețului și nici a acordării „dreptei și prealabilei despăgubiri”, astfel încât preluarea statuetei a fost una abuzivă, ilegală.

În această situație, statul este un posesor de rea-credință, dispozițiile art. 1909 C. civ. nefiind aplicabile acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar împotriva unui astfel de posesor.

Posesia de rea-credință nu are valoarea unui titlu de proprietate. În acest caz, acțiunea în revendicare este una imprescriptibilă, întrucât legea nu distinge, sub aspectul imprescriptibilității, între bunurile imobile și cele mobile, iar dreptul de proprietate în ambele cazuri nu se stinge prin neuz.

În raport de aceste considerente, Curtea de Apel a înlăturat susținerile referitoare la tardivitatea introducerii acțiunii după trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 1909 alin. (2) C. civ.

S-a mai reținut că, pe de altă parte, aceste dispoziții sunt aplicabile numai în cazul terțului dobânditor de bună-credință, care a dobândit bunul de la hoț sau găsitor, prin furt sau pierdere, înțelegându-se că bunul a ieșit din patrimoniul proprietarului fără voia lui.

Or, în speță, apelantele - pârâte nu au făcut dovada nici a desesizării voluntare a proprietarei statuetei de bunul său mobil și nici calitatea de terț dobânditor de bună-credință, statul preluând statueta direct de la adevăratul proprietar al acesteia, în mod abuziv.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1890 C. civ., care reglementează prescripția achizitivă de 30 de ani, instanța de apel a reținut următoarele aspecte:

Este adevărat că art. 1909 C. civ. se referă la o „prescripție instantanee”, de unde ideea că și în materia bunurilor mobile ar opera uzucapiunea, dar doctrina și practica au arătat că prescripția achizitivă este aplicabilă exclusiv bunurilor imobile. Prin urmare, dispozițiile art. 1890 C. civ. nu sunt aplicabile în cauza de față, care are ca obiect revendicarea unui bun cultural mobil.

Pe de altă parte, dispozițiile art. 80 din Legea nr. 182/2000 reglementează acțiunea în revendicare a bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autoritățile statului după 6 septembrie 1940, dispoziții ce ar rămâne fără conținut juridic în situația invocării prescripției instantanee sau de durată.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Culturii și Cultelor, aceasta este dată prin dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 182/2000, potrivit cărora acesta coordonează activitățile specifice din domeniul patrimoniului cultural național și reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național.

Nu în ultimul rând, Ministerul Culturii și Cultelor este cel prin intermediul căruia se realizează procedura reglementată de Legea nr. 182/2000, care constituie temeiul juridic al acțiunii, revendicarea bunului fiind, astfel, opozabilă acestei instituții.

În ceea ce privește cererea de aderare la apel, Curtea de Apel a constatat că valoarea cu care a fost diminuat obiectul litigiului a fost solicitată în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții, reclamantul poate solicita valoarea obiectului pierdut sau pierit, fără ca o astfel de cerere să fie considerată o modificare a acțiunii.

În speță, nu se regăsește situația pieirii totale a bunului, avută în vedere de textul legal, acesta regăsindu-se în natură la o valoare diminuată, pieirea fiind, eventual, parțială.

Diminuarea valorii bunului, printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, presupune analizarea tuturor elementelor prevăzute de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de natură a antrena răspunderea civilă delictuală.

Reclamantele nu au formulat un astfel de capăt de cerere, iar cererea formulată la data de 15 aprilie 2008, după prima zi de înfățișare, în mod corect nu a fost supusă analizei de către instanța de fond, nefiind întrunite prevederile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Față de cele reținute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinței, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins atât apelurile cât și cererea de aderare la apel, ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs atât reclamantele P.I. și A.Ș. cât și pârâtele Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul de Artă Națională al României.

1. Prin motivele de recurs, reclamantele formulează următoarele critici:

Pe lângă restituirea sculpturii, reclamantele au solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 14.700.000 Euro, reprezentând contravaloarea cu care s-a diminuat valoarea de circulație a sculpturii, astfel cum rezultă din raportul de expertiză, cerere întemeiată pe art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. permite reclamantului să solicite contravaloarea diminuării valorii de circulație a bunului, acest temei juridic fiind suficient.

Instanța de apel a respins cererea motivând că în speța nu se regăsește situația pieirii totale a bunului avută în vedere de textul legal, pieirea fiind, eventual parțială.

Însă, prin pieire parțială a bunului se poate înțelege atât o dispariție fizica parțială, cât și o diminuare semnificativă a valorii acestuia, nedatorată uzurii.

În orice cerere întemeiată pe art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanța trebuie să analizeze fapta, vinovăția și legătura de cauzalitate. Prin probele administrate, s-a demonstrat că responsabilitatea aparține pârâților care, prin modul în care au „conservat” opera, au pricinuit o pagubă ce a condus la diminuarea valorii de circulație a obiectului cu aproape 50%.

Recurentele solicită admiterea recursului și modificarea deciziei în sensul ca, pe lângă restituirea sculpturii, pârâtele să fie obligate și la plata sumei de 14.700.000 lei reprezentând contravaloarea cu care s-a diminuat valoarea de circulație a bunului.

În drept, cererea este întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru următoarele considerente:

Motivarea deciziei recurate este contradictorie, străină de natura pricinii, dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și a probelor administrate.

S-a reținut greșit că preluarea statuetei s-a făcut în fapt, în lipsa unui act juridic valabil încheiat, concluzia instanței fiind contrazisă chiar de către G.R. în interviul publicat de ziarul „F.”.

Argumentul instanței de apel potrivit căreia articolul respectiv ar fi o mărturisire extrajudiciară, care nu poate fi luată în considerare, este fundamental greșit. Legea nu împiedică să se considere că extrasul de ziar este un înscris, legiuitorul nedistingând sub acest aspect.

Este contrazis și textul prevăzut de art. 1205 C. civ., pentru că achiziționarea operei contra unei sume de bani a fost dovedită cu martori, iar instanța nu putea să rețină o situație contrară.

Este adevărat ca Statul Român nu a putut prezenta înscrisul doveditor ca instrumentum probationis al perfectării vânzării între parți, însă acest fapt nu este o dovadă a inexistentei vânzării și a preluării abuzive a statuetei de către Statul Român.

Se mai susține că, față de probele administrate, instanța trebuia să rețină că statueta „C.P.” fost cumpărată de Statul Român de la R.M. cu suma de 25.000 lei. Această împrejurare se sprijină pe următoarele argumente:

Consimțământul vânzătorului este o chestiune de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, așa cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1295 C. civ.

Contrar dispozițiilor art. 1295 C. civ., ce nu prevede obligativitatea formei scrise a perfectării vânzării, instanța de apel reține aceasta obligație, stabilind fără temei legal că doar înscrisurile semnate de ambele părți pot face dovada consimțământului vânzătoarei R.M.

Fiind o chestiune de fapt, judecătorul are, potrivit art. 1170 C. civ., libertate deplina în aprecierea probelor, având la dispoziție toate mijloacele de probă admise de lege și obligația, potrivit art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., să stăruie în aflarea adevărului, examinând toate probele administrate, inclusiv prezumând existența sau inexistența unor acte sau fapte cu relevanță juridică pornind de la înscrisurile prezentate.

Înscrisurile prezentate, mai ales procesul - verbal de preluare ca urmare a ofertei de vânzare, au valoare probatorie directă întrucât, în condițiile în care acestea erau întocmite în epocă, certifică existența unor fapte juridice relevante: existența unei oferte de vânzare a statuetei din partea M.R., evaluarea în urma ofertei, și cumpărarea statuetei de Statul Român.

Pe de altă parte, declarațiile martorelor M.B.S. și C.D.M. sunt mărturii indirecte și contradictorii. Mărturia privind exercitarea de violențe nu se coroborează cu alte înscrisuri din care să rezulte că G.R. și R.M. au fost cercetați, anchetați, arestați de autoritățile vremii pentru a fi determinați să cedeze statuia statului. De altfel, în speță este puțin verosimil ca reprezentanți ai statului să exercite violențe asupra familiei R. pentru a-i determina să cedeze statueta statului până în anul 1965, întrucât este de notorietate faptul că B. era considerat reprezentantul unei arte decadente fără a fi însă interzis la deținere.

Instanța de fond era datoare să examineze și să rețină cu valoare probatorie directă declarațiile martorilor S.D.N. și C.P. care, în calitate de angajați ai Muzeului și ai Ministerului Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național au descris modul în care se făcea achiziționarea obiectelor propuse de colecționari spre achiziție.

Prețul vânzării a fost plătit.

Instanța trebuia să coroboreze declarația martorului C.P. cu nota contabilă din 12 februarie 1958 și să prezume că plata a fost făcută către doamna R.

Este adevărat că, procesul - verbal datat 30 mai 1957, nu conține expres dovada plații prețului, dar acest fapt este irelevant sub aspectul perfectării vânzării, față de prevederile art. 1295 C. civ.

În concluzie, arată recurentul, prin interpretarea coroborată a probelor administrate, instanța de apel trebuia să înlăture ca nedovedite susținerile reclamantelor în sensul preluării abuzive, fără titlu a statuetei, să constate că dobândirea operei de către stat s-a făcut prin cumpărare și să facă aplicarea art. 6 din Legea 213/1998.

În drept, cererea este întemeiată pe prevederile art. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

3. Pârâtul Muzeul Național de Artă al României formulează prin motivele de recurs următoarele critici:

1. În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se susține nelegalitatea deciziei recurate pentru următoarele argumente:

a. Încălcarea dispozițiilor imperative privind citarea Statului la Ministerul Economiei si Finanțelor Publice.

În raport de petitul cererii de chemare in judecată, astfel cum acesta a fost precizat, soluționarea capătului de cerere privind răspunderea delictuală se putea face numai în măsura în care, în raport de dispozițiile art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007, Statul era reprezentat de Ministerului Economiei si Finanțelor Publice.

b. Încălcarea dispozițiilor imperative privind dreptul la apărare prin respingerea probei cu martori propusă de Muzeul Național de Artă al României.

Date fiind împrejurările cauzei, administrarea probei cu martori era nu numai admisibilă, avându-se în vedere administrarea probei similare la fondul cauzei în raport de dispozițiile derogatorii ale art. 1191 alin. (3) C. civ., dar și pertinentă și concludentă.

c. Încălcarea dispozițiilor imperative privind soluționarea cererii de recuzare a completului a produs Muzeului Național de Artă al României o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.

La termenul din data de 18 noiembrie 2008 instanța a acordat cuvântul pe probe, iar la propunerea Muzeul Național de Artă al României de a fi administrată proba cu martori în vederea dovedirii consimțământului vânzătorilor, instanța a reținut: „consimțământul vânzătorilor trebuie dovedit numai cu înscrisuri”.

Deși erau întrunite condițiile legale de admisibilitate a cererii de recuzare, cererea a fost respinsă în mod greșit și a fost menținut completul de judecată care și-a fundamentat soluția în raport de opinia exprimată la termenul din 18 noiembrie 2008. Pronunțarea apriorică a instanței de apel asupra soluției ce urmează a fi dată încalcă dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului, instanța nefiind independentă și imparțială de vreme ce soluția este deja stabilită.

2. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că decizia recurată este nelegală pentru următoarele argumente:

a. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 republicată privind scutirea de plata taxei de timbru.

Legea nr. 182/2000 republicată are ca obiect protecția patrimoniului, revendicarea bunurilor de patrimoniu deținute de stat fiind doar o excepție. Tocmai de aceea, art. 99 alin. (2) din Legea 182/2000 prevede că acțiunile în revendicare sunt scutite de taxa de timbru. Excepția este de strictă interpretare și, pe cale de consecință, scutirea acordată nu poate fi extinsă asupra altor cereri în pretenții materiale îndreptate împotriva statului, indiferent de temeiul acestora.

b. Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1191 și 1198 alin. (4) C. civ.

În administrarea și interpretarea probelor aflate la dosar, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1171, art. 1173, art. 1191, art. 1197, art. 1198, art. 1205, art. 1890 C. civ., fapt ce a constituit premisa falsă a pronunțării unei soluții eronate.

În lipsa înscrisului doveditor a vânzării - distrus ca urmare a evenimentelor din 1989 când sediul Muzeului Național de Artă al României a fost incendiat - esențială în stabilirea consimțământului părților la vânzare era atitudinea exteriorizată înainte sau ca urmare a acordului la vânzare, fapt ce putea fi dovedit cu martori. Din acest punct de vedere, instanța de apel a reținut și aplicat greșit dispozițiile art. 1198 alin. (1) C. civ., analizând ipoteza „imposibilitatea reconstituirii înscrisului doveditor al vânzării”, când, în fapt, Muzeul Național de Artă al României a invocat imposibilitatea conservării înscrisului ca probă, imposibilitate datorată intervenirii unui caz de forță majoră cum a fost incendierea Muzeului la Revoluția din decembrie 1989.

c. Aplicarea greșita a dispozițiilor art. 1191 C. civ., a făcut ca în mod greșit instanța de apel să rețină inadmisibilitatea probei cu mărturisire pe considerentul neîntrunirii cerințelor art. 1205 C. civ.

Dacă ar fi aplicat în mod corect dispozițiile art. 1191 alin. (3) și art. 1198 pct. 4 C. proc. civ, instanța de apel ar fi trebuit să rețină că, în măsura în care la fondul cauzei au fost audiați martori, în egală măsură instanța trebuia și putea să țină seama și să valorifice înscrisul probator al mărturisirii extrajudiciare, acest fapt fiind conform dispozițiilor art. 1205 C. civ.

d. Interpretarea greșită a dispozițiilor legale privind administrarea probelor a condus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale, vânzarea statuetei fiind pe deplin dovedită.

Instanța avea obligația să stăruie în aflarea adevărului, examinând toate probele administrate, inclusiv prezumând existența sau inexistența unor acte sau fapte cu relevanță juridică pornind de la înscrisurile autentice întocmite în epocă, înscrisuri care constatau o anumita situație de fapt și de drept.

Esențiale în stabilirea adevărului erau înscrisurile autentice, încheiate potrivit art. 1171 C. civ. de funcționari ai statului competenți, întrucât spre deosebire de mărturii care sunt de cele mai multe ori alterate de trecerea vremii, acestea pot fi păstrate îndelung, reflectând fidel cele întâmplate.

Așadar, înscrisurile prezentate de Muzeul Național de Artă al României, chiar dacă nu sunt semnate de autorii reclamantelor fac dovada deplină a celor reținute in cuprinsul lor de funcționari ai statului, fiind credibile și preferabile mărturiei indirecte a unor.

În lipsa contractului de vânzare cumpărare, ca instrumentum probationis pierit în zilele Revoluției din decembrie 1989, procesul - verbal de predare datat 30 mai 1957 fiind semnat de funcționarul anume desemnat cu primirea statuetei, atestă că intrarea în gestiunea Muzeul Național de Artă al României este consecința a două fapte juridice relevante constatate personal, așa cum acestea sunt descrise în înscrisul redactat: existența unei oferte de cumpărare a statuetei făcută de R.M. la un preț de 25.000 lei și existența unei hotărâri a Comisiei Speciale a muzeului, care examinând statueta prezentată spre cumpărare, a acceptat oferta făcută.

Aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1170 C. civ., implica obligația instanței de a corobora înscrisurile autentice atât cu declarațiile martorilor S.D.N. și C.P., cât și cu mărturisirea fostului proprietar G.R. din ziarul „F.” publicată în anul 1975.

Declarațiile martorelor M.B.S. și C.D.M., audiate la cererea intimatelor reclamante trebuiau înlăturate ca puțin credibile, acestea necoroborându-se cu nici o alta probă, fiind contrare mărturiei lui G.R. și contrazise de alte elemente ce țin de contextul social și istoric în care se susține că a avut loc pretinsul fapt al preluării abuzive.

e. Aplicarea greșită a art. 1295 și urm. C. civ. a făcut ca instanța să rețină în mod greșit că prețul a fost stabilit unilateral și că nu a fost plătit.

Declarația martorului C.P. se coroborează cu nota contabilă nr. 24 din 12 februarie 1958., iar lipsa dovezii de plată a prețului nu induce ideea săvârșirii unui abuz ci, cel mult, la ideea existenței unei creanțe a vânzătorului împotriva cumpărătorului.

f. Greșita aplicare a dispozițiilor art. 1890 C. civ., privind prescripția achizitiva de 30 de ani ca mod de dobândire a bunului mobil revendicat, instanța de apel reținând greșit că aceste dispoziții intră în contradicție cu dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea 182/2000 republicată.

Posesia exercitată de stat, chiar și în absenta unui titlu, așa cum au reținut instanțele, nu este viciată întrucât din probele administrate nu rezultă că pe parcursul a celor 50 de ani statul ar fi săvârșit acte de violență asupra familiei R. pentru conservarea posesiei.

Așa zisă violență generică a statului din anii 1950 - 1960, nu constituie în sine viciu întrucât, prin niciuna din legile edictate după 1990, nu s-a prevăzut expres acest fapt, deși statul avea o astfel de posibilitate.

La termenul de judecată din data de 28 ianuarie 2010, recurentul Muzeul de Artă al României a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, susținând că, față de dispozițiile art. 99 din Legea 182/2000, pentru repararea prejudiciilor pretinse, reclamantele trebuiau să formuleze cererea în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice.

Analizând, în baza art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., cu prioritate această excepție, Înalta Curte constată că ea nu este fondată pentru următoarele considerente:

Reclamantele au învestit instanța cu o cerere în revendicare a unui bun mobil, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent a acestuia.

Acțiunea în revendicare, definită ca fiind acțiunea reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu cel care exercită posesia asupra bunului. Or, este necontestat în cauză că sculptura „C.P.” care constituie obiectul material al pretențiilor deduse judecății se află în posesia recurentului Muzeul Național de Artă al României. Această posesie, raportată la finalitatea urmărită prin promovarea cererii și care este restituirea bunului în litigiu, face ca recurentul să fie cel obligat în raportul juridic dedus judecății, adică cel ce are calitate procesuală pasivă.

Calitatea procesuală a posesorului bunului revendicat este recunoscută chiar de legiuitor prin dispozițiile actului normativ pe care se întemeiază cererea formulată. Astfel, art. 99 din Legea 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile ce intră în sfera sa de reglementare se restituie proprietarilor de drept de către „instituțiile deținătoare”, norma legală trimițând din nou, în aplicare regulii generale anterior expuse, la posesorul operei revendicate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că pe parcursul soluționării litigiului de către Tribunalul București după casarea cu trimitere dispusă de instanța de recurs, pârâtul Muzeul de Artă al României a susținut că are, alături de Ministerul Culturii și Cultelor, calitate procesuală pasivă în cauză, „întrucât aceste două instituții exercită dreptul de proprietate în numele statului” asupra bunului revendicat de reclamante (încheierea de la termenul de judecată din data de 5 iunie 2007).

În ceea ce privește solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtelor la plata sumei cu care s-a diminuat valoarea bunului revendicat, Înalta Curte apreciază că pârâtul Muzeul de Artă al României are, de asemenea, calitate procesuală pasivă.

Calitatea procesuală pasivă aparține subiectului pasiv al raportului juridic și se apreciază prin raportare la dreptul subiectiv afirmat sau pretins, a cărei existență sau inexistență se va constata, în final, prin hotărârea judecătorească.

Reclamantele au pretins că diminuarea valorii operei revendicate s-a produs în perioada în care statueta s-a aflat în posesia pârâtului recurent, fiind determinată de întreținerea necorespunzătoare a bunului efectuată de posesor. Prin urmare, în raportul juridic astfel dedus judecății, cel obligat la executarea pretențiilor formulate, cel ce este subiectul pasiv al obligației a cărei executare o pretind reclamantele și care are, prin urmare, calitate procesuală pasivă, este recurentul - pârât.

Existența sau inexistența dreptului este o problemă de fond, dezlegată prin hotărârea judecătorească, însă calitatea procesuală pasivă a pârâtului nu poate fi negată, față de conținutul pretențiilor deduse judecății de reclamante și de justificarea acestora cuprinsă în motivarea cererilor formulate.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

1. Recursul declarat de reclamantele P.I. și A.Ș.

În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantele critică decizia pronunțată de instanța de apel pentru greșita interpretare a art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., susținând că aceste prevederi legale permit reclamantului să solicite plata sumei cu care s-a diminuat valoarea de circulație a bunului. Se arată că, în sensul acestui text de lege, prin pieire parțială a bunului se poate înțelege atât o dispariție fizică parțială, cât și o diminuare semnificativă a valorii, nedatorată uzurii și că, în orice cerere întemeiată pe art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanța trebuie să analizeze fapta, vinovăția și legătura de cauzalitate.

Aceste susțineri nu sunt întemeiate.

Alin. (2) pct. 3 al art. 132 C. proc. civ., prevede că cererea de chemare în judecată nu se socotește modificată dacă reclamantul cere valoarea obiectului pierdut sau pierit. În acest caz, spre deosebire de situația modificării sau întregirii cererii (reglementată de alin. (1) al art. 132 C. proc. civ.), instanța nu are obligația de a acorda un nou termen de judecată, ci doar de a consemna în încheierea de ședință declarațiile verbale ale părților.

Rațiunea reglementării cuprinse în art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. rezidă în faptul că, în situația enunțată (ca de altfel și în celelalte ipoteze prevăzute la punctele 1, 2 și 4 al aceluiași aliniat ), substanța apărării pârâtului rămâne neschimbată, fapt pentru care nici nu este necesară acordarea unui nou termen de judecată, iar cererile la care se referă art. 132 alin. (2) C. proc. civ. pot fi formulate în tot cursul judecății, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului.

Pornind de la această rațiune a textului de lege, concluzia care se impune este aceea că reclamantul își poate preciza cererea inițială în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în situații imprevizibile survenite – pierderea sau pieirea obiectului solicitat, care nu sunt de natură a-l prejudicia pe pârât sub aspectul drepturilor procesuale exercitate până la momentul precizării cererii de către reclamant.

Or, în cauză reclamantele nu au solicitat prin cererea formulată la data de 15 aprilie 2008 valoarea obiectului care, fiind pierdut sau pierit nu mai poate fi restituit în natură, ci au cerut instanței să oblige pârâtele la plata sumei cu care, din culpa lor, valoarea de circulație a obiectului solicitat a fost diminuată.

În această ipoteză nu se poate aprecia că nu s-a modificat cadrul general al litigiului așa cum acesta s-a definit până la acel termen de judecată prin exercitarea drepturilor procesuale al părților, pentru ca cererea formulată să poată fi apreciată ca o simplă precizare a cererii inițiale.

Noua pretenție a reclamantelor presupunea apărări noi din partea pârâților, administrarea de dovezi cu privire la stabilirea elementelor specifice angajării răspunderii pârâților pentru fapta pretinsă, deși data de 15 aprilie 2008 nu reprezenta prima zi de înfățișare, astfel încât să poată fi aplicabile prevederile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru întregirea cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a interpretat prevederile art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. atunci când a apreciat că solicitarea reclamantelor de obligare a pârâților la plata sumei cu care s-a diminuat valoarea operei din cauza întreținerii deficitare a bunului în perioada în care s-a aflat în posesia pârâților, nu se circumscrie acestui caz în care cererea de chemare în judecată nu se socotește modificată sau întregită, ci reprezintă o cerere care trebuia formulată în condițiile alin. 1 al acestui articol.

2. Recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național.

Motivele de recurs formulate sunt încadrate în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte va verifica legalitatea deciziei recurate numai din perspectiva criticilor care pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece, deși în finalul motivelor de recurs formulate sunt indicate și dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., niciuna din susținerile formulate nu pot fi circumscrise acestor cazuri de modificare a hotărârii recurate. Pentru a duce la casarea sau modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greșelilor anume imputate instanței.

Or, în cuprinsul motivelor de recurs nu se poate identifica nici o critică care să argumenteze nelegalitatea deciziei din perspectiva nemotivării acesteia sau a unor considerente contradictorii, astfel încât controlul de legalitate să poată fi exercitat în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Tot astfel, decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecății și care, greșită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Simpla menționare a cazului de modificare nu învestește în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, grupând susținerile cuprinse în motivele de recurs, apreciază că, din perspectiva art. 304 pct. 9, pot fi analizate următoarele critici formulate de recurentul pârât:

a. Interpretarea greșită a art. 1204 - 1205 C. civ., recurentul susținând că extrasul de ziar în care este consemnat interviul acordat de G.R., autorul reclamantelor, unui reporter al ziarului „F.” are valoarea unui înscris.

Critica nu este fondată.

Mărturisirea este recunoașterea de către o persoană a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretențiile și care este de natură să producă efecte probatorii împotriva celui ce a făcut-o.

Este adevărat că mărturisirea extrajudiciară scrisă este supusă regulilor privitoare la proba cu înscrisuri, însă interviul acordat de G.R. nu poate fi calificat ca înscris, așa cum se susține prin motivele de recurs. Nefiind vorba de o declarație a autorului reclamantelor, întocmită și semnată de partea de la care emană, acest interviu nu poate avea valoarea probatorie a unui înscris.

Pe de altă parte, mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate servi ca dovadă „când obiectul convenției nu poate fi dovedit prin martori” (art. 1205 C. civ.).

Textul trebuie interpretat prin raportare la prevederile art. 1191, art. 1197 și art. 1198 C. civ. care reglementează condițiile în care un act juridic poate fi dovedit cu martori și anume atunci când valoarea acestuia nu depășește suma de 250 lei.

Cum în cauză obiectul revendicat de reclamante are o valoare superioară acestei sume, în mod corect, instanța de apel, constatând că obiectul convenției nu ar putea fi dovedit cu martori, a înlăturat dovada menționată din ansamblul probator administrat.

b. Susține recurentul că instanța de apel trebuia să constate că statueta „C.P.” a fost cumpărată de Staul Român de la R.M., autoarea reclamantei, deoarece, pe de o parte, din interpretarea art. 1295 C. civ., rezultă că nu este necesară forma scrisă pentru dovedirea vânzării bunului, consimțământul vânzătorului fiind o chestiune de fapt ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, iar pe de altă parte, prețul stabilit de 25.000 lei a fost achitat.

Înalta Curte apreciază și această critică ca nefondată.

Într-adevăr, art. 1295 C. civ. reglementează caracterul consensual al contractului de vânzare-cumpărare, stabilind că acesta poate fi încheiat prin simplu acord de voință al părților, fără îndeplinirea vreunei formalități și fără remiterea lucrului vândut ori a prețului.

Pe tărâm probator însă, devin aplicabile prevederile art. 1191 C. civ. în temeiul cărora, dovada unui act juridic de o valoare mai mare de 250 lei nu poate fi făcută decât prin act autentic sau printr-un act sub semnătură privată.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a acestor prevederi legale. Pornind de la valoarea obiectului litigiului, în mod corect, în lipsa unui înscris constatator al actului juridic pretins de pârâți, nu a fost admisă proba testimonială pentru dovedirea convenției de vânzare - cumpărare invocată de aceștia ca temei al nașterii dreptului de proprietate al statului asupra bunului.

În ceea ce privește plata prețului, ca element al contractului de vânzare - cumpărare pretins încheiat, recurentul arată că instanța trebuia să coroboreze declarația martorului C.P. cu nota contabilă nr. 24 din 12 februarie 1958, să prezume că plata a fost făcută către doamna R. și că, deși procesul verbal datat 30 mai 1957 nu conține expres dovada plații prețului, acest fapt este irelevant sub aspectul perfectării vânzării, față de prevederile art. 1295 C. civ.

Aceste susțineri vizează, de fapt, modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, prin interpretarea probelor administrate.

Însă, situația de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare, rezultată din probele administrate, nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului deoarece, în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce țin de legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanței de recurs să cenzureze modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză, au fost în mod expres abrogate prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. 138/2000.

Prin urmare, criticile care cuprind aspecte de netemeinicie ale deciziei recurate, care vizează modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin interpretarea probelor administrate, nu mai învestesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor.

Pentru aceste considerente, instanța de recurs nu va analiza nici susținerile prin care recurentul pretinde că în cauză, prin dovezile administrate s-a probat împrejurarea că autoarea reclamantelor a oferit spre vânzare opera, caz în care nu s-ar mai pune problema lipsei consimțământului, a determinării prețului doar de către una din părți și a încălcării dreptul de proprietate al reclamanților intimați, ori cele vizând aspectele de fapt ce rezultă din interpretarea conținutului procesului verbal de preluare și din cel al depozițiilor martorilor audiați în cauză, măsura în care acestea se coroborează între ele și efectele prezumției lipsei de interes a statului în achiziționarea operei lui C.B. la data la care a intrat în posesia statuetei „C.P.”.

3. Recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

1. În temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. pârâtul susține nelegalitatea deciziei recurate pentru necitarea Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice în soluționarea capătului de cerere privind răspunderea delictuală, încălcarea dispozițiilor imperative privind dreptul la apărare prin respingerea probei cu martori propusă de Muzeul Național de Artă al României și încălcarea dispozițiilor imperative privind soluționarea cererii de recuzare formulată de recurentul - pârât.

Înalta Curte apreciază că niciuna dintre aceste critici nu sunt fondate.

a. Recurentul arată că soluționarea capătului de cerere prin care reclamantele pretind repararea prejudiciului produs și care vizează materia răspunderii civile delictuale, nu se putea face decât cu citarea Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și susține că instanța de apel a „încălcat dispozițiile imperative privind citarea Statului la Ministerul Economiei și Finanțelor Publice”.

Aceste susțineri nu pot fi primite. Principiul disponibilității care guvernează desfășurarea procesului civil include dreptul persoanei interesate de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării.

Limitele cererii sunt determinate de reclamant, el fiind cel care stabilește cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecată și obiectul cererii.

În litigiul civil, instanța nu poate introduce din oficiu și nu poate dispune citarea unei alte persoane decât cele indicate de reclamant prin cerere, posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului revenind în mod exclusiv părților.

Prin urmare, în lipsa unei cereri formulate în condiții legale, de atragere în proces a Statului Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, instanța nu putea dispune citarea acestuia.

Norma menționată de recurent – art. 3 pct. 48 din H.G. nr. 386/2007 – și care reglementează reprezentarea statului, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor judecătorești, nu vine în conflict cu principiul enunțat anterior. În măsura în care, cu respectarea principiului disponibilității, statul este atras în litigiu, citarea acestuia se va dispune în condițiile stabilite prin actul normativ invocat de recurent.

b. Respingerea probei cu martori solicitată de pârât nu atrage nelegalitatea deciziei recurate pentru încălcarea dreptului la apărare al acestuia.

În sens larg, dreptul la apărare cuprinde întregul complex de drepturi și garanții procesuale care asigură părților posibilitatea de a-și apăra interesele, inclusiv dreptul de a propune probe. Însă, proba solicitată prin exercitarea acestui drept trebuie să satisfacă condiția de legalitate în sensul de a nu fi oprită de legea materială sau de cea procesuală.

La termenul de judecată din data de 18 noiembrie 2008, apărătorul apelantului-pârât Muzeul Național de Artă al României a solicitat instanței de apel încuviințarea probei testimoniale „pe aspectul consimțământului reclamantei cu privire la vânzarea statuetei și valabilitatea titlului statului”.

În mod corect, Curtea de Apel a respins cererea de administrare a acestei probe. Art. 1191 C. civ. interzice dovada cu martori a actelor juridice prin care se naște, se modifică, se recunoaște sau se stinge un drept și a căror valoare depășește suma de 250 lei.

Consimțământul nu este un act sau fapt distinct de actul juridic a cărei existență se invocă, ci este o condiție esențială, de fond și generală, în lipsa căreia nașterea raportului juridic nu este posibilă. De aceea, dovada consimțământului autoarei reclamantelor la încheierea unui act de înstrăinare a bunului în litigiu către stat și, implicit valabilitatea titlului statului astfel constituit, înseamnă tocmai dovada încheierii actului juridic pretins. Cum valoarea acestuia depășește suma de 250 lei., în aplicarea restricției probatorii impusă de art. 1191 C. civ., dovada actului juridic nu se putea face prin depoziții de martori.

c. Soluționarea cererii de recuzare a completului de judecată formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă pe parcursul judecării apelului nu s-a făcut cu încălcarea normelor aplicabile în această materie.

Cererea de recuzare a fost formulată de apelantul Muzeul Național de Artă după ce instanța de apel a respins proba cu martori solicitată, pârâtul afirmând că, prin respingerea acestei probe, instanța s-a antepronunțat, ceea ce atrage incidența cazului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Prin încheierea dată la data de 2 decembrie 2008, Curtea de Apel a respins cererea de recuzare, iar Înalta Curte apreciază că soluția instanței de apel este corectă.

Motivele de recuzare prevăzute de art. 27 C. proc. civ. se întemeiază pe o prezumție de parțialitate a judecătorului în soluționarea unei cauze civile concrete. Cazul reglementat de pct. 7 al art. 27 C. proc. civ. permite recuzarea a judecătorului care „și-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă”, legiuitorul prezumând că, în acest caz, părțile nu mai pot beneficia de o judecată imparțială deoarece dezlegarea pe care judecătorul o va da asupra litigiului este deja cunoscută.

Rațiunea reglementării incidentului procedural al recuzării pentru ipoteza prevăzută de art. 27 cpt. 7 C. proc. civ., nu se regăsește în cazul în care judecătorul, prin aplicarea unei norme legale, respinge, motivat, cererea de administrare a unui mijloc de probă.

Legiuitorul a înțeles să instituie, pe tărâm probator, anumite limitări în ceea ce privește admisibilitatea anumitor mijloace de probă. Aplicarea normelor legale care cuprind astfel de restricții nu poate reprezenta o antepronunțare asupra cauzei în sensul art. 27 pct. 7 C. proc. civ. - judecătorul neexprimându-și opinia în legătură cu soluția pe cere o va da în cauză, ci reprezintă o obligație de care instanța este ținută pe parcursul judecării litigiului.

2. a. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că hotărârea pronunțată este nelegală pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 republicată privind scutirea de plata taxei de timbru.

Critica nu este fondată.

Art. 99 din Legea 182/2000 prevede că acțiunile în justiție pentru revendicarea bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 sunt scutite de taxe judiciare de timbru și că restituirea se va face pe baza unei hotărâri judecătorești definitive.

Legea nu distinge în funcție de modalitatea de restituire a bunurilor ce intră în domeniul său de reglementate – în natură sau prin echivalent, ceea ce impune concluzia că scutirea de plata taxelor judiciare de timbru a vizat ambele forme de restituire.

Unul din scopurile urmărite în adoptarea acestui act normativ a fost și repararea prejudiciului produs foștilor proprietari de Statul Român prin preluarea ilegală a unor bunuri culturale mobile (nelegalitatea titlului statului constituie premisa reglementării cuprinse în art. 99 din Legea 82/2000). Or, repararea unui neajuns cauzat foștilor proprietari de către stat nu s-ar putea realiza prin instituirea unei sarcini pecuniare de a cărei îndeplinire prealabilă să depindă repararea abuzului produs.

b. În baza aceluiași motiv de recurs (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), se susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1191 și 1198 alin. (4) C. civ.

În acest sens se susține că în cauză au fost greșit reținute și aplicate dispozițiile art. 1198 alin. (1) C. civ., instanța analizând ipoteza imposibilității reconstituirii înscrisului doveditor al vânzării, când în fapt Muzeul Național de Artă al României a invocat imposibilitatea conservării înscrisului ca probă, imposibilitate datorată unui caz de forță majoră cum a fost incendierea Muzeului la Revoluția din decembrie 1989.

Este adevărat că, prin derogare de la regula instituită prin art. 1191 C. civ., art. 1198 pct. 4 C. civ. permite administrarea probei cu martori, indiferent de valoarea obiectului actului juridic, când creditorul a pierdut titlul ce-i servea ca dovadă scrisă din cauză de forță majoră și că incendierea sediului recurentului constituie un caz de forță majoră.

Însă, pentru aplicarea acestei excepții sub aspectul probării conținutului actului juridic, este necesar ca, în prealabil, prin probele administrate să se facă dovada că manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice a existat, și că, ulterior încheierii lui, dintr-un caz de forță majoră nu a mai putut fi conservat și înfățișat instanței de judecată.

Or, prin interpretarea probelor administrate, instanța de apel a stabilit, sub aspectul situației de fapt reținută în cauză, că între părți nu a intervenit niciodată un raport juridic de vânzare-cumpărare a bunului în litigiu și, cu atât mai mult, un înscris constatator al acestui, astfel încât, în mod corect, administrarea probei cu martori pentru dovedirea actului juridic, prin excepție permisă de art. 1198 pct. 4 C. proc. civ., nu a fost dispusă.

Se mai susține că, „în administrarea și interpretarea probelor aflate la dosar, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1171, art. 1173, art. 1191, art. 1197 și art. 1198 C. civ., fapt ce a constituit premisa falsă a pronunțării unei soluții eronate”.

Înalta Curte constată că, prin susținerile formulate în acest sens, recurentul critică în realitate situația de fapt reținută de instanța de apel, modul de interpretare a probelor administrate, coroborarea acestora și valoarea probatorie recunoscută dovezilor administrate. Or, față de cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., situația de fapt stabilită de instanța de apel prin coroborarea și interpretarea probelor administrate nu mai poate fi reanalizată în calea de atac a recursului.

Indicarea unor texte legale în cuprinsul motivului de recurs nu înseamnă formularea unei critici de nelegalitate atunci când dezvoltarea motivelor de recurs cuprinde argumente ce țin de netemeinicia hotărârii în raport de probele administrate în proces și nu investesc în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului judiciar de legalitate asupra deciziei recurate.

c. Tot în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține aplicarea greșita a dispozițiilor art. 1191 C. civ. ceea ce a făcut ca în mod greșit instanța de apel să rețină inadmisibilitatea probei cu mărturisire pe considerentul neîntrunirii cerințelor art. 1205 C. civ.

Modul de interpretare al prevederilor art. 1205 C. civ. a fost cenzurat de instanța de recurs în analizarea recursului declarat de pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, astfel încât argumentele expuse pentru respingerea criticilor formulate în acest sens nu vor mai fi reluate.

d. - e. În cadrul motivelor de recurs întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține și că „interpretarea greșită a dispozițiilor legale privind administrarea probelor a condus la pronunțarea unei soluții netemeinice și nelegale, vânzarea statuetei fiind pe deplin dovedită” și că „aplicarea greșită a art. 1295 și urm. C. civ. a făcut ca instanța să rețină în mod greșit că prețul a fost stabilit unilateral și că nu a fost plătit”.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul face aprecieri legate de forța probantă diferită a dovezilor administrate, de importanța prezumțiilor ca mijloc de probă admis de lege și de faptul că, dacă probele administrate ar fi fost corect interpretate și coroborante în raport de valoarea lor probatorie, situația de fapt reținută de instanța ar fi fost diferită.

Pentru considerente anterior expuse, aceste susțineri nu investesc în mod legal instanța de recurs cu analiza lor, ele nereprezentând critici de nelegalitate care să poată fi circumscrise vreunuia dintre motivele de recurs limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci aspecte care țin de interpretarea probelor, de situația de fapt stabilită prin dovezile administrate și care nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului.

f. În temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se susține și greșita aplicare a dispozițiilor art. 1890 C. civ., privind prescripția achizitivă de 30 de ani ca mod de dobândire a bunului mobil revendicat.

Înalta Curte apreciază ca nefondată și această critică.

Prin art. 99 din Legea 182/2000, legiuitorul a reglementat dreptul proprietarilor de a revendica bunurile mobile culturale care au fost preluate ilegal de autoritățile statului după data de 6 septembrie 1940.

Dacă autoritățile statului ar putea invoca dobândirea dreptului de proprietate asupra unor astfel de bunuri prin uzucapiune, atunci norma legală menționată ar fi lipsită de orice finalitate câtă vreme, pentru bunurile ce intră sub incidența sa – și anume cele preluate de stat după data de 6 septembrie 1940 – termenul prescripției achizitive era deja împlinit la data adoptării legii.

Nu se poate concluziona decât în sensul că intenția legiuitorului a fost aceea de a lipsi statul de posibilitatea de a paraliza efectele acțiunii în revendicare pornită de foștii proprietari prin invocarea uzucapiunii ca modalitate de dobândire a dreptului real de proprietate asupra bunurilor ce intră în sfera de reglementare a art. 99 din Legea 182/2000.

Pentru considerentele expuse, apreciind ca legală hotărârea instanței de apel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele I.P. și Ș.A. și de pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă al României împotriva Deciziei nr. 206din 17 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.