Vindication of property nationalized without valid title vs. good-faith buyers under Law 112/1995: non-retroactivity of Law 10/2001 and title comparison

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 259 din 06 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pronunțată în fond după casare, s-au dispus următoarele:

- respingea excepției inadmisibilității acțiunii;

- respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare;

- respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București;

- respingerea, ca neîntemeiat, a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare;

- admiterea capătului de cerere precizat privind revendicarea, formulat de reclamanții P.M.D. și Z.B. în contradictoriu cu pârâții Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primarul General, C.C.V., C.G., M.M. și C.A. și cu chemații în garanție M.E.F. și SC H.N. SA;

- obligarea pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1 - construcție și teren aferent - cu excepția apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997.

- obligarea pârâților C.C.V. și C.G. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, astfel cum este acesta identificat prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996;

- obligarea pârâților M.M. și C.A. să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 1, astfel cum este acesta identificat prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 februarie 1997;

- respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâții persoane fizice împotriva Municipiului București, prin Primarul General, Statului Român, prin M.E.F. și SC H.N. SA, ca rămasă fără obiect;

- respingerea cererii de chemare în garanție formulată de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București, prin Primar General, împotriva M.E.F., ca rămasă fără obiect;

- respingerea cererii de chemare în garanție formulată de chematul în garanție M.E.F. împotriva pârâtei SC H.N. SA.

Pentru a respinge excepțiile invocate în cauză, tribunalul a reținut următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 11 octombrie 1999, prin această cerere introductivă reclamanții Z.M.P. și D.M.A. chemând în judecată Consiliul General al Municipiului București și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din parter și două etaje, construit pe o suprafață de 281 mp.

Ulterior, prin cererea formulată la data de 24 aprilie 2000, reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâților M.M. și C.C.V., pentru ca, în contradictoriu cu aceștia, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare și să se dispună a fi obligați să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

Rezultă că, prezenta acțiune modificată, întemeiată în ceea ce privește revendicarea pe dispozițiile art. 480 C. civ. și cele ale Legii nr. 213/1998, a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, așa încât demersul judiciar al reclamanților nu poate fi considerat ca fiind inadmisibil în raport de existența legii speciale de reparație în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, cum de altfel se prevede expres și în art. 52 din Legea nr. 10/2001.

2. Termenul de prescripție prevăzut de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, modificat prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, este un termen special care, însă, nu este aplicabil în speță, având în vedere că acțiunea în constatarea nulității actelor juridice a fost promovată anterior intrării în vigoare a normelor legale ce instituie această prescripție. La momentul formulării acestei acțiuni erau incidente normele dreptului comun în materie, respectiv art. 2 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora acțiunea în constatarea nulității absolute este imprescriptibilă extinctiv.

3. Având în vedere că prin cererea precizatoare a acțiunii din data de 18 ianuarie 2007, reclamanții au arătat că au solicitat revendicarea imobilului de la actualii deținători ai acestuia, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București a rămas fără obiect în privința cererii de revendicare a apartamentelor înstrăinate, iar în raport de capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, legitimarea procesuală a pârâtei Primăria Municipiului București este pe deplin justificată, aceasta figurând ca parte contractantă în aceste acte.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Cu actele depuse la dosar, reclamanții au dovedit calitatea lor de moștenitori de pe urma autorilor N.Z., Z.M.P. și D.M.S., precum și existența dreptului de proprietate în patrimoniul acestora din urmă la data preluării imobilului litigios.

La data de 4 iunie 1949, terenul și clădirea din București, au fost preluate de stat de la „foștii exploatatori”, respectiv N.Z., Z.M.P. și D.M.S., menționați în Tabloul bunurilor preluate de întreprinderea de stat P.M. împrejurare care, corelată cu situația imobilului care era închiriat S.A.R.P.U., îndreptățește concluzia că bunul a fost preluat în aplicarea Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, imobilul fiind, de altfel, inclus în tabelul menționat la categoria „instalații”.

Potrivit art. 2 alin. (2) din acest act normativ, erau supuse naționalizării și „instalațiunile care servesc în mod permanent activității unei întreprinderi naționalizate, chiar dacă aceste instalațiuni aparțin altui proprietar decât cel al întreprinderii naționalizate”.

Prin Hotărârea Ministrului Minelor și Petrolului nr. 265 din 22 iunie 1949, imobilul trecea din folosința întreprinderii de Stat P.M. în folosința întreprinderii de Stat C.

În baza Decretului nr. 326/1949, prin Decizia nr. 1465 din 27 august 1951 a Sfatului Popular al Capitalei, imobilul a trecut de la M.I.P.I.C., prin transfer, în administrarea întreprinderii Locuințe și Localuri.

Nu au deci relevanță în cauză, pentru aprecierea valabilității titlului statului, susținerile reclamanților conform cărora autorii acestora erau exceptați de la naționalizare și nici afirmațiile pârâților în sensul că proprietarul originar, Z.N., ar fi fost exploatator, fiind inclus în anexa Decretului nr. 92/1950 cu 20 de apartamente.

Având în vedere, pe de o parte, că imobilul în litigiu nu aparținea societății naționalizate și că, pe de altă parte, nu se putea încadra în categoria „instalațiilor" conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 119/1948, dispoziții care oricum trebuie privite ca fiind neconstituționale față de prevederile art. 8 din Constituția de la 1948, care garantau dreptul de proprietate particulară, rezultă fără echivoc că preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Față de dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora prevederile acestei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, tribunalul a avut în vedere în analiza valabilității contractelor de vânzare-cumpărare și dispozițiile art. 45 alin. (2) din același act normativ, care prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

Legea ocrotește buna credință înțeleasă ca atitudine a aceluia care a făcut demersuri pentru a afla care este situația juridică a bunului; doar o astfel de conduită poate duce la recunoașterea valabilității actului încheiat cu un neproprietar.

În temeiul Legii nr. 112/1995, atât proprietarii, cât și chiriașii erau îndreptățiți să-și valorifice pretențiile, dar comisiile locale și județene pentru aplicarea legii sau unitățile specializate care vindeau locuințele aveau obligația de a întreprinde toate demersurile necesare pentru clarificarea situației juridice a locuințelor. Obligația de a verifica situația juridică a bunului se circumscrie așadar noțiunii de bună credință în lumina art. 45 din Legea nr. 10/2001.

În anul 1991, D.A.M. si Z.B. au formulat o notificare către Comisia Fondului Funciar a Primăriei București, solicitând prin cererea nr. 21575 din 01 aprilie 1991 restituirea în natură a imobilului.

După apariția Legii nr. 112/1995, aceștia s-au adresat Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 în vederea restituirii imobilului, prin cererea înregistrată sub nr. 1847 din 22 iulie 1996 la Primăria Sectorului 1 București.

Prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997, Primăria Municipiului București, prin SC H.N. SA, a vândut în baza Legii nr. 112/1995 lui C.C.V. și C.G., respectiv lui M.M. și M.E. două apartamente de la etajul imobilului litigios.

Reclamanții nu au notificat pe chiriași privind intenția lor de a solicita restituirea în natură a imobilului și, contrar susținerilor acestora, cumpărătorii au făcut verificări privind situația juridică a imobilului ce urma să facă obiectul contractelor de vânzare-cumpărare.

În lipsa altor probe privind reaua-credință a părților contractante, prezumția de bună-credință ce operează în favoarea terților achizitori nu este răsturnată. În acest sens, se va avea în vedere că cererile de cumpărare cuprind toate avizele referitoare la situația juridică a imobilului litigios, din care rezultă că respectivul imobil a fost preluat de stat cu titlu, că nu existau litigii privind acest bun și că nu figura nicio cerere de restituire pe listele Primăriei Sectorului 1 - deși o asemenea cerere fusese înregistrată la această instituție la data de 22 iulie 1996, situație în care nu se poate imputa cumpărătorilor că, dacă ar fi făcut demersuri la Primăria Sectorului 1 București, ar fi aflat de solicitarea de restituire în baza Legii nr. 112/1995.

Or, numai dacă dobânditorul știa sau, cu minime diligențe, putea să știe că imobilul a fost preluat fără titlu valabil ori s-a decis să cumpere imobilul în condițiile în care nu s-a lămurit situația juridică a acestuia, el este de rea-credință, iar din probele administrate nu rezultă existența vreunui indiciu în acest sens.

În consecință, capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare apare ca neîntemeiat, urmând a fi respins.

În ceea ce privește cererea de revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. și precizată în sensul că este îndreptată împotriva pârâților deținători actuali ai imobilului, este de observat că, cu excepția apartamentelor înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 1996 și din 14 februarie 1997, restul imobilului se află încă în patrimoniul Municipiului București.

Întrucât preluarea imobilului în cauză de către stat s-a făcut fără un titlu valabil, el fiind tot astfel deținut în prezent de către Municipiul București, acțiunea în revendicare îndreptată de reclamanți împotriva acestui pârât este întemeiată.

Referitor la revendicarea restului imobilului îndreptată împotriva pârâților C.C.V. și C.G., respectiv a pârâților M.M. și C.A., întrucât aceștia dețin apartamentele revendicate în baza unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, aplicarea dispozițiilor art. 480 C. civ. face necesară compararea titlurilor exhibate de părți cu privire la imobil.

Comparând titlul reclamanților, în calitate de succesori ai proprietarilor deposedați abuziv și titlul pârâților, care invocă faptul că sunt subdobânditori de bună-credință ai aceluiași imobil, urmează a se da câștig de cauză titlului reclamanților, care au dobândit imobilul de la adevărații proprietari, în timp ce pârâții au dobândit imobilul de la Statul Român, în condițiile unei preluări abuzive.

În cadrul acestei comparări a titlurilor trebuie luată în considerare împrejurarea că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că reclamanții își păstrează calitatea de proprietari avută de autori la momentul preluării bunului. Or, într-o asemenea situație, nu se poate susține că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, drept pe care să îl poată ulterior transmite pe calea unui contract de vânzare-cumpărare către alte persoane.

De altfel, în materia vânzării lucrului altuia, cu excepția situației în care părțile au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, se admite că acest contract poate fi anulat doar la cererea cumpărătorului care a fost în eroare asupra calității de proprietar a vânzătorului. Adevăratul proprietar, fiind terț față de contract, are la îndemână numai acțiunea în revendicare împotriva cumpărătorului ce posedă bunul, potrivit art. 480 C. civ., iar în cadrul acestei acțiuni nu se reanalizează atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului.

Buna-credință, privită singular, nu ar putea constitui un criteriu de preferință în cadrul unei acțiuni reale petitorii cum este revendicarea întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Trebuie astfel reținută ca fiind aplicabilă și jurisprudența relevantă a C.E.D.O., apreciindu-se în cauza Străin și alții împotriva României ori în cauza Porțeanu împotriva României, precum și în toate cazurile ulterioare soluționate de Curte și care au pus în discuție situații litigioase similare, că vânzarea unei părți a bunului reclamanților, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea să se vândă decât bunurile dobândite legal, îi împiedică pe aceștia să beneficieze de dreptul lor. În acest context, s-a statuat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privațiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1, iar dreptul român în vigoare la vremea respectivă și în special Legea restituirii nr. 10 din 14 februarie 2001, nu a oferit nici o posibilitate de despăgubire efectivă pentru asemenea privațiuni.

Deoarece cererea de chemare în garanție a pârâților persoane fizice a fost formulată de aceștia numai pentru situația în care actele lor cu titlu oneros ar fi anulate, situație ce nu se regăsește în speță, respectiva cerere urmează a fi respinsă ca rămasă fără obiect.

Pe cale de consecință, vor fi respinse tot ca rămase fără obiect și cererile de chemare în garanție formulate de pârâtul-chemat în garanție Municipiul București și de chematul în garanție M.E.F.

Împotriva sentinței susmenționate au declarat apel pârâții Municipiul București, C.A. și M.M., C.C.V. și C.G.

Prin Decizia nr. 153/ A din 09 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile, ca nefondate.

Analizând împreună apelurile pârâților persoane fizice, curtea a apreciat că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Deposedarea efectivă a foștilor proprietari s-a realizat la 4 iunie 1949, când imobilul apare preluat de la N.Z., Z.M.P. și D.M.S., conform mențiunii din Tabloul bunurilor preluate de Întreprinderea de Stat Petroliferă Muntenia.

Un alt act de preluare a imobilului în cauză nu există, ceea ce a condus instanța de fond la concluzia că imobilul ar fi fost preluat urmare a aplicării Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, dat fiind că imobilul fusese închiriat Societății Anonime Române de Petrol Unirea.

În lipsa unor înscrisuri care să ateste neechivoc temeiul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, acesta apare ca fiind preluat fără titlu.

Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că temeiul preluării este Legea nr. 119/1948, motivarea tribunalului nu este „pro causa” și nici contradictorie, deoarece acest act normativ era în contradicție cu Constituția anului 1948, care în art. 8-11 garanta dreptul de proprietate privată, privarea de proprietate fiind posibilă doar cu o justă și prealabilă despăgubire.

În cauză, deposedarea s-a făcut samavolnic, fără ca proprietarii să fie despăgubiți în vreun fel.

Argumentul apelanților, în sensul că reclamanții erau exploatatori de locuințe nu poate fi reținut în raport de dispozițiile constituționale invocate anterior și nici în raport de art. 480 - 481 C. civ. și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În plus, celelalte argumente referitoare la mai multe locuințe, închiriate ori donate, se circumscriu sferei de aplicare a Decretului nr. 92/1950, însă acest temei de preluare este nedovedit în cauză.

Analizarea valabilității titlului statului se face în raport cu modalitatea efectivă de preluare, or în prezenta cauză, față de prevederile art. 1169 C. civ., nu se poate reține decât că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.

Nici susținerile referitoare la motivarea contradictorie a tribunalului pe aspectul existenței titlului statului ori a valabilității acestuia nu sunt de reținut.

Analizând capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare, tribunalul s-a referit la mențiunile efectuate de instituția vânzătoare pe cererile de cumpărare formulate de apelanți, în nici un caz la modalitatea propriu-zisă de preluare a imobilului, care fusese analizată anterior, in extenso.

Nici celelalte critici nu sunt fondate.

Prezenta acțiune a fost formulată la 11 octombrie 1999 și întemeiată în drept pe art. 480 C. civ. și Legea nr. 213/1998. Tribunalul, pronunțându-se în raport de aceste temeiuri de drept, a ținut cont de cele două contracte de vânzare-cumpărare, pe care le-a și menținut, situație în care critica este străină de cauză, cu atât mai mult cu cât nu se specifică ce temeiuri de drept greșite ar fi aplicat instanța.

Tribunalul nu a acordat mai mult decât s-a cerut, deoarece prin cererea reclamanților din 24 aprilie 2000 s-a formulat și un capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâților persoane fizice să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.

Întrucât actele de vânzare-cumpărare au fost menținute prin respingerea cererii în constatarea nulității absolute, aflându-se în prezenta a două titluri de proprietate deopotrivă valabile, tribunalul a procedat corect la compararea lor, fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea reclamanților.

Criticile referitoare la titlul preferabil al apelanților nu sunt fondate, acțiunea fiind pornită anterior Legii nr. 10/2001.

La momentul formulării acțiunii și a cererii completatoare din 24 februarie 2000, reclamanții aveau speranța legitimă a bunului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întemeindu-și pretențiile pe împrejurarea că imobilul trecuse în proprietatea statului fără titlu ori fără titlu valabil, nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar H.G. nr. 11/1997 și Legea nr. 213/1998 precizau ce se înțelege prin titlu valabil.

În același sens, reclamanții au demarat procedurile de retrocedare a imobilului încă din 22 iulie 1996, solicitând restituirea în natură a proprietății lor.

Apelanții-pârâți nu pot invoca speranța legitimă în același sens, dedusă din legea specială, Legea nr. 10/2001, deoarece această lege este ulterioară promovării acțiunii.

Față de această situație de fapt, tribunalul a procedat corect aplicând dreptul comun dat de art. 480 C. civ., cât și jurisprudența C.E.D.O.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat ca fiind întrunită prima cerință a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 atunci când a avut loc recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul petenților, fie ca reprezentând bunuri actuale, fie ca speranță legitimă de redobândire a bunului în natură.

Sub acest aspect, în speță, trebuie avută în vedere împrejurarea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu.

Astfel cum rezultă din cauza Păduraru, par. 83-87, precum și din cauza Porțeanu, par. 33, titularul dreptului deține un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui „bun” ca „drept efectiv”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc anterior pronunțării unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată după modificarea survenită prin Legea nr. 247/2005, este utilă raportarea tot la raționamentul C.E.D.O., care, în analiza celorlalte condiții presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, a constatat existența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecința imposibilității redobândirii posesiei și a privării de proprietate a titularului dreptului de proprietate, în ciuda hotărârii judecătorești conținând asemenea dispoziție.

În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporționalității. „Justificarea privării de proprietate” presupune ca ingerința, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigențelor de previzibilitate și precizie și dacă interpretarea dată de instanțe este sau nu arbitrară (cauza Străin, par. 49).

În ceea ce privește noțiunea de „titlu al statului”, ea a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică neunitară și contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenția legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuințelor către chiriași (prin modificarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin H.G. nr. 11/1997), în timp ce buna-credință, deși definită de C. civ., a fost interpretată diferit de instanțe.

Într-un asemenea raționament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligației pozitive de a reglementa în timp util și de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea imobilelor deținute în virtutea decretelor de naționalizare, cu consecința creării unui climat de incertitudine generală.

În acest context, Curtea a conchis în sensul absenței proporționalității, fiind rupt „justul echilibru” între exigențele de interes public și imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (cauza Păduraru, par. 112).

Consecința unui asemenea raționament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună credință și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, constituie o privare de bun care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, par. 39,43 și 59; cauza Porțeanu, par. 32; cauza Penescu, par. 26).

Rezultă că eventuala bună-credință a chiriașilor cumpărători la momentul contractării nu are nicio relevanță în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, normă pe care judecătorul național are obligația de a o aplica prioritar legii naționale, în temeiul art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenției, urmează a se face aplicarea directă a acesteia.

Și în practica recentă a Curții Europene, respectiv cauza Katz împotriva României, cauza Faimblat contra României, pronunțate în 20 ianuarie 2009 și T.T. contra României, pronunțată la 24 martie 2009, ulterioare Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că, în contextul legislației care guvernează revendicările imobiliare privind imobilele naționalizate în perioada comunistă, vânzarea bunului altuia către un terț de bună-credință, chiar înainte de confirmarea definitivă a dreptului de proprietate al reclamantului, constituie o privare de proprietate, privare care, acompaniată de lipsa totală de compensație, este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional.

În egală măsură, la pronunțarea soluției din speță trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 46 din Convenție, conform cărora un stat parte la Convenție este obligat să execute deciziile Curții în toate cauzele aduse împotriva sa, iar Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei este responsabil pentru monitorizarea implementării deciziilor Curții.

Decizia Curții Supreme de Justiție din 2 noiembrie 1995, invocată de apelanți, nu își mai găsește în prezent aplicare, chiar Înalta Curte schimbându-și practica față de acel moment.

Nici criticile referitoare la lipsa identității imobilului și a lipsei autorizației de construcție nu pot fi primite.

Imobilul a fost identificat de către Primăria Municipiului București ca fiind același cu cel preluat de la autorii reclamanților prin adresa din 25 septembrie 1999, iar în adresa din 31 ianuarie 1996, emisă de SC H.N. SA, se precizează că „din verificările actelor existente în arhivă, s-a constatat că imobilul din str. G.E. (fostă C., fostă K.)”, or apelanții-pârâți nu au contestat aceste înscrisuri și nici nu au făcut dovada contrară în condițiile art. 1169 C. civ.

Lipsa autorizației de construire a etajului nu constituie un criteriu de preferabilitate în favoarea apelanților, câtă vreme rezultă din actele dosarului că, la momentul preluării, imobilul avea două etaje.

În ceea ce privește dobândirea imobilului prin intermediul uzucapiunii, în speță nu sunt îndeplinite cerințele art. 1895 C. civ., întrucât nu se poate reține neglijența proprietarului în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, statul deposedându-i abuziv pe proprietari.

Încă din anul 1996, reclamanți și-au manifestat intenția de a redobândi proprietatea, ocazie cu care au invocat precaritatea posesiei statului.

Relativ la soluția de respingere ca rămasă fără obiect a cererii de chemare în garanție, aceasta este corectă, în condițiile în care pârâții au solicitat angajarea răspunderii chemaților în garanție doar pentru situația anulării actelor de vânzare-cumpărare, nu și pentru situația pierderii obiectului litigiului în cadrul acțiunii în revendicare.

Apelul pârâtului Municipiul București a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că acțiunea în revendicare dedusă judecății nu este inadmisibilă, fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În plus, și în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație s-a reținut că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție”.

Astfel cum deja s-a arătat în analiza celorlalte apeluri, reclamanții se bucură de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O., situație în care argumentul potrivit căruia Legea nr. 10/2001 asigură accesul la justiție prin intermediul contestației este nerelevant și străin de cauză, câtă vreme reclamanții nu au uzat de procedura Legii nr. 10/2001.

În același sens, se vor avea în vedere și considerentele Curții Europene din cauza Faimblat contra României.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus admiterea cererii formulate de intimata-reclamantă D.R. și, în consecință, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei civile nr. 153/ A din 09 martie 2009, în sensul că are calitatea de intimat-reclamant G.M., moștenitorul defunctei Z.B., și nu defuncta, așa cum din eroare s-a menționat în dispozitiv.

În motivarea acestei soluții, curtea a reținut că cererea de rectificare formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M. este fondată în raport de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., fiind o eroare materială menționarea în calitate de intimată-reclamantă a defunctei Z.B., iar nu a moștenitorului acestei, G.M., în dispozitivul Deciziei civile nr. 153/ A din 09 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 08 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a dispus admiterea cererii formulate de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M., privind îndreptarea erorii materiale strecurate în încheierea din Camera de Consiliu de la 18 ianuarie 2010, în sensul că a admis cererea formulată de P.M.D. și G.M., iar nu de D.R., cum din eroare materială s-a consemnat.

Raportat la dispozițiile art. 281 C. proc. civ., curtea a apreciat că cererea de rectificare este justificată, deoarece în încheierea de la 18 ianuarie 2010 s-a trecut în mod eronat că cererea de rectificare a fost formulată de D.R., în realitate ea fiind formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M.

Împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010 au declarat recurs, în termen legal, pârâții C.C.V. și C.G., C.A. și M.M.

I. Recurenții-pârâți C.C.V. și C.G. au formulat următoarele critici:

Chiar dacă s-a solicitat introducerea în cauză a moștenitorului G.M., instanța de apel nu a luat efectiv act de această cerere, nepronunțând hotărârea în contradictoriu cu acesta.

Într-o atare situație, hotărârea nu poate fi rectificată în procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., întrucât este vorba despre schimbarea persoanei intimatului-reclamant, iar nu de o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ.

Atât în practicaua hotărârii, cât și în dispozitiv apare ca intimată-reclamantă defuncta Z.B., fiind evident că instanța nu a analizat cauza prin raportare la moștenitorul acesteia. Nu s-a luat act de modificările intervenite, astfel că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu defuncta.

Așa cum s-a stabilit în practica judiciară și în literatura de specialitate, prin textul art. 281 alin. (1) C. proc. civ. se vizează erori sau omisiuni care nu atrag modificarea cadrului procesual. În speță însă, prin încheierea recurată s-a admis o cerere care a avut ca finalitate introducerea în cauză a altei persoane.

În mod nelegal instanța de apel a procedat la remedierea „erorii”, cu atât mai mult cu cât hotărârea dată asupra apelului fusese atacată cu recurs inclusiv prin prisma acestei nelegalități, care atrage anularea hotărârii. Până la pronunțarea instanței de recurs asupra acestui motiv de nulitate, instanța de apel trebuia fie să respingă cererea de rectificare, fie să suspende judecarea acesteia.

Prin pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitatea procesuală de folosință s-au încălcat forme de procedură imperative, care conduc la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, iar această nelegalitate nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București.

II. Recurenții-pârâți C.A. și M.M. au invocat drept unic motiv de nelegalitate al încheierii din 18 ianuarie 2010 faptul că, prin această încheiere, s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de D.R., deși cererea de îndreptare a erorii materiale fusese formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M.

Împotriva deciziei date asupra apelului, respectiv Decizia nr. 153/ A din 09 martie 2009, au declarat recurs, în termen legal, pârâții Municipiul București, C.A. și M.M., C.C.V. și C.G.

I. Recurentul-pârât Municipiul București a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

1. Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii în ceea ce privește neprimirea criticilor din apel vizând inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă acțiunea în revendicare a reclamanților a fost formulată în anul 1999, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanța trebuia să țină seama că această lege a prevăzut o procedură administrativă de restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989, pe care însă reclamanții nu au înțeles să o urmeze.

După apariția Legii nr. 10/2001, chiar dacă exista o acțiune în revendicare anterior formulată, reclamanții aveau la îndemână o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului, procedură supusă ulterior controlului judiciar. Legea nr. 10/2001, fiind o lege specială derogatorie de la dreptul comun, se aplică și cauzelor aflate pe rol la data intrării sale în vigoare.

2. Instanța de apel a apreciat, în mod greșit, și în ceea ce privește temeiul preluării imobilului litigios, reprezentat de Legea nr. 119/1948, pe care îl consideră un act normativ în baza căruia deposedarea s-a făcut samavolnic, fără ca proprietarii să fie despăgubiți în vreun fel și care, din acest motiv, nu ar reprezenta un titlu valabil pentru stat.

În realitate, Legea nr. 119/1948 reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului litigios în proprietatea statului român, acesta devenind astfel proprietar de plin drept, motiv pentru care acțiunea în revendicare a reclamanților este neîntemeiată și nu poate fi primită.

II. Recurenții-pârâți C.A. și M.M. au formulat următoarele critici:

1. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

a) Prin acțiunea introductivă, formulată la data de 11 octombrie 1999, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București, lăsarea în deplină proprietate si liniștită posesie a imobilului din str. G.E., compus din parter și două etaje, construit pe o suprafața de 281 mp.

La data de 24 aprilie 2000, reclamanții au formulat cerere de introducere în cauză a numitului C.C.V., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare, referitoare la apartamentul nr. X de la etajul imobilului litigios.

La data de 16 noiembrie 2006, în baza art. 132 C. proc. civ., reclamanții au solicitat introducerea în cauză a pârâților C.G., M.E., Municipiul București și SC H.N. SA, iar la data de 18 ianuarie 2007 au precizat că solicită revendicarea imobilului din mâna celor în care se află.

Cu toate că M.M. a figurat în calitate de pârât, reclamanții nu au înțeles să se judece și cu acesta, neexistând nici o cerere de introducere a lui în cauză.

În aceste condiții, instanța de judecată și-a depășit atribuțiile prin fixarea și impunerea cadrului procesual și menținea în citativ și în dispozitivul hotărârilor judecătorești a unei persoane pe care nu au chemat-o în judecată reclamanții și care astfel nu are calitate procesuală pasivă.

b) Instanța a acordat mai mult decât i s-a cerut, deoarece a considerat necesară compararea titlului reclamanților cu cel al pârâților în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., fără să fi fost investită și cu un astfel capăt de cerere.

Acțiunea în revendicare este nefondată, motivat de următoarele considerente:

În cererea lor, reclamanții au invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare 37180 din 17 octombrie 1938, transcris sub nr. 1861 din 17 octombrie 1938.

Acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existenta concomitentă a două titluri valabil încheiate.

În ipoteza în care, în cadrul acestei forme de acțiuni în revendicare, după verificarea valabilității titlului statului, se ajunge la concluzia că titlul statului nu este valabil, înseamnă că titlul statului nu există, iar în aceste condiții lipsesc cele două titluri care trebuie comparate, deci acțiunea în revendicare prin comparare de titluri este imposibil de realizat.

De la autorul reclamanților, Z.G.N., dreptul de proprietate a trecut către stat prin efectul legii, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, iar de la stat către pârâții M.M. și M.E. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 3342/24018 din 14 februarie 1997, aceștia din urmă fiind cumpărători de bună credință, urmare a aplicării Legii nr. 112/1995.

Rezultă că suntem în fața aceluiași autor și nu se poate face comparație de titluri provenind de la autori diferiți, lipsind cerința de autori diferiți.

Imposibilitatea realizării raționamentului în cele două forme dovedește că dreptul de proprietate al reclamanților este stins, singurii care dețin dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. X din imobilul litigios fiind C.A., moștenitoarea defunctei M.E., și M.M.

Cei care trebuie să beneficieze de ocrotirea dreptului de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ. sunt pârâții, al căror titlu nu a fost desființat pe cale judecătorească, aceștia având dreptul de a se bucura de prerogativele proprietății.

Lăsarea imobilului în proprietatea și folosința reclamanților este neîntemeiată și nelegală având în vedere și dispozițiile Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001.

Legea nr. 1/2009 aduce modificări semnificative în special în ceea ce privește dreptul chiriașilor de a dobândi în proprietate imobile preluate abuziv de către stat. Aceste modificări au fost redate, in extenso, în cuprinsul cererii de recurs.

2) Art. 304 alin. (8) C. proc. civ. - instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

a) În mod greșit curtea de apel a apreciat că imobilul din sectorul 1, București, a fost identificat de către Primăria Municipiului București ca fiind cel preluat de la autorii reclamanților.

De asemenea, fără a efectua verificări în virtutea rolului activ, instanța consideră probă veridică și adresa din 31 ianuarie 1996 emisă de SC H.N. SA cu privire la identitatea denumirii acestui imobil.

Recurenții contestă aceste înscrisuri și solicită efectuarea unei adrese la P.M.B. pentru a afla istoricul de număr poștal și al denumirii, în perioada 1948 - 2009 și identificarea exactă a imobilului, în lipsa efectuării unei expertize în acest scop.

Mai mult, în cauză se revendică și apartamentul nr. X de la etajul X din același imobil, care formează obiectul a două contracte de vânzare-cumpărare pe Legea nr. 112/1995, fără a fi identificat și delimitat la fața locului.

b) Instanța de apel a interpretat greșit cererea de chemare în garanție, respingând-o ca rămasă fără obiect, fără a observa că pârâții au fost evinși prin compararea de titluri, dându-se prioritate titlului reclamanților, chiar in lipsa anulării contractului de vânzare-cumpărare.

Deși contractul de vânzare-cumpărare pe Legea nr. 112/1995 nu a fost anulat, cumpărătorii fiind considerați de bună-credință, și, fiind în vigoare, a fost transcris în registrul de transcripțiuni, pârâții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie din imobil, încălcându-li-se în mod flagrant dreptul la proprietate, garantat de Constituția română, de art. 480 C. civ. și de Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Instanța a încercat îndreptarea unei preluări abuzive, prin efectul naționalizării, prin altă preluare abuzivă, de la cumpărătorii pe Legea nr. 112/1995, neținând cont de dispozițiile art. 20 pct. 2 ale Legii nr. 1/2009, potrivit cărora, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii în echivalent pentru valoarea de piață a imobilului.

3) Art. 304 alin. (9) C. proc. civ. - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Preluarea imobilului litigios s-a făcut cu titlu valabil, plătindu-se și despăgubiri proprietarilor.

În mod greșit instanța de apel reține faptul că nu există un act care să ateste temeiul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, înlăturând toate dovezile aflate în acest sens la dosar, respectiv Tabloul bunurilor preluate de Întreprinderea de stat Petrolifera Muntenia, Hotărârea M.M.P. nr. 256 din 22 iunie/1949, Decizia nr. 1465 din 27 august 1951 a Sfatului Popular al Capitalei.

Instanța a înlăturat în mod neîntemeiat apărarea conform căreia reclamanții erau exploatatori de locuințe, cu toate că aceștia figurau în anexa Decretului nr. 92/1950 cu mai multe apartamente, excedentare nevoilor locative proprii.

Instanța a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 247/2005, practica C.E.D.O., Declarația Universală a Drepturilor Omului, dând mai mult decât au solicitat reclamanții prin acțiunea introductivă la nivelul anului 1999 raportat la temeiul juridic indicat de aceștia, legea producând efecte numai pentru viitor, nu și pentru trecut.

Nu poate fi reținută,,speculația juridică” conform căreia, la momentul formulării acțiunii și a cererii completatoare de la 24 februarie 2000, reclamanții aveau speranța legitimă a bunului în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., întemeindu-și pretențiile pe împrejurarea că imobilul trecuse in proprietatea statului fără titlu valabil, aceasta nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1997 și Legii nr. 213/1998.

III. Recurenții-pârâți C.C.V. si C.G. au formulat următoarele critici:

1. Art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Hotărârea atacată a fost pronunțată în contradictoriu cu decedata Z.B., deși la termenul din data de 12 ianuarie 2009 avocatul reclamanților a cerut termen pentru depunerea certificatului de deces al acesteia, urmând introducerea în cauză a moștenitorilor.

Prin pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate procesuală de folosință s-au încălcat forme de procedură imperative care conduc la nulitatea absolută a hotărârii judecătorești, iar această nelegalitate nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate, impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel București.

2. Art. 304 pct. 7 teza I C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

a) Instanța de apel a ignorat cu desăvârșire apărările legate de preferabilitatea titlului pârâților, în cuprinsul hotărârii nefăcându-se niciun fel de referire la teoria aparentei în drept și motivele pentru care instanța a înlăturat incidența acesteia.

Singura apreciere cu privire la apărările privind preferabilitatea titlului pârâților este concentrată într-o singură frază, care nu atinge domeniul subscris teoriei aparenței în drept.

Astfel, instanța de apel a reținut că aceste apărări nu pot fi primite, întrucât acțiunea în revendicare a fost promovată anterior Legii nr. 10/2001.

Argumentul instanței nu are, însă, nicio legătură cu înlăturarea efectelor teoriei aparenței în drept, deoarece teoria aparenței are la bază buna-credință determinată de existența Legii nr. 112/1995 și nicidecum de Legea nr. 10/2001, astfel că nu are nicio relevanță faptul că Legea nr. 10/2001 a fost adoptată ulterior introducerii acțiunii în revendicare de drept comun.

În cazul în care condițiile aparentei sunt îndeplinite, se produc efecte juridice importante în folosul celui care a acționat crezând într-o aparență și în detrimentul adevăratului titular al dreptului sau al situației juridice veritabile, efecte care se concretizează în inopozabilitatea situației oculte față de terțul indus în eroare prin aparență, extinderea efectelor obligatorii ale convenției încheiate de terțul de bună-credință față de veritabilul titular al dreptului încălcat prin actul făcut cu titularul aparent. Practic, veritabilul proprietar este „legat” printr-un act juridic la care nu a consimțit, fiind în prezența extinderii directe a efectelor obligatorii ale contractului. Nu este vorba despre opozabilitate, ci de extinderea efectelor directe, din motive de securitate dinamică a operațiunilor juridice.

Efectul esențial al aparentei este validarea unui act care nu îndeplinește toate cerințele legale, salvarea actului de la anularea sa.

În privința efectelor principiului error communis facit jus, dacă sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru constatarea unei asemenea situații, acțiunea în revendicare a adevăratului proprietar va fi respinsă, starea de fapt prevalând asupra dreptului.

Eroarea comună creează drept. Esența principiului constă în faptul că terțul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care nu îl primește însă nici de la proprietarul aparent cu care a contractat (dar care nu îl deținea), nici de la adevăratul proprietar (cu care nu a contractat), ci direct de la lege, fiind așadar un mod specific, distinct, originar de dobândire a proprietății. În aceste condiții, regula error communis facit jus creează un nou drept de proprietate, opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar.

Prin incidența acestei aparente creatoare de drept, titlul pârâților este unul perfect valabil, care poate fi supus comparării.

Deși de-a lungul motivării, instanța de apel a făcut referiri la practica C.E.D.O. și alte considerente, nu se pot distinge concret motivele pentru care a apreciat că titlul reclamanților este preferabil., ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii pronunțate.

b) În cadrul motivelor de apel s-a invocat de către pârâți că sunt titularii unui „bun” în sensul Convenției, dar instanța de apel nu a făcut nicio referire la acest aspect, nearătând dacă pârâții au sau nu un „bun” în sensul Convenției.

Deși motivele pentru care a apreciat că reclamanții sunt titularii unei speranțe legitime sunt dezvoltate pe larg de instanță, singura referire la „speranța legitimă” a pârâților este reprezentată de o frază, în care se precizează că aceștia nu au nici „speranța legitimă”, deoarece Legea nr. 10/2001 este ulterioară acțiunii pornite de reclamanți.

O asemenea abordare a instanței nu constituie o motivare adecvată a hotărârii judecătorești, în sensul pe care legea o cere.

c) În cadrul hotărârii pronunțate, instanța de apel nu s-a referit în mod particular la apelul pârâților C., care nu era motivat la fel ca apelul celorlalți pârâți persoane fizice.

Motivarea instanței pare a fi dată doar raportându-se la cele susținute de aceștia din urmă. Exprimarea instanței este generică, fără a se adresa în mod special unuia dintre pârâții persoane fizice și fără a răspunde fiecărui motiv de apel invocat, fără a face referire în mod expres la motivele care au determinat-o să primească apărarea reclamanților și să respingă una sau alta din apărările pârâților. Această modalitate aleasă de instanța de apel nu este în măsură să asigure un răspuns real și efectiv la nemulțumirile pârâților față de hotărârea pronunțată de instanța de fond cu privire la capătul de cerere în revendicare.

3. Art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ. - hotărârea pronunțata a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

a) Instanța de apel a ignorat teoria aparentei în drept și incidența Legii nr. 10/2001.

Deși nu are o consacrare legală expresă, teoria aparenței în drept este o creație a literaturii juridice și a jurisprudenței care nu poate fi ignorată, astfel încât efectele ei trebuie aplicate ori de câte ori în cauză se constată incidența ei.

În baza celor precizate în susținerea primului motiv de recurs, arătate și în apel, cauza dedusă judecății este guvernată de teoria aparentei în drept. Și totuși, nu numai că instanța de apel nu a oferit niciun motiv pentru care este înlăturată această apărare, dar în mod greșit nu îi dă eficiența cuvenită, ceea ce constituie o încălcare a legii.

Prin aplicarea teoriei aparenței, trebuia reținută incidența, în cauză, a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001 se aplică și actelor juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii, suntem în prezența unei consacrări legislative a teoriei aparentei în drept, astfel că instanța de control judiciar nu a interpretat și aplicat în mod corect legea.

Preferabilitatea în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun a titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995 derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 C. civ., ci din regulile specifice ale Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, având în vedere situația particulară a apartamentului în litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat între anii 1945-1989, titlul pârâților devine preferabil față de criteriile speciale instituite de Legea nr. 10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce nu a fost anulat în instanță.

Astfel fiind, nu puteau fi primite susținerile reclamanților, iar instanța de apel în mod greșit a reținut că buna-credință a pârâților la dobândirea imobilului în litigiu nu are nici o relevanță în prezenta speță, deoarece valoarea bunei-credințe este dată de Legea specială nr. 10/2001, având consecința protejării celui care deține „bunul”, așa cum este definit și de practica C.E.D.O.

Legea nr. 10/2001 cuprinde și dispoziții de drept material care reglementează raporturile dintre fostul și actualul proprietar, iar instanțele nu pot face abstracție de aceste dispoziții legale, care trebuie corelate cu dispozițiile de drept material C. civ.

Raportat la dispozițiile legii speciale, titlul de proprietate al pârâților trebuia socotit preferabil celui deținut de reclamanți, dispozițiile Legii nr. 10/2001 înlăturând aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

Dispozițiile acestei legi acordă preferabilitate actului de vânzare-cumpărare încheiat între stat și persoanele fizice și prevăd posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent și nu prin restituire în natură în situația în care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. În felul acesta se asigură stabilitatea circuitului juridic civil, fiind obligatorie menținerea situației juridice create în mod valabil, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Aplicarea, în speță, a Legii nr. 10/2001 nu poate fi înlăturată deoarece, fiind o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă, ea înlătură dreptul comun în materie de revendicare, reprezentat de dispozițiile C. civ.

Rezultă că, în mod nelegal, instanța de apel a înlăturat aplicarea Legii nr. 10/2001 în soluționarea acțiunii în revendicare. Aprecierea în sensul că Legea nr. 10/2001 se impune a fi înlăturată ca efect al dispozițiilor Convenției nu este însoțită de o motivare concludentă, iar soluția la care s-a oprit instanța nu este una corectă și legală.

b) Instanța de apel nu respectă Decizia R.I.L. nr. 33 din 9 iunie 2008.

Deși conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deciziile în interesul legii au forță obligatorie pentru instanțele judecătorești, instanța de apel nu a făcut aplicarea acestui articol, încălcând cele statuate în Decizia R.I.L. nr. 33 din 9 iunie 2008.

Prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a rezolvat expres conflictul privind aplicabilitatea simultană sau nu a Legii nr. 10/2001 și a art. 480 C. civ.

Astfel, s-a stabilit ca atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar aplica în concurs cu aceasta.

Aceasta înseamnă că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între cele două legi și, cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula „electa una via” și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O.

Or, în situația de față, reclamanții au ales calea prevăzută de legea specială.

Art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane dreptul la un tribunal, însă acest drept poate cunoaște anumite limitări implicite și statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere. Cu respectarea acestor principii, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură.

Cu privire la presupusa încălcare a art. 1 din Primul Protocol, în cauza Păduraru contra României s-a reținut, reafirmându-se de fapt opinia exprimată în cauza Kopecky contra Slovaciei, că: „Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția”, iar în cauza Raicu contra României se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăți distorsionate „legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care a confiscat cândva acele bunuri”.

Or, în speță, nu se poate pune la îndoială buna-credință a chiriașilor cumpărători, dublată și de faptul că reclamanții nu au obținut anularea contractului lor de vânzare-cumpărare.

Așa cum se precizează în decizia R.I.L., în măsura în care se constată un conflict între legea internă și C.E.D.O., trebuie analizat dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanță între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției, respectiv o speranță legitimă dedusă din dispozițiile legii speciale unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Or, este incontestabil faptul că la acest moment pârâții sunt singurii care au bunul în proprietate, dispozițiile Legii nr. 10/2001 fiind foarte clare în sensul că, în cazul imobilelor vândute cu respectarea Legii nr. 112/1995, acestea nu mai pot fi revendicate în natură, ci doar în echivalent.

În acest sens, pârâții sunt singurii titulari ai unei speranțe legitime privind păstrarea imobilului, aspect ignorat de instanța de apel, prin interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept intern și european.

Conform deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, în soluționarea unei acțiuni în revendicare în care ambele părți opun titluri de proprietate, securitatea raporturilor juridice trebuie păstrată.

Instanța de apel a ignorat, însă, acest principiu fundamental, în lumina căruia trebuia să se dea preferabilitate titlului chiriașilor cumpărători.

Dispozițiile legii speciale, cât și ale Curții Europeane sunt subscrise, după cum rezultă din decizia în interesul Legii nr. 33/2008, aceluiași scop: statul trebuie să suporte consecința preluărilor abuzive și nu terții de bună-credință. Dacă imobilele au fost preluate abuziv și vândute apoi unor persoane de bună-credință, atunci ele nu mai pot fi restituite în natură, iar statul va oferi echivalentul bănesc al imobilului, eliminându-se riscul ca un terț să fie pus în situația de a suporta o deposedare pentru că a avut încredere în stat și în legile emise de către acesta.

c) Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele C.E.D.O.

În conformitate cu dispozițiile art. 11 din Constituția României, instanța de apel trebuia să aplice cu prioritate normele C.E.D.O., dar interpretând corect conținutul acestora.

Instanța de apel dezvoltă pe larg practica C.E.D.O., dar o prezintă în mod trunchiat, interpretând în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1, încercând să demonstreze nu numai că pârâții nu au un „bun” în sensul Convenției, dar că nu au nici „speranța legitimă” de a păstra bunul, deoarece acțiunea în revendicare a fost introdusă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel că pârâții nu pot beneficia de prerogativele acestei legi.

Speranța pârâților de a păstra bunul este sprijinită, în principal, pe teoria aparenței în drept și, în subsidiar, chiar pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, a cărei incidență este determinată și de teoria aparenței în drept.

Practica judiciară admite că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție protejează nu numai un bun actual, ci și speranța legitimă de a obține un bun. Speranța legitimă este protejată în aceeași măsură ca și dreptul de proprietate deja obținut, este o creanța certă. Cu alte cuvinte, dacă o persoană are, potrivit legii interne, dreptul de a obține un bun, iar acest drept este absolut incontestabil, se va considera că persoana în cauză are o speranța legitimă și beneficiază de protecția Convenției, situație în care se găsesc pârâții.

Aceștia sunt titularii nu doar ai unui „bun”, dar chiar și ai speranței legitime, aspecte pe care instanța de apel în mod greșit nu le-a reținut.

Așa cum s-a stabilit prin numeroase hotărâri de dată recentă, nu se poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., în sensul că reclamanții aveau un bun și deci o speranță legitimă să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

Aceasta deoarece, încălcarea dreptului de proprietate al reclamanților a fost realizat prin intrarea bunului în proprietatea statului fără a avea la bază un titlu, dar în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană, situație neprotejată de Convenție.

După ratificarea Convenției de către România, reclamanții nu au obținut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților.

Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea prin Legea nr. 10/2001, speranța la repararea echitabilă pentru abuzul săvârșit de statul comunist, iar în condițiile în care reclamanții nu au obținut constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, singura lor speranță legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu și a restituirii în natură.

Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun asupra căruia dețin și posesia concretizată material. Prin legea specială, Legea nr. 10/2001, acestora li s-a garantat speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare-cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.

Aceasta fiind interpretarea corectă a noțiunii de „bun” în sensul Convenției, precum și a speranței legitime, este evident că instanța de apel a comis o eroare de interpretare și aplicare a art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1.

C.E.D.O. garantează protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate. Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamanților că dreptul lor de proprietate există și solicitarea ca titlul lor să fie comparat cu cel al pârâților nu sunt suficiente pentru a reține existența unui bun actual.

În jurisprudența sa, în cauzele împotriva României, în situații similare, C.E.D.O. a apreciat că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (cauza Poenaru contra României, hotărârea din 13 noiembrie 2001).

Dimpotrivă, în cauza de față, se poate aprecia că la acest moment este justificată speranța legitimă a chiriașilor-cumpărători de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desființat, ci, din contră, s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea lui - art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobilele naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehia).

C.E.D.O. a statuat că diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate, sens în care în hotărârea Raicu contra României, din 19 octombrie 2006, s-a arătat că persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

De asemenea, jurisprudența Curții Europene este în sensul că deține un bun în sensul Convenției cel care este în posesia unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile care i-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, or, în speță, reclamanții nu au făcut dovada recunoașterii calității lor de proprietari ai imobilului revendicat printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea executivă.

Instanța de apel se raportează la raționamentul Curții Europene care constată incidența unei ingerințe în exercițiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-au recunoscut atare prerogative pe cale judecătorească, însă în cauza de față nu se poate vorbi de nici o hotărâre judecătorească în acest sens.

d) Instanța de apel nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., apreciind în mod greșit că nu se poate admite cererea de chemare în garanție a pârâților persoane fizice, pentru că ar fi fost formulată doar pentru cazul în care s-ar fi dispus anularea actului de vânzare-cumpărare.

Deși inițial, cererea de chemare în garanție a fost formulată pentru cazul anularii contractului de vânzare-cumpărare, la termenul următor s-a precizat că respectiva cerere este formulă și pentru cazul evicțiunii. Răspunderea vânzătorului pentru evicțiune este specifică situației în care dobânditorul rămâne fără proprietatea asupra bunului și, deci, trebuia să se rețină că pârâții au solicitat angajarea răspunderii Primăriei Municipiului București independent de constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare.

În mod nelegal instanța de apel a făcut doar aplicarea art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ., ignorând alin. (4) al aceluiași articol, în conformitate cu care judecătorul este în drept să le ceară părților să prezinte explicații cu privire la motivele de fapt și de drept ale cererilor lor, precum și să le pună în dezbatere orice împrejurări de fapt si de drept. În plus, conform alin. (5), judecătorii trebuie să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.

Examinând recursurile exercitate în cauză în ordinea pe care desfășurarea judecății o impune, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul pârâților C.C.V. și C.G. împotriva încheierii de rectificare:

Așa cum chiar recurenții recunosc, în timpul judecării apelului, urmare a decesului intimatei-reclamante Z.B., s-a solicitat introducerea în cauză a moștenitorului acesteia, G.M., respectiv la termenul din 12 iunie 2009.

Conform încheierii de ședință de la acel termen (filele 66-67 dosar apel), solicitarea de introducere în cauză a moștenitorului intimatei-reclamante decedate a fost însoțită de depunerea declarației moștenitorului de acceptare a succesiunii, autentificată sub nr. 2402 din 12 septembrie 2008.

La termenul următor, acela de dezbateri din 23 februarie 2009, s-a depus la dosar certificatul de moștenitor nr. 122 din 29 iulie 2008 (fila 147 dosar apel), care atestă drept unic moștenitor al defunctei Z.B. pe G.M. și, conform celor consemnate în încheierea de ședință (filele 165-168 dosar apel), moștenitorul a pus concluzii, prin avocat, asupra tuturor aspectelor cauzei discutate la acel termen, inclusiv asupra fondului apelurilor.

Așa fiind, nu are nici o relevanță faptul că în încheierea de dezbateri nu s-a menționat, în mod expres, că instanța a luat act de introducerea în cauză a moștenitorului defunctei, consemnarea prezenței în instanță a moștenitorului, prin avocat, și luarea concluziilor acestuia demonstrând fără echivoc participarea lui în proces și, implicit, pronunțarea hotărârii din apel în contradictoriu cu el.

În contextul arătat, menționarea în dispozitivul hotărârii a numelui intimatei decedate Z.B., iar nu al moștenitorului acesteia, G.M., care a participat, în calitate de parte, la judecată, reprezintă o simplă eroare materială în sensul art. 281 alin. (1) C. proc. civ., așa încât, în mod legal, instanța de apel a procedat la rectificarea ei prin încheierea din 18 ianuarie 2010.

Contrar susținerilor recurenților, prin rectificarea dispusă în dispozitivul hotărârii din apel referitor la numele intimatului-reclamant, G.M. în loc de Z.B., nu se ajunge la o schimbare a cadrului procesual, prin extinderea acestuia la o persoană care nu a avut calitatea de parte în proces deoarece, din modul de derulare a dezbaterilor, astfel cum a fost consemnat în încheierea de la termenul din 23 februarie 2009, rezultă că la judecata apelului a participat moștenitorul defunctei intimate-reclamante Z.B., respectiv G.M.

Cât privește împrejurarea că hotărârea asupra apelului fusese atacată cu recurs, invocându-se nulitatea ei pentru pronunțarea în contradictoriu cu o persoană decedată, aceasta nu constituia un motiv care să împiedice judecarea cererii de rectificare, cum greșit pretind recurenții-pârâți.

Dimpotrivă, raport la împrejurările concrete ale speței și la respectarea limitelor judecății presupuse de art. 281 C. proc. civ., se impunea a se lămuri, cu prioritate, cine a participat la judecată în calitate de intimat-reclamant și, în funcție de aceasta, dacă rectificarea solicitată viza sau nu o eroare materială în sensul art. 281 C. proc. civ., astfel că în mod corect instanța de apel a dat curs cererii de rectificare cu care fusese învestită, lămurirea chestiunii deduse judecății pe această cale interesând în dezlegarea recursului asupra fondului apelului, din perspectiva motivului de nulitate vizând părțile procesului.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că încheierea de rectificare recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ.

În consecință, nefiind îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmează ca recursul declarat de pârâții C.C.V. și C.G. împotriva încheierii de rectificare să fie respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. Cu privire la recursul pârâților C.A. și M.M. împotriva încheierii de rectificare:

În cadrul acestui recurs s-a invocat drept unic motiv de nelegalitate faptul că cererea de rectificare soluționată prin încheierea din 18 ianuarie 2010 a fost formulată de intimații-reclamanți P.M.D. și G.M., iar nu de D.R., cum greșit s-a menționat în dispozitivul încheierii de rectificare.

O atare greșeală a fost, însă, îndreptată în procedura rectificării erorilor materiale reglementată de art. 281 C. proc. civ., sens în care a fost pronunțată de către instanța de apel încheierea din camera de consiliu de la 08 februarie 2010.

În aceste condiții, recursul exercitat de pârâții C.A. și M.M. a rămas fără obiect, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

III. Cu privire la recursul pârâtului Municipiul București împotriva deciziei date asupra apelului:

1. Reținând că acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu a fost promovată în anul 1999, respectiv înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel nu a primit criticile vizând inadmisibilitatea acestei acțiuni în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, motivul de recurs formulat pe acest aspect fiind neîntemeiat.

Astfel, este adevărat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv de stat în perioada comunistă, derogatorie de la dreptul comun în materie de revendicare, dat de dispozițiile art. 480 C. civ., și că în concursul dintre legea specială și legea generală are prioritate legea specială, potrivit principiului de drept specialia generalibus derogant.

În speță, însă, nu se pune problema concursului dintre legea specială și legea generală, cu consecințe asupra admisibilității acțiunii în revendicare formulate de reclamanți, în condițiile în care sesizarea instanței a avut loc anterior intrării în vigoare a legii speciale, respectiv la data de 11 octombrie 1999, când singurele dispoziții în materie de revendicare, în vigoare la acel moment, erau cele C. civ. - art. 480.

Rezultă că, raportat la data sesizării instanței și la regula tempus regit actum care cârmuiește aplicarea legii civile în timp, potrivit căreia o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data producerii ei, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ. în materie, promovată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă.

Nu se poate imputa reclamanților că nu au urmat procedura legii speciale și că, din acest motiv, acțiunea lor în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi inadmisibilă, cât timp legea specială nu intrase în vigoare la data sesizării instanței.

A admite teza susținută de recurent, aceea că Legea nr. 10/2001 este aplicabilă și acțiunilor în revendicare de drept comun promovate înainte de intrarea sa în vigoare, cu consecința reținerii inadmisibilității unor asemenea acțiuni pentru neurmarea procedurii legii speciale, ar însemna să se încalce principiul neretroactivității legii civile noi, conform căruia o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Aplicarea legii civile noi la situații juridice anterioare adoptării ei nu este posibilă decât dacă aceasta se prevede expres în legea nouă, or art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu se constituie într-o excepție de la principiul neretroactivității legii civile noi în sensul prefigurat de recurent.

Astfel, Legea nr. 10/2001 prevede în art. 46 alin. (1) că dispozițiile sale „sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Sensul acestei norme este, însă, acela că legiuitorul a lăsat la latitudinea persoanelor îndreptățite dreptul de opțiune între calea legii speciale și calea dreptului comun pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de stat, aceste persoane putând fie să continue acțiunea de drept comun promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care rămâne supusă dispozițiilor legale în vigoare la data promovării sale, fie să renunțe la judecarea ei sau să ceară să fie suspendată pentru a parcurge procedura legii speciale.

Or, în speță, reclamanții nu au renunțat la judecarea acțiunii în revendicare aflată pe rolul instanței la data intrării în vigoare a legii speciale și nici nu au solicitat suspendarea ei pentru a uza de calea oferită de legea specială pentru restituirea bunului în litigiu, înțelegând astfel să continue acțiunea anterioară de drept comun.

Un asemenea demers se circumscrie sferei de aplicare a art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, critica potrivit căreia reclamanții erau obligați să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, cu consecința inadmisibilității acțiunii anterioare de revendicare, fiind neîntemeiată.

2. Critica referitoare la nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva analizei valabilității titlului statului nu poate fi cercetată de instanța de recurs.

Recurentul nu arată, în concret, ce dispoziții legale a încălcat instanța de apel atunci când a stabilit că Legea nr. 119/1948 nu reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului litigios.

Or, invocarea generică a nelegalității hotărârii atacate pe un anumit aspect, așa cum a procedat recurentul, care s-a limitat să arate că „Legea nr. 119/1948 reprezintă un titlu valabil de preluare a imobilului litigios în proprietatea statului român, acesta devenind astfel proprietar de plin drept”, nu este suficientă pentru declanșarea controlului de legalitate din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., partea fiind obligată, conform art. 302 alin. (1) lit. d C. proc. civ., să dezvolte motivele de nelegalitate pe care își întemeiază recursul.

Față de argumentele prezentate, neputând fi reținută incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului Municipiul București va fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

IV. Cu privire la recursul pârâților C.A. și M.M. împotriva deciziei date asupra apelului:

1. În cadrul primului motiv de recurs s-a invocat, pe de o parte, că instanța de judecată a extins, din oficiu, cadrul procesual la o persoană pe care nu au chemat-o în judecată reclamanții și care astfel nu are calitate procesuală pasivă, respectiv pârâtul M.M., iar, pe de altă parte, că a comparat titlul reclamanților cu cel al pârâților în cadrul acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., fără să fi fost investită și cu un asemenea capăt de cerere.

Aceste critici nu pot fi, însă, analizate din perspectiva cazului de modificare indicat de recurenți - art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cât timp prin hotărârea recurată au fost respinse, ca nefondate, apelurile exercitate în cauză. Cazul de modificare menționat este funcțional doar în situația în care instanța de apel, găsind întemeiat apelul, schimbă soluția primei instanțe și se pronunță ea însăși asupra fondului cererii de chemare în judecată, numai în acest caz putând să acorde mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Criticile enunțate vor fi analizate prin raportare la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ele aducând în discuție interpretarea greșită de către instanța de apel a principiului disponibilității, cât timp se pretinde că această instanță a menținut hotărârea de fond prin care se extinse, din oficiu, cadrul procesual peste limitele fixate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, atât în ceea ce privește părțile, cât și obiectul.

Contrar susținerilor recurenților, pârâtul M.M. nu a fost introdus în cauză din oficiu de către prima instanță, ci la cererea reclamanților.

Astfel, distinct de cererea formulată la data de 24 aprilie 2000, prin care au chemat în judecată pe pârâtul C.C.V., aflată la fila 40 din Dosarul nr. 5253/1999 al Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamanții au formulat la aceeași dată cerere de chemare în judecată a pârâtului M.M., cerere aflată la fila 33 din același dosar al Tribunalului București.

Prin această din urmă cerere, reclamanții au solicitat „introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitului M.M.”, pentru ca în contradictoriu cu acesta să se constate nulitatea absolută a contractului, prin care a cumpărat apartamentul nr. X din imobilul situat în str. G.E. și să se dispună obligarea acestui pârât să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul respectiv.

Conform încheierii de ședință de la termenul din 24 aprilie 2000 (fila 47 Dosar nr. 5253/1999 Tribunalul București, secția a IV-a civilă), temeiul introducerii în cauză a pârâtului M.M. l-a constituit cererea formulată de reclamanți în acest sens, iar nu dispoziția, din oficiu, a instanței.

Criticile recurenților sunt deci neîntemeiate, deoarece prima instanță a respectat principiul disponibilității, stabilind cadrul procesual, sub aspectul părților, așa cum acesta a fost fixat de reclamanți prin cererea de chemare în judecată din 24 aprilie 2000, situație în care hotărârea instanței de apel, prin care a fost menținută soluția fondului dată în contradictoriu și cu pârâtul M.M., apare ca fiind rezultatul interpretării corecte a principiului disponibilității.

Pe de altă parte, pârâtul M.M., fiind parte chemată în judecată de reclamanți, nu se poate susține că nu are calitate procesuală pasivă în cauză, cum greșit pretind recurenții.

Tot greșit se pretinde și faptul că, în cauză, s-ar fi depășit limitele obiectului cererii de chemare în judecată a reclamanților prin faptul că instanțele au procedat la o comparare a titlului reclamanților cu cel al pârâților, deși nu ar fi fost învestite în acest sens.

Atât prin cererea introductivă de instanță, cât și prin cererile ulterioare prin care au chemat în judecată pe chiriașii-cumpărători ai imobilului litigios, reclamanții au solicitat instanței obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie acest bun.

Prin urmare, instanța de judecată a fost învestită cu o cerere în revendicare, iar prin soluționarea acesteia prin compararea titlurilor opuse de părți nu a depășit obiectul cererii reclamanților, operațiunea de comparare de titluri fiind modul de rezolvare a unei acțiuni în revendicare de drept comun în care ambele părți exhibă titluri asupra bunului revendicat.

Ca atare, nu se poate imputa instanței de apel că, prin confirmarea modului de soluționare în primă instanță a cererii în revendicare a reclamanților, prin comparare de titluri, ar fi interpretat greșit dispozițiile art. 129 alin. final C. proc. civ., care obligă judecătorii să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății, criticile pe acest aspect fiind neîntemeiate.

În cadrul primului motiv de recurs, recurenții au contestat și legalitatea soluției de admitere a cererii în revendicare, pronunțată la fond și menținută în apel.

Pe acest aspect se regăsesc critici și în dezvoltarea următoarelor motive de recurs, așa încât ele vor fi grupate și analizate separat, din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul ultimului motiv de recurs.

2. În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenții au contestat, pe de o parte, identitatea de imobil, susținând că probele administrate nu atestă că imobilul preluat de la autorul reclamanților este același cu cel revendicat, iar, pe de altă parte, neintrarea în cercetarea fondului cererii lor de chemare în garanție, urmare a stabilirii greșite a obiectului acestei cereri.

Nici una din criticile subsumate motivului de modificare invocat de recurenți nu se circumscrie, însă, ipotezei pe care acesta o reglementează.

Astfel, art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, iar nu a înscrisurilor probatorii administrate în cauză, or prin contestarea identității de imobil, recurenții aduc în discuție probele administrate, tinzând la reaprecierea acestora în vederea schimbării situației de fapt reținută pe baza lor de către instanța de apel, aceea că imobilul revendicat este același cu cel preluat de la autorii reclamanților.

Asemenea critici nu pot fi analizate de instanța de recurs, deoarece nu se încadrează nici în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. și nici în alt caz de casare ori modificare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, vizând o chestiune de fapt ce nu mai poate fi cenzurată în această cale extraordinară de atac după abrogarea pct. 11 al art. 304, prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Nici critica vizând cererea de chemare în garanție nu se circumscrie cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizată în raport de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece ridică o problemă de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. final și art. 297 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel, cât timp se pretinde că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului cererii de chemare în garanție, urmare a stabilirii greșite a limitelor învestirii sale prin această cerere, din punctul de vedere al obiectului ei.

Critica în discuție este întemeiată.

Astfel, pârâții persoane fizice, C.C.V., C.G., M.M. și M.E., au învestit instanța cu o cerere de chemare în garanție a Municipiului București, Statului Român prin Ministerul Finanțelor și SC H.N. SA, prin care au solicitat obligarea acestora, în solidar, să răspundă pentru evicțiune, în calitate de vânzători ai imobilului litigios, în temeiul dispozițiilor art. 1337-1351 C. civ. (cererea se află la filele 15-16 Dosar nr. 28007/3/2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă).

Prin raportare la temeiul de drept al cererii de chemare în garanție, care acoperă toate cazurile de evicțiune, rezultând din fapta personală a vânzătorului și din fapta unui terț, obiectul acestei cereri indică, în mod neîndoielnic, intenția pârâților de a fi garantați de vânzător în cazul în care vor fi evinși în prezentul litigiu, fiind astfel fără relevanță că, în cuprinsul cererii lor, au făcut referire expresă doar la ipoteza producerii evicțiunii prin anularea contractelor lor de vânzare-cumpărare, iar nu și la cea rezultând din admiterea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.

Rezultă că, în mod nelegal, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului de respingere, ca rămasă fără obiect, a cererii de chemare în garanție formulată de pârâții persoane fizice, cu motivarea că aceștia au solicitat angajarea răspunderii chemaților în garanție doar pentru situația anulării contractelor lor de vânzare-cumpărare, nu și pentru situația pierderii obiectului litigiului în cadrul acțiunii în revendicare.

Deoarece prima instanță nu s-a pronunțat în limitele obiectului cererii de chemare în garanție a pârâților persoane fizice, încălcând astfel dispozițiile art. 129 alin. final C. proc. civ., s-a ajuns la rezolvarea greșită a acestei cereri fără a se intra în cercetarea fondului ei, situație în care curtea de apel trebuia să facă aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să dispună desființarea în parte a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea cererii de chemare în garanție a pârâților persoane fizice.

Neprocedând în acest mod, curtea de apel a pronunțat o hotărâre care este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor procedurale evocate, ce se impune a fi reformată pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește criticile de nelegalitate a soluției de admitere a cererii în revendicare, pronunțată la fond și menținută în apel, dezvoltate în cuprinsul acestui motiv de recurs, ele vor fi examinate în cadrul ultimului motiv de recurs, conform celor deja arătate.

3. În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții contestă, pe de o parte, aprecierile instanței de apel cu privire la titlul statului asupra imobilului litigios, iar, pe de altă parte, soluția de admitere a acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor, sub acest din urmă aspect urmând a fi avute în vedere și criticile formulate în cadrul motivelor de recurs anterioare.

a) Criticile referitoare la titlul statului sunt neîntemeiate.

Raportat la situația de fapt stabilită, pe baza probelor, de către instanța de apel, care nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., așa cum tind, în realitate, recurenții atunci când readuc în discuție probele administrate, hotărârea atacată apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în aprecierea validității titlului statului, respectiv art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Astfel, instanța de apel a reținut că preluarea imobilului litigios de către stat s-a făcut fără nici un titlu și că, chiar de s-ar reține ca temei al preluării Legea nr. 119/1948, aceasta nu poate constitui titlu valabil pentru stat deoarece, fiind vorba despre o preluare fără despăgubirea proprietarilor, contravenea dispozițiilor art. 8 - 11 din Constituția de la acea vreme, dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ. și dispozițiilor art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Aprecierile instanței privind nevalabilitatea titlului statului, în ipoteza subsidiară că acesta ar fi dat de Legea nr. 119/1948, se întemeiază pe criteriile prevăzute în acest scop de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, și anume conformitatea actului de preluate cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării, ceea ce face inoperant, din acest punct de vedere, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Actul normativ în discuție, aplicat fără o dreaptă și prealabilă despăgubire a proprietarilor (chestiune de fapt stabilită de instanța de apel și sustrasă cenzurii în calea extraordinară de atac a recursului, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie), contravenea, într-adevăr, dispozițiilor art. 8 - 11 din Constituția de la 1948, care garantau dreptul de proprietate privată și permiteau exproprierea pentru cauză de utilitate publică numai cu o dreaptă și justă despăgubire, dispozițiilor în același sens de lege organică - art. 481 C. civ., precum și dispozițiilor cu valoare de tratat internațional la care România era parte - art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În ceea ce privește apărarea conform căreia reclamanții erau exploatatori de locuințe întrucât figurau în anexa Decretului nr. 92/1950 cu mai multe apartamente, aceasta a fost corect înlăturată de instanța de apel, circumscriindu-se unui alt temei de preluare decât cel reținut, în subsidiar, ca operant în cauză.

b) Criticile prin care se contestă soluția de admitere a acțiunii în revendicare nu sunt întemeiate.

Recurenții au susținut, în primul rând, că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existenta concomitentă a două titluri valabil încheiate, dar că în cauză nu subzistă această situație premisă, deoarece numai ei dețin un titlu valabil asupra imobilului revendicat, nu și reclamanții și chiar dacă s-ar reține că și reclamanții dețin un titlu, titlurile în conflict nu provin de la autori diferiți, spre a se face compararea lor după regulile aplicate de instanța de apel.

Într-adevăr, revendicarea de drept comun în care ambele părți exhibă titluri de proprietate se rezolvă prin compararea acestora, după regulile în materie consacrate de doctrină și jurisprudență, diferite după cum titlurile părților provin de la un autor comun sau de la autori diferiți.

În speță, contrar susținerilor recurenților, ambele părți au exhibat titluri de proprietate asupra imobilului litigios și acestea provin de la autori diferiți, așa încât rezolvarea acțiunii în revendicare impunea cu necesitate compararea celor două titluri.

Argumentul recurenților, în sensul că nevalabilitatea titlului statului justifică inexistența, în cauză, a două titluri ce ar fi putut fi comparate în cadrul acțiunii în revendicare, este greșit.

Revendicarea presupune compararea titlului reclamanților, și nu al statului, cu cel al pârâților, iar constatarea nevalabilității titlului statului are relevanță pe aspectul existenței titlului reclamanților.

Astfel, efectul constatării nevalabilității titlului statului - iar chestiunea validității titlului statului a fost analizată mai sus, așa încât reluarea ei în dezbatere nu se mai impune - este acela că autorii reclamanților nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului ce le-a fost preluat de stat, ceea ce face ca actul translativ de proprietate prin care aceștia au dobândit bunul litigios să reprezinte titlu valabil pentru reclamanți în cadrul acțiunii în revendicare.

Titlul originar de proprietate opus de reclamanți, respectiv actul de cumpărare autentificat sub nr. 37180/1938 și transcris sub nr. 18161/1938, provine de la o persoană fizică ce deținea bunul în calitate de proprietar, iar nu de la stat, numai cel al recurenților-pârâți provenind de la stat, care le-a înstrăinat bunul litigios în baza Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, titlurile opuse de părți provin de la autori diferiți, iar nu de la un autor comun, cum eronat se pretinde în recurs.

Întrucât acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamanți la data de 11 octombrie 1999, deci înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile acestei legi sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății, fiind astfel irelevante, în aprecierea legalității soluției pronunțate în cauză pe revendicare, criticile vizând soluționarea acțiunii în revendicare potrivit condițiilor prevăzute de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Legea nr. 10/2001 condiționează, într-adevăr, restituirea imobilelor preluate abuziv de stat de anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de chiriași cu statul în baza Legii nr. 112/1995 (art. 18 lit. c) coroborat cu art. 45 alin. (2), numai că, în speță, această lege nu este aplicabilă și, prin urmare, nu are nici o relevanță în soluționarea acțiunii în revendicare simplul fapt că actul de vânzare-cumpărare al recurenților-pârâți nu a fost anulat judecătorește.

Raportat la data la care a fost promovată, acțiunea în revendicare a reclamanților este una de drept comun, supusă dispozițiilor art. 480 C. civ., cu consecința că rezolvarea ei se face potrivit regulilor specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Potrivit celor deja reținute, ipoteza din speță este aceea în care titlurile părților provin de la autori diferiți.

Or, în această ipoteză, conform regulii consacrate în doctrină și jurisprudență, trebuie să se compare între ele drepturile autorilor de la care provin cele două titluri, urmând a avea câștig de cauză partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Soluția este o aplicație a principiului nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet, potrivit căruia nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are.

Cum titlul reclamanților provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de cel al pârâților-recurenți, care provine de la statul neproprietar, soluția de admitere a acțiunii în revendicare, pronunțată la fond și menținută în apel, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a regulii susmenționate, reclamanții fiind cei care au dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil.

Cât privește argumentul recurenților-pârâți în sensul că numai ei și-au transcris titlul în registrul de transcripțiuni imobiliare, nici acesta nu este de natură să conducă la o altă soluție pe revendicare decât aceea la care s-au oprit instanțele anterioare, întrucât formalitatea transcrierii interesează în soluționarea unei acțiuni în revendicare de drept comun numai atunci când titlurile părților provin de la același autor, ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, prin confirmarea soluției primei instanțe de admitere a acțiunii în revendicare a reclamanților, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente (art. 480 C. civ.) și a regulilor consacrate de doctrină și jurisprudență în aplicarea acestora, așa încât criticile formulate pe acest aspect nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, este de observat că instanța de apel (ca de altfel și prima instanță) a analizat acțiunea în revendicare și din perspectiva C.E.D.O., ceea ce nu constituie o depășire a limitelor învestirii date de cererea în revendicare a reclamanților, cum greșit se pretinde în recurs.

Identificarea legii aplicabile pretențiilor deduse judecății nu reprezintă o modificare a temeiului juridic și, implicit, o depășire a limitelor învestirii instanței, ci este atributul instanței de judecată, care a fost îndeplinit corect, în speță, de către instanțele de fond atunci când au analizat acțiunea în revendicare și din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, normă europeană în materia respectării dreptului de proprietate, având așadar incidență în soluționarea raportului juridic dedus judecății, potrivit art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituție.

Legat de aplicarea Convenției, recurenții contestă argumentul instanței de apel potrivit cu care, la momentul formulării acțiunii în revendicare și cererii completatoare din 24 aprilie 2000, reclamanții aveau un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., sub forma „speranței legitime”.

Contrar celor susținute de recurenți, argumentul menționat nu este „o speculație juridică”, ci o reflectare corectă a jurisprudenței Curții Europene în ceea ce privește câmpul de aplicare a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Astfel, protecția dreptului de proprietate, în condițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, vizează „bunurile”, noțiune care include atât „bunurile actuale”, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin „speranța legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate.

Speranța părții de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerată „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 64).

Conform jurisprudenței Curții Europene, un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 se referă, fie la existența dreptului în patrimoniul părții la data la care se solicită protecția documentului european, fie la existența unei hotărâri judecătorești care să îi recunoască un asemenea drept.

Reclamanții nu se regăsesc în nici una dintre aceste două situații, neavând, în conseință, un „bun actual” din perspectiva Convenției.

Ei aveau, însă, la data sesizării instanței, „speranța legitimă” de a obține restituirea imobilului.

Sub acest aspect, trebuie avută în vedere legislația aplicabilă la data sesizării instanței și jurisprudența constantă întemeiată pe aceasta, deoarece, în accepțiunea Curții Europene, interesul reclamantului de a i se restitui imobilul preluat de stat în perioada comunistă poate fi considerat ca „valoare patrimonială” și, implicit, ca „speranță legitimă” dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 82-84).

Or, o jurisprudență națională constantă, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ., admitea, pentru acțiunile introduse până în anul 2001, revendicarea imobilelor preluate de stat fără titlu sau fără titlu valabil de către adevărații proprietari împotriva cumpărătorului, chiar de bună-credință, al bunului altuia. Astfel, reclamanții, care au promovat acțiunea în revendicare în anul 1999, invocând că imobilul le-a fost preluat de stat fără titlu valabil, puteau spera în mod legitim la concretizarea interesului lor patrimonial prin admiterea acțiunii în revendicare, având așadar un „bun” sub forma unei „speranțe legitime”, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Plecând de la această constatare, în mod legal, instanța de apel a considerat că admiterea acțiunii în revendicare a adevăraților proprietari împotriva terților cumpărători pe Legea nr. 112/1995 se justifică și din perspectiva normelor convenționale, pe ideea privării de bun a reclamanților. În acest sens, a făcut aplicarea corectă la speță a jurisprudenței în materie a Curții Europene, potrivit căreia vânzarea de către stat a bunului altuia către terți, chiar dacă aceștia sunt de bună-credință și chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului altuia, constituie o privare de bun care, combinată cu lipsa totală de despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Porțeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006; cauza Penescu contra României, hotărârea din 9 ianuarie 2010).

Față de considerentele prezentate, reținând ca fondat exclusiv motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanție, Înalta Curte urmează ca, în limita acestui motiv, conform art. 312 alin. (1) și (5) rap. la art. 304 pct. 9 cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să admită recursul pârâților C.A. și M.M. și să dispună casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului acelorași pârâți, cu consecința desființării în parte a sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare la același tribunal pentru soluționarea cererii lor de chemare în garanție; celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței vor fi menținute.

V. Cu privire la recursul pârâților C.C.V. și C.G. împotriva deciziei date asupra apelului:

1. Critica privind nulitatea hotărârii recurate ca urmare a pronunțării ei în contradictoriu cu o persoană decedată nu este fondată, ceea ce face inaplicabil cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit celor reținute în analiza recursului exercitat de aceleași părți împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010, decizia dată pe fondul apelului a fost pronunțată în contradictoriu cu moștenitorul intimatei decedate Z.B., iar nu cu aceasta din urmă.

Pe cale de consecință, judecata apelului nefiind făcută în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință, nu se pune problema nulității hotărârii din apel în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

2. Criticile vizând nemotivarea hotărârii atacate nu sunt fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

a) Teoria aparenței în drept a fost, într-adevăr, invocată expres prin motivele de apel formulate de pârâții C., în scopul recunoașterii preferabilității titlului lor în cadrul acțiunii în revendicare, ca urmare a bunei lor credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul litigios.

Relevanța bunei-credințe a subdoditorilor pe Legea nr. 112/1995 în soluționarea acțiunii în revendicare a fost avută în vedere de instanța de apel la pronunțarea hotărârii recurate, în ale cărei considerente se regăsesc aprecierile instanței pe acest aspect.

Faptul că instanța de apel nu a dat bunei-credințe a chiriașilor cumpărători relevanța pretinsă de aceștia în aplicarea teoriei aparenței în drept nu echivalează cu o necercetare a motivelor de apel formulate pe acest aspect, care să ocazioneze motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci reprezintă o problemă de legalitate a hotărârii pronunțate, care face obiectul unui motiv de recurs separat și care va fi analizat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

b) Contrar susținerilor recurenților, în considerentele hotărârii recurate se analizează, din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O., dacă părțile în litigiu dețin un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Analiza îi vizează nu doar pe reclamanți, ci și pe pârâți, dobânditori ai bunului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, cu referire la care se reține expres, ca răspuns la motivele lor de apel în care existența „bunului” este justificată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, că „nu pot invoca speranța legitimă în același sens, dedusă din legea specială, Legea nr. 10/2001, deoarece, astfel cum s-a arătat, această lege este ulterioară promovării acțiunii.”

Motivarea instanței de apel răspunde apărărilor pârâților legate de existența în patrimoniul lor a unui „bun” în sensul Convenției și, ca atare, nici din acest punct de vedere nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Cât privește legalitatea aprecierilor instanței de apel pe aspectul în discuție, aceasta va fi analizată în cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

c) Este adevărat că prin hotărârea recurată au fost analizate împreună apelurile pârâților persoane fizice, deși nu toate criticile din aceste apeluri erau comune.

Procedând în acest mod, instanța de apel nu a lăsat, însă, necercetat apelul pârâților C., cum eronat se pretinde în recurs.

În motivarea propriu-zisă a instanței, în partea referitoare la analiza apelurilor pârâților persoane fizice, se regăsesc considerente care răspund atât criticilor comune, cât și celor separate din apelurile respective, neavând astfel nici o relevanță că acestea nu au fost analizate separat.

Pe de altă parte, faptul că nu s-a analizat fiecare argument invocat de părți nu echivalează cu o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., esențial fiind că instanța a răspuns tuturor motivelor de apel, ea având posibilitatea să grupeze argumentele prezentate în susținerea acestora și să le răspundă printr-un considerent comun.

3. Criticile prin care se invocă aplicarea greșită a legii pe aspectul revendicării nu sunt fondate, nefiind așadar îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a) Contrar celor susținute de recurenți, confirmând soluția fondului de admitere a acțiunii în revendicare a reclamanților împotriva chiriașilor-cumpărători pe Legea nr. 112/1995, instanța de apel nu a încălcat principiul validității aparenței în drept - error communis facit jus.

Considerațiile teoretice ale recurenților privind condițiile și efectele acestui principiu sunt, în parte, corecte, numai că recurenții nu pot beneficia de efectul principiului invocat, respectiv păstrarea bunului dobândit de la un neproprietar, în absența îndeplinirii uneia dintre condițiile lui.

Esența principiului invocat de recurenții-pârâți, pentru a obține păstrarea bunului, constă în faptul că terțul dobânditor este învestit cu un drept de proprietate pe care, însă, nu-l primesc nici de la adevăratul proprietar, cu care nu au contractat, și nici de la proprietarul aparent, cu care au contractat, dar care nu deținea dreptul, ci direct de la lege.

Pentru ca o aparență să fie creatoare de drept, se cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: să existe o eroare comună și invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credință; actul încheiat între proprietarul aparent și terțul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Cât privește prima condiție, există eroare atunci când situația de fapt aparentă nu corespunde realității de drept, respectiv o persoană este în aparență proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedește că acest lucru nu era real.

Aparența înșelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtășită public, ci și una irezistibilă, greu de descoperit și de evitat, contra căreia nici o prudență umană nu ar permite apărarea.

Eroarea comună și invincibilă presupune dovedirea de către subdobânditor că a făcut toate verificările apte a confirma existența în condiții ireproșabile a dreptului celui de la care achiziționează. Cu alte cuvinte, subdobânditorul trebuie să demonstreze că nici o altă persoană în locul său, cu toate diligențele depuse, nu ar fi putut cunoaște că, din anumite motive (în speță, existența cererii de restituire a imobilului litigios, formulată de reclamanți în baza Legii nr. 112/1995), bunul respectiv nu putea fi înstrăinat la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Cât timp urmau să dobândească un imobil în baza Legii nr. 112/1995, lege care permitea foștilor proprietari sau moștenitorilor lor să ceară restituirea în natură a bunurilor imobile preluate de stat în perioada comunistă, recurenții-pârâți trebuia să efectueze verificări în legătură cu existența înregistrării unei asemenea cereri la organismul prevăzut în acest sens de Legea nr. 112/1995 - neputând invoca necunoașterea legii, și să se abțină de la încheierea actului juridic până la soluționarea respectivei cereri.

Neprocedând în acest mod și angajându-se la cumpărarea bunului fără a verifica la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 dacă foștii proprietari au formulat cerere de restituire, ceea ce le-ar fi relevat existența unei asemenea cereri, recurenții-pârâți și-au asumat riscul încheierii unui act juridic cu o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puțin până la rezolvarea cererii fostului proprietar de către entitatea prevăzută de lege. Or, într-o asemenea situație, nu se poate susține că ei s-ar fi aflat într-o eroare comună și invincibilă asupra calității de proprietar a statului înstrăinător, la momentul contractării.

În circumstanțele arătate, hotărârea recurată, prin care a fost menținută soluția fondului de admitere a acțiunii în revendicare a reclamanților, considerându-se ca preferabil titlul reclamanților, care provine de la adevăratul proprietar, spre deosebire de cel al pârâților, care provine de la un neproprietar, apare ca fiind dată și cu aplicarea corectă a principiului validității aparenței în drept - error communis facit jus, așa încât criticile pe acest aspect nu sunt întemeiate și nu fac astfel aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenții susțin că, în cauză, ca efect al principiul validității aparenței în drept - error communis facit jus - trebuia aplicată Legea nr. 10/2001 și că, în baza ei, trebuia acordată preferabilitate titlului lor, cu consecința respingerii acțiunii în revendicare a reclamanților.

O atare susținere este neîntemeiată, deoarece principiul în discuție nu poate conduce la înlăturarea legii în vigoare la data promovării acțiunii în revendicare, ci doar la atenuarea regulilor decurgând din aplicarea acestei legi, în sensul paralizării acțiunii în revendicare a adevăratului proprietar de către terțul subdobânditor cu titlu oneros care, fără nicio culpă, s-a încrezut în aparența de proprietar a înstrăinătorului, ceea ce nu este cazul în speță, potrivit celor reținute mai sus.

Tot neîntemeiate sunt și susținerile recurenților referitoare la înlăturarea aplicabilității, în speță, a dispozițiilor art. 480 C. civ., ca efect al legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001.

Teza susținută de recurenți ar fi viabilă numai dacă acțiunea ce face obiectul prezentei cauze ar fi fost introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale de reparație, întrucât numai într-o asemenea situație s-ar pune problema concursului dintre legea specială și legea generală și a rezolvării acestui concurs în favoarea legii speciale, potrivit principiului specialia generalibus derogant. În speță, însă, acțiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Numai acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie soluționată cu respectarea condițiilor prevăzute de legea specială, criticile prin care recurenții solicită aplicarea, în speță, a criteriilor de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 neputând fi astfel primite.

b) Criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. ca urmare a neaplicării de către instanța de apel a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în sensul reținerii incidenței legii speciale în soluționarea acțiunii în revendicare nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., deciziile în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe în ce privește dezlegarea problemelor de drept judecate, numai că decizia în interesul legii invocată de recurenți nu-și găsește aplicabilitatea în speță, ea vizând acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pe când acțiunea în revendicare ce face obiectul prezentului litigiu este formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe cale de consecință, argumentele invocate de recurenți în baza deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu pot justifica aplicarea, în cauză, a legii speciale de reparație.

Pe aspectul legii aplicabile raportului juridic dedus judecății vor fi avute în vedere argumentele pe larg dezvoltate în analiza recursului pârâtului Municipiul București, care nu se mai impun a fi reluate.

c) Nici criticile referitoare la interpretarea și aplicarea normelor C.E.D.O. în soluționarea acțiunii în revendicare nu sunt întemeiate.

Concret, recurenții contestă concluzia instanței de apel potrivit căreia numai reclamanții, nu și ei, sunt titularii unui „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Referitor la calitatea reclamanților de titulari ai unui „bun” ce intră sub protecția documentului european menționat, rămân valabile argumentele reținute în analiza aceleiași chestiuni în cadrul recursului pârâților C.A. și M.M., nemaifiind necesară reluarea lor.

În ceea ce-i privește pe recurenții-pârâți, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a jurisprudenței Curții Europene în privința noțiunii de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, atunci când a reținut că aceștia nu pot beneficia de protecția documentului european, nefiind titulari nici măcar ai unei „speranțe legitime”.

Așa cum susțin chiar recurenții, jurisprudența Curții Europene admite că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție protejează nu numai un „bun actual”, care se referă fie la existența dreptului în patrimoniul părții la data la care se solicită protecția documentului european, fie la existența unei hotărâri judecătorești care să îi recunoască un asemenea drept, ci și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, în virtutea cărora partea poate pretinde că are cel puțin „speranța legitimă” de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. „Speranța legitimă” ca „valoare patrimonială” și, deci, ca „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune a avea o „bază suficientă în dreptul intern”, în sensul de a se întemeia pe o dispoziție legală sau pe o jurisprudență constantă.

Instanța de apel a reținut corect faptul că pârâții persoane fizice nu pot invoca „speranța legitimă” dedusă din legea specială, Legea nr. 10/2001, în condițiile în care această lege este ulterioară introducerii acțiunii în revendicare din prezenta cauză.

Interesul patrimonial al unei părți poate fi considerat ca „valoare patrimonială” și, implicit, ca „speranță legitimă” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 prin raportare la dreptul intern în materie la data la care se solicită protecția documentului european menționat, care este aceea a sesizării instanței.

În acest sens, prezintă relevanță statuarea făcută de Curtea Europeană în cauza Păduraru contra României, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 97, potrivit căreia, în ceea ce privește acțiunea în revendicare, introdusă înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001, jurisprudența națională stabilise că, în caz de vânzare a bunului altuia, acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terțului subdobânditor de bună-credință era admisibilă, exceptându-se circumstanțele excepționale, în urma unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu, iar aparența în drept era interpretată și subordonată nu numai bunei-credințe a cumpărătorului, ci și existenței unei erori comune și invincibile.

Prin urmare, raportat la aceste elemente, interesul patrimonial al recurenților-pârâți la păstrarea bunului în cadrul acțiunii în revendicare de drept comun poate fi considerat ca „valoare patrimonială” și, implicit, ca „speranță legitimă” în sensul Convenției numai condiționat de întrunirea în persoana lor a cerințelor teoriei aparenței în drept, nefiind, astfel, suficientă buna lor credință la contractare.

Potrivit celor deja reținute, recurenții-pârâți nu au putut demonstra îndeplinirea uneia dintre condițiile cumulative ale teoriei aparenței în drept, respectiv că s-au aflat într-o eroare comună și invincibilă la data contractării cu statul neproprietar, așa încât, chiar de bună-credință fiind, ei nu au un „bun” sub forma unei „speranțe legitime”, spre a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, după cum corect a apreciat și instanța de apel.

Rezultă că, și din perspectiva normelor convenționale, soluția pronunțată în cauză pe revendicare este corectă, criticile formulate pe acest aspect nefiind întemeiate.

d) Critica referitoare la cererea de chemare în garanție formulată de recurenții-pârâți este întemeiată, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Așa cum s-a reținut deja în analiza recursului precedent, pârâții persoane fizice, C.C.V., C.G., M.M. și M.E., au învestit instanța cu o cerere de chemare în garanție a Municipiului București, Statului Român prin M.F. și SC H.N. SA, prin care au solicitat obligarea acestora, în solidar, să răspundă pentru evicțiune, în calitate de vânzători ai imobilului litigios, în temeiul dispozițiilor art. 1337 - 1351 C. civ. (cererea se află la filele 15-16 Dosar nr. 28007/3/2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă).

Prin raportare la temeiul de drept al cererii de chemare în garanție, care acoperă toate cazurile de evicțiune, rezultând din fapta personală a vânzătorului și din fapta unui terț, obiectul acestei cereri indică, în mod neîndoielnic, intenția pârâților de a fi garantați de vânzător în cazul în care vor fi evinși în prezentul litigiu, fiind astfel fără relevanță că, în cuprinsul cererii lor, au făcut referire expresă doar la ipoteza producerii evicțiunii prin anularea contractelor lor de vânzare-cumpărare, iar nu și la cea rezultând din admiterea acțiunii în revendicare îndreptată împotriva lor.

Așa fiind, chiar dacă recurenții-pârâți nu și-au precizat la termenul următor cererea de chemare în garanție în sensul că aceasta a fost formulată pentru orice caz de evicțiune, cum au pretins în recurs, modul în care a fost concepută inițial de părți, sub aspectul obiectului și temeiului de drept, obliga instanța să o califice ca o cerere de chemare în garanție vizând angajarea răspunderii vânzătorului în cazul în care titularii săi vor fi evinși în prezentul litigiu - fie urmare a admiterii cererii în nulitatea contractului lor de vânzare-cumpărare, fie urmare a admiterii cererii în revendicare îndreptată împotriva lor - și să se pronunțe în aceste limite sau, în măsura în care avea vreun dubiu cu privire la obiectul respectivei cereri, să ceară părților explicații, conform art. 129 alin. (4) C. proc. civ.

Neprocedând în acest mod și încălcând dispozițiile art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., prima instanță a reținut greșit că cererea de chemare în garanție a fost formulată doar pentru ipoteza evicțiunii rezultând din anularea contractului de vânzare-cumpărare al pârâților, ceea ce a avut drept consecință neintrarea în cercetarea fondului respectivei cereri, iar prin confirmarea acestei soluții în apel s-a pronunțat o hotărâre întemeiată pe interpretarea greșită a dispozițiilor legale susmenționate, fiind astfel îndeplinite cerințele cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de necercetarea fondului cererii de chemare în garanție a pârâților persoane fizice în primă instanță, curtea de apel trebuia să admită apelul pârâților C.A. și M.M. și să facă aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., respectiv să dispună desființarea în parte a sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță pentru soluționarea cererii de chemare în garanție a pârâților persoane fizice.

În consecință, reținând că motivul de recurs referitor la cererea de chemare în garanție este fondat, Înalta Curte urmează ca, în limita acestui motiv, conform art. 312 alin. (1) și (5) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., să admită recursul pârâților C.C.V. și C.G. și să dispună casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului acelorași pârâți, cu consecința desființării în parte a sentinței apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare la același tribunal pentru soluționarea cererii lor de chemare în garanție; celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții C.C.V. și C.G. împotriva încheierii de rectificare din 18 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 38902/3/2007.

Respinge, ca rămas fără obiect, recursul declarat de pârâții C.A. și M.M. împotriva aceleiași încheieri de rectificare.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 153/ A din 9 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursurile declarate de pârâții C.A., M.M., C.C.V. și C.G. împotriva aceleiași decizii.

Casează în parte decizia recurată, în sensul că admite apelurile declarate de pârâții C.A., M.M., C.C.V. și C.G. împotriva sentinței civile nr. 259 din 6 februarie 2008 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Desființează în parte sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal pentru soluționarea cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții persoane fizice.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010.