Embezzlement of corporate funds via fictitious invoices: Application of Penal Code over Company Law and non-applicability of money laundering statute at the time of offense

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A. Prin sentința penală nr. 138 din 06 august 2009 pronunțată de Tribunalul Buzău, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de instigare la delapidare prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru care a fost trimis în judecata inculpatul S.T., fiul lui I. si M., și din infracțiunea de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru care au fost trimiși în judecată inculpații P.N., fiul lui V. si E., și P.C., fiul lui I. și M., în infracțiunea prev. de art. 25 C. pen. rap.la art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. - abuzul de bunurile sau creditul societății, pentru inculpatul S.T. și în infracțiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru inculpații P.N. si P.C.

În conformitate cu disp. art. 124 C. pen. s-a constatat că a intervenit prescripția specială pentru infracțiunile prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificata, art. 290 C. pen. și respectiv art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

În conformitate cu prevederile art. 13 (1,2) C. proc. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului S.T. pentru: infracțiunea prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; infracțiunea prev. de art. 25 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen.; infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât faptele nu există.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului S.T. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 13 C. pen. întrucât faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv latura obiectivă.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului S.T. pentru infracțiunea prev. de art. 323 C. pen. întrucât fapta nu exista.

În conformitate cu prevederile art. 13 (1,2) C. proc. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.C. pentru: infracțiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificata cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen.; infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât faptele nu exista.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.C. pentru infracțiunea prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen., întrucât faptei îi lipsește latura obiectivă.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.C. pentru infracțiunea prev. de art. 323 C. pen., întrucât fapta nu există.

În conformitate cu prevederile art. 13 (1,2) C. proc. pen. și în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.N. pentru: infracțiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, cu art. 41 alin. (2) C. pen.; infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen.; infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., întrucât faptele nu există.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap.la art. 10 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 13 C. pen. întrucât faptei ii lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii respectiv latura obiectiva.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap.la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului P.N. pentru infracțiunea prev. de art. 323 C. pen., întrucât fapta nu există.

S-a constatat că inculpatul S.T. este arestat în altă cauză.

În conformitate cu disp.art. 346 (3) C. proc. pen., nu s-au acordat despăgubirile civile D.G.F.P. -Buzău, întrucât s-a considerat că faptele imputate nu există.

În conformitate cu disp. art. 353 (3) C. proc. pen., s-a dispus înlăturarea măsurii asigurătorii a sechestrării bunurilor inculpatului S.T. luată prin ordonanța nr. 7661/06440 din 6 august 2002 a I.P.J. Buzău.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:

1. Privitor la infracțiunea de delapidare prev. de art. 2151 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de delapidare în infracțiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, așa cum era reglementată de dispozițiile art. 272 alin. (1) pct. 1 din aceeași lege, la data comiterii pretinsei fapte.

S-a motivat că, în măsura în care situația de fapt ar fi cea reținută prin actul de inculpare, în sensul că inculpatul P.C., în calitate de administrator, a decontat facturi care nu aveau la baza operațiuni reale, această activitate nu constituie infracțiunea de delapidare și că, eventual, s-ar putea pune problema folosirii cu rea credința a bunurilor societății (inclusiv sume de bani) în scop contrar intereselor acestora.

Dispozițiile C. pen. reprezintă dreptul comun, Legea nr. 31/1990 reglementează o infracțiune specială, derogatorie fiind de principiu calitatea de administrator al unei societăți comerciale, pe când la infracțiunea prev. de art. 2151, subiectul activ trebuie să fie funcționar.

Pe fondul acestei situații de fapt, tribunalul a considerat că nu se poate dispune condamnarea pentru infracțiunea prev. de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

S-a mai arătat că organele de urmărire penală au omis un aspect esențial și determinant în prezenta cauză: la data privatizării SC R. SA Buzău, aceasta nu mai funcționa de câțiva ani, nu mai avea personal operativ și nu avea în conturi nici o sumă de bani. Plata tuturor facturilor în discuție s-a făcut din venituri obținute de societate după privatizare. Majoritatea covârșitoare a acestor venituri au fost obținute din dezmembrarea și vânzarea a tot ceea ce putea fi valorificat din mijloacele fixe ale societății. Astfel, au fost scoase de pe poziție, dezmembrate, tăiate, sortate și valorificate cantități foarte mari de metale, care proveneau din utilajele societății și alte elemente de infrastructura. Toată această operațiune a necesitat angajare de forță de muncă, folosirea unor utilaje speciale (macara) și, în final, din vânzarea acestor cantități de metale societatea a obținut venituri.

Toate aceste operațiuni au presupus costuri, respectiv închiriere macara și prestări servicii pentru operațiunile sus menționate. Or, așa cum rezultă din facturile în discuție, peste jumătate din suma pretins delapidată sau folosită fără drept o reprezenta tocmai plata unor facturi de prestări servicii și pentru închirierea unei macarale. Dacă nu s-ar fi obținut acele venituri, nu existau resurse financiare pentru plata facturilor în discuție.

Instanța de fond a mai reținut că o altă categorie de plăți o reprezenta contravaloarea unor lucrări de reparație și întreținere a unor clădiri și că este indubitabil faptul ca asemenea lucrări s-au efectuat și, evident, că ele trebuiau plătite.

O altă categorie de plați a reprezentat-o cea pentru servicii de pază, iar la data privatizării societății aceasta mai avea angajat un singur paznic, respectiv portarul. Suprafața pe care era amplasata societatea este de cca. 20 ha. Este cunoscut faptul că societatea este amplasată într-o zonă cu populație majoritară de etnie rromă și că era firesc ca noii proprietari să ia măsuri pentru asigurarea pazei, sens în care au contractat asemenea servicii și le-au plătit.

Sub acest aspect, instanța de fond a conchis că toți martorii audiați în cauză atât în faza de urmărire penală cât și în faza de cercetare judecătorească confirmă fără excepție faptul că s-au executat lucrări de întreținere și reparație, faptul că au fost paznici neangajați ai societății care au asigurat paza, faptul că s-au folosit macarale pentru dezafectarea halelor societății și astfel este nereală susținerea din actul de inculpare în sensul că au fost plătite prestări servicii care nu au avut la bază operațiuni reale.

Este adevărat că facturile emise de societățile care au prestat asemenea servicii nu au fost însoțite de acte justificative cu regim special, însă legislația în vigoare la acel moment, respectiv H.G. nr. 831/1997 nu prevedea o asemenea obligativitate, în același sens pronunțându-se și expertul desemnat de instanță pentru lămurirea acestui aspect.

Cu ocazia lichidării societății, lichidatorul desemnat, R.V., nu a solicitat instanței atragerea răspunderii administratorilor SC R. SA Buzău, deoarece nu a avut elemente care să-l conducă la această concluzie.

Constatând că această situație de fapt este cea reală, instanța de fond a considerat că se impune achitarea inculpaților.

2. Privitor la infracțiunea de evaziune fiscală s-a apreciat că nu se pune problema săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscala, întrucât toate cele 14 facturi plătite de SC R. au fost înregistrate în contabilitate și au avut la baza operațiuni reale.

Cu privire la fapta de evaziune fiscală, pe parcursul cercetării judecătorești s-a împlinit termenul prevăzut de lege pentru a constata că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.

Privitor la această faptă, instanța a constatat că procurorul a dispus trimiterea în judecată pentru fapta de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 13 C. pen., iar la data comiterii pretinsei fapte în vigoare era Legea nr. 87/1994, încadrarea ar fi fost cea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respectiv înregistrarea în contabilitatea societății a unor cheltuieli care nu au la baza operațiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata sau diminuarea impozitelor de orice fel, iar această faptă era pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amenda.

3. Referitor la infracțiunea de fals sub semnătură privată, s-a apreciat că nici această infracțiune nu există și că dacă situația de fapt reținută în actul de inculpare ar fi fost reală, tot nu putea fi reținută infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. iar în același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 564 din 18 februarie 2008.

În motivarea acestei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, privitor la infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen., că această faptă trebuie analizată prin trimitere la art. 288 C. pen., iar potrivit acestui text de lege este sancționată falsificarea unui înscris prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod.

Tribunalul a constatat că și în condițiile în care această infracțiune ar fi existat, pedeapsa prevăzută pentru această infracțiune este închisoare de la 3 luni la 2 ani, astfel că procurorul ar fi trebuit să facă aplicarea art. 11 pct. 1 lit. c) și să dispună încetarea urmăririi penale. Raportat la această susținere, s-a constatat că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale, dar că această faptă nu există, dispunându-se achitarea.

4. Privitor la infracțiunea de spălare de bani prev. de art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2003 cu aplicarea art. 13 C. pen., reținută de Parchet în actul de acuzare, prima instanță a arătat că, la data pretinsei săvârșiri a acestei fapte, era în vigoare Legea nr. 21/1999, la art. 8 din lege fiind enumerate entitățile care intrau sub incidența ei.

S-a mai susținut că, referitor la persoanele fizice, în lege apare prevederea de la lit. f) a art. 8, în sensul că acestea săvârșesc infracțiunea de spălare de bani dacă actele sau faptele sunt săvârșite în afara sistemului financiar-bancar. Cum în prezenta cauză toate sumele de bani în discuție, plătite de SC R. SA și încasate de alte societăți au circulat numai prin intermediul băncilor, nu era îndeplinită condiția premisa pentru ca o persoana fizică să poată fi acuzată de spălare de bani, adică aceea de a efectua operațiuni financiare în afara sistemului financiar-bancar.

De asemenea, art. 23 din lege enumera activitățile ce constituie infracțiunea de spălare a banilor. Analizând textul de lege, prima instanța a reținut că activitatea inculpatului P.C., chiar dacă ar fi fost real ceea ce s-a reținut în rechizitoriu, nu se circumscrie dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Tot privitor la această infracțiune, tribunalul a arătat că inculpatul P.C. - în calitate de administrator - a avizat la plata cele 14 facturi, fiind singura activitate derulată de acesta. De la acel moment, inculpatului îi era imposibil să urmărească destinația finală a acelor sume de bani, respectiv în ce scop au fost folosite de societățile beneficiare ale plăților. Acestea erau societăți din alte localități, inculpatul nu știa cine le administrează și probabil nu auzise de ele niciodată. Și în legătură cu această infracțiune, tribunalul a dispus achitarea inculpatului întrucât fapta nu există.

5. Privitor la infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, tribunalul a reținut că nu există nici o probă la dosarul cauzei din care să rezulte că inculpatul P.N. s-a asociat cu ceilalți doi inculpați în vederea săvârșirii unor fapte penale, afirmațiile din rechizitoriu fiind pur speculative. în toată perioada supusă discuției, inculpatul P.C. nu l-a cunoscut pe inculpatul S.T. și, este evident, că nu te poți asocia pentru a săvârși infracțiuni cu o persoană pe care nu o cunoști.

Asocierea, așa cum este sancționată de art. 323 C. pen., presupune constituirea conștientă a unui grup de persoane cu un scop bine definit, inițierea unui plan, coordonarea în sensul executării acelui plan și alte activități care în final să ducă la atingerea scopului. Or, niciuna din aceste cerințe nu a fost îndeplinită în prezenta cauză. Nu există, de asemenea, nici o probă din care să rezulte că inculpatul s-ar fi asociat eventual cu inculpatul P.N. Ambii erau angajați și nu au făcut altceva decât să încerce să-și păstreze un loc de munca și să primească un salariu.

De altfel, nu există nici o probă și nici măcar procurorul nu afirmă că vreunul din cei doi inculpați au avut vreun folos material injust.

S-a mai arătat că există o incompatibilitate vădită între calitatea de instigator pe care ar avea-o inculpatul S.T. și asocierea în vederea săvârșirii de infracțiuni, astfel că prima instanță a dispus achitarea inculpaților deoarece fapta nu există.

B. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și partea civilă M.F.P., prin D.G.F.P. Buzău.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și-a structurat cererea pe 4 motive de apel.

1. Într-un prim motiv, s-a susținut că probele administrate au fost interpretate eronat de prima instanță.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Dispoziția legală menționată exclude o ordine de preferință, nefăcându-se distincție, în ceea ce privește valoarea în stabilirea adevărului, după cum probele au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecății. Criteriul determinant în aprecierea probelor administrate într-o cauză și, implicit, în soluționarea acțiunii penale, îl constituie forța acestora de a exprima adevărul, indiferent de momentul procesual căruia aparțin sau de organul care Ie-a administrat.

În speță, instanța de fond a pronunțat soluția de achitare a inculpaților în baza perceperii eronate a elementelor de ordin faptic atestate de probele administrate, deși acestea ilustrau că, în mod cert, prejudicierea SC R. SA Buzău și a D.G.F.P. Buzău s-a realizat în cadrul și ca o consecință a activității infracționale desfășurate de cei trei inculpați.

Achitarea inculpaților în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus prin interpretarea unilaterală și fragmentată a materialului probator, fiind ignorate unele probe sau preluate eronat altele, ceea ce a condus la concluzia inexistenței infracțiunilor pentru care a fost sesizată instanța, concluzie pe care o consideră greșită.

2. Instanța de fond nu a manifestat rol activ în stabilirea corectă a situații de fapt și a adevărului, în raport de care să rețină, fără nici un dubiu, dacă inculpații au săvârșit sau nu faptele pentru care au fost trimiși în judecată și, implicit, dacă au cauzat cu intenție prejudicii în dauna SC R. SA Buzău și D.G.F.P Buzău.

Cercetarea judecătorească, cu toate că s-a efectuat pe parcursul mai multor termene, s-a rezumat la audierea celor trei inculpați, a unor martori audiați și la urmărirea penală și în consemnarea punctului de vedere al expertului financiar contabil, prezent la ultimul termen de judecată pentru a preciza dacă în conformitate cu legislația în vigoare din perioada 30 august 2000 - 31 februarie 2001 - în care s-a desfășurat prezumtiva activitate infracțională - se impunea ca cele 14 facturi fiscale prin care se atesta efectuarea unor servicii în favoarea SC R. SA Buzău, să fie însoțite de documente justificative și să se specifice care sunt actele normative în vigoare la acea dată.

Deși în instanță s-au consemnat declarațiile celor trei inculpați, ei nerecunoscând faptele pentru care au fost trimiși în judecată, cu ocazia audierii nu s-a evidențiat poziția acestora cu privire la chestiuni esențiale pe situația de fapt legate de natura activităților desfășurate în perioada presupus infracțională.

În mod nejustificat, în opinia parchetului, deși inculpații prin apărători au insistat în audierea tuturor martorilor din acte, instanța, la ultimul termen de judecată și fără o motivare convingătoare, a renunțat la aceste audieri.

Martorii la a căror audiere s-a renunțat de către instanța de fond, ar fi putut oferi elemente esențiale privind situația de fapt care, se apreciază că ar fi putut da posibilitatea instanței să facă o apreciere corectă a întregului material probator și să rețină o situație de fapt exactă, implicit contribuția inculpaților la prejudicierea SC R. Buzău si D.G.F.P Buzău.

Un exemplu concludent în acest sens este martorul T.M. - administrator al SC D. SRL, cel care, așa cum a declarat la instanță inculpatul S.T., a emis facturile în discuție și care ar fi putut face precizări privind lucrările efectuate (dacă s-au executat efectiv) la SC R. SA Buzău.

Audierea acestui martor (ca de altfel și a celorlalți la care instanța de fond a renunțat) a fost cerută în primul rând de inculpatul S.T. și se impunea cu necesitate pentru lămurirea situației de fapt.

Expertiza contabilă efectuată în faza de urmărire penală a avut în vedere concluziile verificărilor întreprinse de D.G.F.P. Buzău - Direcția de Control Fiscal în perioada 20 noiembrie - 14 decembrie 2001, privind îndeplinirea obligațiilor fiscale de către SC R. SA Buzău și a reușit să înlăture dubiile cu privire la existența și cuantumul prejudiciului produs prin delapidarea din fondurile societății a sumei de 2.863.507.499 lei și 544.066.426 lei în dauna statului, prin diminuarea TVA-ului rămas de plată, urmare înregistrării în contabilitatea societății a sumei de 2.863.507.499 lei.

Ca o consecință a interpretării unilaterale a probelor și a ignorării celor administrate în faza de urmărire penală, inclusiv a raportului de expertiză financiar - contabilă, instanța a adoptat soluția de achitare a celor trei inculpați în temeiul disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen.

Mai mult, deși s-a optat pentru acest temei al achitării inculpaților, instanța nu a motivat inexistența faptelor și, implicit, nevinovăția inculpaților.

În actul de sesizare al instanței sunt expuse argumentele care combat susținerile inculpaților și care dovedesc fără echivoc intenția acestora de a frauda SC R. SA și D.G.F.P. Buzău.

Un prim argument, este legat de modul în care au fost întocmite și acceptate la plată facturile fiscale în baza cărora s-au efectuat plățile pentru pretinsele servicii făcute societății, cu nerespectarea cerințelor prev. de H.G. nr. 831/2007 pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiar contabilă și a normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora. în speță, nici una din cele 14 facturi incriminate și care au făcut obiectul cercetării nu îndeplinește aceste cerințe legale.

Probele testimoniale administrate în cauză au dovedit că operațiunile și serviciile pentru care au fost emise cele 14 facturi nu au fost executate în realitate (sunt semnificative în acest sens declarațiile martorilor G.M.S. - șef serviciul personal la SC R. SA în acea perioadă, B.E. - paznic, B.I., C.M. și N.V.

Inexistența unor devize de lucrări și procese verbale de recepție, acte necesare acceptării la plată a facturilor fiscale, întăresc concluzia că, în realitate, lucrările de reparație și întreținere la clădirile SC R. SA Buzău nu au fost executate.

Un alt argument care pledează în dovedirea intenției de însușire a banilor în scopuri personale este acela că, la scurt timp după săvârșirea faptelor, societățile comerciale emitente ale facturilor fiscale au fost înstrăinate prin cesiune unor persoane de cetățenie străină, contabilitatea acestora nemaiputând fi găsită. S-a încercat chiar și ascunderea actelor contabile ale SC R. SA Buzău, motivându-se scoaterea lor din societate pentru efectuarea unei expertize contabile. Inculpații nu au putut însă da explicații cu privire la scopul și utilitatea acestei expertize.

3. Cu privire la schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 2151 alin. (2) C. pen. în infracțiunea prev. de art. 272 din Legea nr. 31/1990 s-au susținut următoarele:

Potrivit art. 2151 alin. (1) C. pen. „constituie infracțiune de delapidare însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează".

Conform art. 147 alin. (2) C. pen., făcând trimitere la art. 145 C. pen., prin funcționar se înțelege persoana prev. în alin. (1) precum și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.

În raport de specificul activității SC R. SA Buzău, se poate lesne observa că cei trei inculpați au îndeplinit cerințele de a fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, respectiv calitatea de funcționar ce avea în drept sau în fapt atribuții de a gestiona sau administra bani, valori sau bunuri ce fac obiectul material al infracțiunii de delapidare.

S-a realizat și situația permisă, aceea ca, bunurile (banii în speță) să se găsească în posesia sau detenția unei persoane juridice prev. de art. 147 alin. (2) C. pen.

Totodată, a administra înseamnă a avea ca atribuții de serviciu efectuarea unor acte de dispoziție referitoare la starea și circulația bunurilor din patrimoniul persoanei juridice, condiție, de asemenea, îndeplinită în cazul celor trei inculpați.

Ca urmare, ori de câte ori fapta este săvârșită de către o persoană în legătură cu bunurile, banii ori valorile pe care le gestionează ori administrează, încadrarea juridică legală este cea de delapidare.

Potrivit art. 272 din Legea nr. 31/1990 „fapta administratorului, directorului, directorului executiv sau reprezentantului legal al unei societăți comerciale, care folosește, cu rea credință bunuri sau creditul de care se bucură societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul lui propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese, direct sau indirect, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare".

Termenul de folosire nu trebuie interpretat în sensul restrictiv în care este menționat în conținutul infracțiunii de delapidare, prev. de art. 2151 C. pen., deoarece, această accepțiune este necesară având în vedere modalitățile alternative de săvârșire a acesteia, ori, în contextul de lege susmenționat există această singură modalitate de săvârșire căreia legiuitorul a înțeles să-i confere un conținut mai larg, ce le include și pe celelalte.

În speță, nu există situația unei folosiri în accepțiunea art. 272 din Legea nr. 31/1990, ci a însușirii efective a unor sume din patrimoniul societății la care inculpații erau administratori de drept sau de fapt, această modalitate de prejudiciere constituind latura obiectivă a infracțiunii de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (2) C. pen., infracțiune corect reținută în actul de inculpare.

Motivarea instanței în sensul că nu sunt îndeplinite cerințele de a fi subiect activ al infracțiunii de delapidare, în ceea ce îi privește pe inculpați, este greșită și nu are în vedere situația de fapt care, și după finalizarea cercetării judecătorești, nu a suferit schimbări.

În conturarea acestui punct de vedere, parchetul a solicitat a se avea în vedere disp. art. 281 din Legea nr. 31/1990, conform cărora dacă faptele prevăzute în capitolul - infracțiuni - din această lege constituie infracțiuni grave potrivit codului penal sau a unor legi speciale, ele se pedepsesc în condițiile și cu sancțiunile prevăzute acolo.

Deși instanța de fond, în motivarea sentinței, recunoaște (excluzând existența infracțiunii de delapidare) că se poate pune problema eventual a folosirii cu rea credință a bunurilor societății (inclusiv sume de bani) în scop contrar intereselor acesteia, în final dispune achitarea inculpaților pentru infr. prev. de art. 272 din Legea nr. 31/1990 în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În consecință, pentru motivele expuse, instanța trebuia să constate că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunii de delapidare, respectiv complicitate la delapidare, prev. de art. 2151 alin. (2) și art. 26 C. pen. rap la art. 2151 alin. (2) C. pen. și să dispună condamnarea lor la pedepse corespunzătoare.

4. În legătură cu achitarea inculpaților pentru infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen., parchetul a motivat următoarele:

În mod legal, obligațiile fiscale ale unei societăți comerciale se determină în funcție de veniturile realizate și cheltuielile înregistrate în contabilitate. Aceasta se evidențiază contabil pe baza unui document obligatoriu care atestă operațiunea purtătoare de venit (de pildă, un contract de livrare de mărfuri, de vânzare, de prestări servicii etc) dar și cheltuielile ocazionate de efectuarea activităților aducătoare de venituri.

În practică, cel mai adesea, locul acestor documente este ținut de facturi. Mai mult, aceste documente se înregistrează în contabilitate la momentul emiterii lor, indiferent dacă valoarea serviciilor prestate (cazul în speță) a fost sau nu încasată.

În cauza dedusă judecății, s-a dovedit că cele 14 facturi fiscale în discuție, nu au fost însoțite de documente justificative.

În speță, lipsa documentelor justificative pentru cele 14 facturi emise, prin care se atestă efectuarea unor servicii în favoarea SC R. SA Buzău, care să permită identificarea și circumstanțierea fiecărei activități de prestări servicii și consecințele acestora, certifică faptul că aceste acte nu sunt reale. Certifică de asemenea și concluziile expertizei financiar - contabile dispusă în faza de urmărire penală și, pe cale de consecință, săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală de către inculpați, fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală în modalitatea reținută în actul de inculpare.

Fără o analiză atentă a materialului probator, instanța a concluzionat că este indubitabil faptul că asemenea lucrări s-au efectuat și evident că ele trebuiau plătite.

5. Cu privire la achitarea celor trei inculpați pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen., s-au făcut următoarele precizări:

Aprecierea instanței de fond, potrivit căreia există infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C. pen. numai atunci când falsificarea are loc prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod, de natură să producă consecințe juridice, iar nu și prin plăsmuirea în întregime a unui înscris, ca urmare a menționării ca real a unui fapt necorespunzător adevărului, este eronată.

Instanța a preluat fără nici o rezervă precizările făcute în instanță de expertul specialist financiar - contabil - respectiv că „legislația în vigoare la momentul emiterii facturilor în cauză H.G. nr. 831/1997 nu prevedea obligativitatea însoțirii acestora de documente justificative".

Ori, materialul probator administrat în cauză dovedește că nu s-au executat prestări servicii în favoarea SC R. SA Buzău, în acest sens fiind concluziile rezultate din verificarea efectuată de D.G.F.P. Buzău - Direcția de Control Fiscal privind îndeplinirea obligațiilor fiscale de către SC R. SA Buzău, verificare ce a cuprins perioada 01 octombrie 1999 - 31 mai 2001.

Pentru considerentele expuse, rezultă că și pentru infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. soluția de achitare a inculpaților este greșită, în speță fiind întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni și dovada vinovăției celor trei inculpați.

Motivul real al emiterii acestor facturi l-a constituit crearea unei situații financiar contabile false, care să justifice eludarea de către inculpați a dispozițiilor legale privind calculul TVA și compensarea acestuia cu TVA deductibil.

Aspectele prezentate demonstrează realizarea elementului material cât și a urmării specifice infracțiunii prev. de art. 290 C. pen., intenția rezultând ex re.

6. În ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani prev. de art. 23 lit. a) din Legea nr. 656/2002 pentru care, de asemenea, instanța de fond a dispus achitarea inculpaților în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., este de observat că a fost motivată inexistența unuia din elementele constitutive (intenția) prin aceea că, la data pretinsei săvârșiri, era în vigoare Legea nr. 21/1999 care, în art. 8, enumera limitativ entitățile care intrau sub incidența ei și prin aceea că, referitor la persoanele fizice, regăsim o prevedere la lit. f) a aceluiași articol, respectiv „dacă actele sau faptele sunt săvârșite în afara sistemului bancar, cerință care, în opinia primei instanțe, nu era realizată în speță.

S-a motivat că nu a fost în intenția legiuitorului să lase în afara cadrului legal incriminator persoana fizică care, realizând totuși elementele constitutive prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, efectuează operațiuni financiare numai prin și în cadrul sistemului financiar bancar.

Faptul că inculpații (așa cum rezultă din raportul de constatare tehnico-științifică) s-au folosit de fluxul financiar al sumelor de bani plătite în baza facturilor al sumelor de bani plătite în baza facturilor fiscale false (în cadrul circuitului bancar dintre SC R. SA și celelalte societăți - filele 31-35 rechizitoriu), dovedește intenția lor în a frauda și deci săvârșirea infracțiunii de spălare de bani.

7. Și achitarea inculpaților în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracțiunea de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prev. de art. 323 C. proc. pen. este greșită, fiind ignorate probele administrate pe parcursul procesului care atestă fără dubii că inculpații au acționat împreună și au conjugat acțiunile în scopul prejudicierii societății SC R. SA Buzău și a statului, prin D.G.F.P. Buzău.

8. Instanța de fond a constatat că pentru toate infracțiunile reținute în sarcina inculpaților s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale prev. de art. 124 C. pen.

Constatarea este greșită, cel puțin, cu privire la infracțiunile de delapidare, instigare la delapidare și spălare de bani pentru care în raport de limitele de pedeapsă (maximul mai mare de 10 ani) termenul de prescripție a răspunderii penale este de 10 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen.

În speță, raportat la momentul epuizării activității infracționale - luna februarie 2001 și data pronunțării sentinței, nu s-a împlinit termenul de 10 ani care ar fi atras încetarea procesului penal.

Aceeași observație se impune și în ceea ce privește constatarea instanței potrivit căreia s-a dispus trimiterea în judecată a tuturor inculpaților pentru o faptă (nu este precizată) în legătură cu care, la data emiterii actului de inculpare, este împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale. Dacă instanța ar fi luat în calcul data întocmirii rechizitoriului, respectiv 03 iulie 2008, în raport cu datele la care s-au comis infracțiunile reținute în sarcina inculpaților, ar fi putut lesne constata că pentru niciuna dintre aceste infracțiuni nu s-a împlinit termenul de prescripție specială prev. de art. 124 C. pen. la data sesizării instanței.

Nu s-a contestat faptul că, pe parcursul cercetării judecătorești, pentru unele din infracțiuni (evaziunea fiscală, instigare la evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată și asociere în vederea comiterii de infracțiuni) s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale, ceea ce poate duce la încetarea procesului penal.

Instanța de fond nu a avut în vedere această situație, ci a făcut aplicarea disp. art. 13 C. proc. pen. și, intrând pe fondul cauzei, a achitat inculpații pentru toate infracțiunile (inclusiv pentru cele în legătură cu care se împlinise termenul de prescripție a răspunderii penale), în condițiile în care, numai în ceea ce-l privește pe inculpatul P.N., apărătorul a formulat expres cerere de continuare a judecății în conformitate cu disp. art. 13 C. proc. pen.

M.F.P., prin D.G.F.P. Buzău, a susținut în apelul său că instanța de fond, în mod eronat, a reținut că faptele nu există motivat de faptul că a intervenit prescripția specială a răspunderii penală. Pentru a se constata prescripția răspunderii penale, termenul acesteia trebuie să curgă nestingherit, să nu intervină anumite acte sau activități care ar readuce la cunoștință fapta comisă, ori în prezenta cauză cursul care a fost întrerupt prin actele care au fost comunicate învinuitului pe parcursul cercetării penale. Potrivit art. 123 C. pen., „cursul termenului prescripției prevăzut la art. 122 se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act, care potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.

S-a susținut că instanța de fond în mod eronat a apreciat că a intervenit prescripția pentru faptele comise.

Un alt motiv de apel se referă la faptul că în mod greșit instanța fondului a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 346 alin. (3) C. proc. pen. întrucât faptele nu există. S-a învederat faptul că instanța de fond, în virtutea rolului activ, nu a coroborat toate probele existente la dosarul cauzei, a dispus achitarea în condițiile în care atât din conținutul actului de control cât și din conținutul rechizitoriului, rezultă faptul că învinuitul are obligații către bugetul consolidat al statului în cuantum de 67.797 lei.

S-a mai susținut că pentru înlăturarea oricărui dubiu cu privire la existența și cuantumul prejudiciului, pe parcursul cercetării penale s-a dispus efectuarea unei expertize financiar-contabile iar raportul de expertiză a confirmat rezultatul inspecției fiscale, prin aceasta concluzionându-se că au fost emise un număr de 14 facturi fiscale ce nu îndeplineau condițiile pentru a fi acceptate la plată, acestea nefiind însoțite de documente care să ateste executarea lucrărilor. În această situație, facturile fiind emise pentru servicii inexistente, societatea nu avea drept de deducere a taxei pe valoare adăugată.

În final, partea civilă a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței și obligarea inculpaților la plata despăgubirilor civile, așa cum au fost solicitate.

Prin Decizia penală nr. 119 din 22 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și de D.G.F.P. Buzău, s-a desființat în parte sentința penală nr. 138/608.2009 pronunțată de Tribunalul Buzău și, în consecință:

În baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică din disp. art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 13 C. pen., în infracțiunea prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. și din art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2003, cu aplic. art. 13 C. pen., în art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplic. art. 13 C. pen.

În baza art. 25 C. pen. Rap. la art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., instigare la delapidare calificată, cu aplic. art. 74 rap la art. 76 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul S.T. la pedeapsa principală de 5 ani închisoare, aplicând pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) și c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale și pedeapsa accesorie prev. de art. 71 și art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) și c) C. pen.

S-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză.

În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap la art. 10 lit. g) C. proc. pen. rap. la art. 124 C. pen. s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului S.T. pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 25 C. pen. rap. la art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen., instigare la evaziune fiscală și de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.

În baza art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen., delapidare calificată, cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 74 rap. la art. 76 alin. (2) C. pen., a condamnat pe fiecare dintre inculpații P.N. și P.C. la câte 3 ani și 4 luni închisoare, aplicând pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), teza a ll-a și lit. b) și c) C. pen. pe o perioadă de 2 ani și pedeapsa accesorie prev. de art. 71 și art. 64 lit. a) teza a ll-a lit. b) și c) C. pen.

În baza art. 861 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a pedepselor aplicate celor doi inculpați pe un termen de încercare de 5 ani și 4 luni stabilit în conformitate cu art. 862 C. pen.

Pe durata termenului de încercare, cei doi inculpați se vor supune următoarelor măsuri de supraveghere exercitate de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău:

- să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Buzău;

- să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință ori locuință și orice deplasare ce depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

- să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

- să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență;

Conform art. 359 C. proc. pen. a atras atenția inculpaților asupra disp. art. 86/4 cp. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Conform art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.

În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. g) C. proc. pen. rap. la art. 124 C. pen. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului P.N. pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen., evaziune fiscală și de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, întrucât a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.

În baza disp. art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. rap la art. 10 lit. g) C. proc. pen. rap. la art. 124 cp. a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului P.C. pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen., evaziune fiscală întrucât a intervenit prescripția specială a răspunderii penale.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. a achitat pe inculpatul P.C. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, fapta nefiind săvârșită de inculpat.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. b) C. proc. pen. a achitat pe toți cei trei inculpați pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplic. art. 13 cpen., spălare de bani, fapta nefiind prevăzută de legea penală.

A menținut soluția de achitare a celor trei inculpați privind infracțiunea prev. de art. 323 C. pen. - asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni.

A obligat pe inculpați, în solidar, la 340.757,39 lei despăgubiri civile către D.G.F.P. Buzău, din care 286.350,74 lei reprezintă prejudiciu din delapidare, iar 54.406,64 lei TVA dedusă nelegal.

A menținut sechestrul asigurător asupra bunurilor inc. S.T. dispus prin ordonanța 76661/06440/2002 a I.J.P. Buzău.

A obligat inculpații la câte 4000 lei cheltuieli judiciare către stat, ocazionate de judecarea fondului și apelului.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut că întrucât faptele deduse judecății sunt pretins comise în perioada iunie 2000 - februarie 2001, datorită modificărilor legislative intervenite până la momentul judecății, se pun, în principal, probleme de aplicare în timp a legii penale.

Din acest punct de vedere, unele din încadrările juridice făcute de procuror în actul de sesizare a instanței sunt greșite, respectiv pentru infracțiunile de evaziune fiscală și spălare de bani, chiar dacă acesta a reținut aplicabilitatea articolului 13 C. pen.

Astfel, în rechizitoriu, cei trei inculpați sunt trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) Iit. c) din Legea nr. 241/2005 și pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, prevăzută de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2003, ambele texte reținute fiind cele în vigoare astăzi, la momentul judecății.

Or, potrivit articolului 10 C. pen. „legea penală se aplică în timpul cât ea se află în vigoare", iar dispozițiile art. 13 C. pen., prevăd că „în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii, până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă".

Prin urmare, pentru stabilirea unei corecte încadrări juridice și în acord cu principiile enunțate mai sus, trebuiau analizate toate textele legale începând cu cel în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, legea nouă fiind aplicabilă doar dacă se dovedea a fi mai favorabilă decât cea în vigoare când s-a săvârșit infracțiunea.

În ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, așa cum fapta este descrisă în actul de acuzare, ca având forma înscrierii în contabilitate a unor cheltuieli nereale ce a avut drept consecință negativă deducerea nelegală de T.V.A, ea era prevăzută la data săvârșirii (perioada iunie 2000 - februarie 2001) de art. 13 din Legea nr. 87/1994 și sancționată cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi sau cu amendă.

Legea evaziunii fiscale, nr. 87/1994, a suferit o modificare în anul 2003 - când infracțiunea descrisă mai sus a fost preluată de dispozițiile art. 11 Iit. c) și era pedepsită cu închisoarea de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi. în Legea nr. 241/2005 - în vigoare la momentul judecății în primă instanță și în apel, fapta reținută în sarcina inculpaților este incriminată de dispozițiile art. 9 alin. (1) Iit.c și este pedepsită cu închisoarea de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi.

Analiza celor trei texte de lege, evidențiază în mod clar că legea mai favorabilă era legea în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, astfel că o corectă aplicare a dispozițiilor art. 13 C. pen. impunea ca pentru această faptă să se rețină dispozițiile art. 13 din Legea nr. 87/1994.

În ce privește infracțiunea de spălare de bani, instanța de apel a constatat că fapta reținută în sarcina inculpaților, fiind' comisă în perioada iunie 2000 - februarie 2001, făcea necesară punerea în paralel a textului de lege în vigoare la data săvârșirii infracțiunii - art. 23 din Legea nr. 21/1999 și a celui survenit ulterior, în vigoare și la momentul judecății, adică art. 23 din Legea nr. 656/2003.

Din punct de vedere al sancțiunii, ambele texte prevăd aceeași pedeapsă - închisoarea de la 3 la 12 ani, într-o astfel de situație aplicându-se principiul activității legii penale deci, legea în vigoare la data săvârșirii infracțiunii.

Prin urmare, în lipsa unei prevederi mai favorabile în legea nouă, faptele inculpaților trebuie analizate în raport de dispozițiile în vigoare la data săvârșirii infracțiunii, adică art. 23 din Legea nr. 21/1999.

Sub aspectul situației de fapt, s-a reținut că, prin actul de acuzare, se impută inculpaților că, la inițiativa și în folosul inculpatului S.T., inculpații P.N., inițial administrator și apoi contabil șef și inculpatul P.C., administrator al SC R. SA Buzău, prin acceptarea la plată a 14 facturi fiscale false în favoarea unor societăți comerciale controlate de inculpatul S.T., l-au ajutat pe acesta să delapideze din fondurile societății suma totală de 2.863.507.499 lei.

Totodată, prin înregistrarea în contabilitatea societății, la capitolul cheltuieli, a sumei menționate mai sus, s-a diminuat T.V.A cu suma totală de 544.066.426 lei, iar acest lucru a avut loc deși cheltuielile respective erau nereale, cele 14 facturi fiind acceptate la plată fără a fi însoțite de nici un document justificativ.

Prima instanță și-a motivat soluția de achitare a inculpaților pentru infracțiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990 modificată, cu motivația că textul din legea specială este aplicabil și nu cel C. pen. - art. 2151 alin. (2), datorită calității speciale de administratori a inculpaților P. și P., că pentru a fi acceptate la plată, în mod legal, facturile nu trebuiau însoțite de nici un fel de document justificativ și că, în realitate, cheltuielile evidențiate de facturi s-au efectuat, situație ce ar rezulta din declarațiile inculpaților și ale martorilor, fără însă a arăta care dintre martori au atestat realitatea serviciilor menționate în cele 14 facturi.

Analizând probele administrate în cauză, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul cercetării judecătorești, instanța de apel a apreciat că prima instanță a făcut o greșită apreciere a acestora și din acest punct de vedere criticile invocate de parchet în motivele 1 și 2 sunt fondate, cu excepția criticii vizând neadministrarea de către prima instanță a probelor cu declarațiile tuturor martorilor, în condițiile în care chiar prin actul de acuzare s-a arătat că martorul de care face vorbire parchetul - T.M., este cetățean al Republicii Moldova, fiind dificilă aducerea sa în fata instanței.

Referitor la interpretarea probelor administrate în cauză, aspect criticat în primele două motive de apel ale parchetului, instanța de apel a constatat că niciunul dintre cei trei inculpați nu contestă faptul că suma de 2.863.507.499 lei, plătită de SC R. Sa Buzău cu ordine de plată, semnate de inculpatul S.T. și P.N., a ajuns în conturile societăților comerciale: SC J.I. SRL, SC S. SRL, SC D. SRL și SC P. SRL, iar de aici a fost ridicată și însușită de inculpatul S.T. sau de fratele acestuia, S.N.M., în numele său.

De altfel, împrejurarea că suma respectivă a ajuns la inculpatul S.T. este demonstrată și de conținutul expertizei tehnico-contabile întocmită în cauză în cursul urmăririi penale de expertul G.V. Totodată, expertiza a reliefat și faptul că dacă cele 14 facturi au fost emise pentru servicii inexistente, în mod greșit SC R. SA a dedus din bilanțul contabil T.V.A. în valoare de 544.066.426 lei.

În aceste condiții, esențial pentru lămurirea situației de fapt este dacă cele 14 facturi reținute în actul de acuzare atestă livrări de mărfuri, executări de lucrări sau prestări de servicii ce au existat în realitate sau nu.

Or, realitatea mențiunilor din facturi putea fi demonstrată cel mai simplu prin însoțirea acestora de documente justificative, așa cum prevăd și dispozițiile H.G. nr. 831/1997, documente cum ar fi: dispoziția de livrare, avizul de însoțire a mărfii sau alte documente tipizate care atestă executarea lucrărilor și prestarea serviciilor.

Inculpații, în special P.N. și P.C., s-au apărat, bazându-se și pe opinia exprimată de expertul contabil B.M. la prima instanță, în sensul că facturile respective nu trebuiau însoțite de documente justificative cu regim special, pentru a fi acceptate la plată. Pe această opinie și-a bazat soluția și prima instanță.

În dezacord cu aceasta, instanța de apel a considerat că atât inculpatul P.N. - ce a fost administratorul SC R. în perioada mai - iunie 2000 și apoi director economic (cu atribuțiile unui contabil șef) până în februarie 2001, cât și inculpatul P.C. - ce a devenit administrator al SC R. SA Buzău la data de iunie 2000, tocmai în virtutea acestor calități aveau datoria să verifice existența mențiunilor din facturi, dacă serviciile trecute ca prestate de societățile emitente au corespondență în realitate sau nu și să solicite societăților emitente justificarea sumelor cerute drept plată a acestor servicii.

Spre exemplu, un bun administrator sau contabil șef, interesat de soarta societății pe care o reprezenta putea aviza cheltuielile referitoare la „închirierea unei macarale" în baza existenței unui contract de închiriere, cu menționarea tipului de macara, a duratei contractului; cheltuielile vizând „prestări servicii pază" în baza unui contract în care s-ar fi indicat câte persoane execută paza, ce obiective sunt păzite, etc. sau pentru avizarea facturii privind „prestări servicii întreținere hale sau reparații hale" în baza unor devize de lucrări.

Neexistând niciun astfel de document, care în opinia instanței de apel nu trebuia să îmbrace neapărat forma unui tipizat emis de fisc sau de alte autorități de stat, inculpații P. și P. nu pot prezenta nicio justificare pentru cuantumul sumelor plătite de SC R. SA Buzău către 4 societăți ce au emis cele 14 facturi.

De altfel, în primele declarații date de către acești doi inculpați în cursul urmăririi penale, aceștia au arătat că, în fapt, societatea a fost administrată în toată această perioadă de către inculpatul S.T., că acesta Ie-a prezentat la plată toate cele 14 facturi, iar ei au acceptat situația, pentru a-și primi în continuare salariile și de frică să nu fie dați afară de către acesta, întrucât îl considerau pe acesta ca fiind adevăratul patron al societății SC R. SA Buzău (filele 42-44 - declarație P.N. sau filele 56-59- declarație P.C, dosar urmărire penală, vol. III).

Deși instanța de fond a motivat că toți martorii audiați în cauză ar fi confirmat că s-au executat lucrări de reparații, că au fost paznici neangajați societății care au asigurat paza, că s-au folosit macarale pentru dezafectarea halelor și utilajelor, în realitate analiza declarațiilor inculpaților martorilor indică o altă situație.

Astfel, în declarația sa (filele 206-209 d.u.p., vol. III) martora G.M., șef de personal la societate, a arătat că "în toată perioada cât am lucrat la SC R. SA Buzău nu s-au realizat lucrări de reparații capitale la hala de producție sau sediul administrativ. Paza era asigurată de personal propriu și de o firmă specializată S.S.".

Aceleași împrejurări au fost relevate și de martorul B.I. (fila 213 d.u.p., volumul 3), acesta precizând că a fost agent de pază la o firmă de pază denumită S., din 1997 până în noiembrie 2000 și că în această perioadă "nu s-au efectuat nici un fel de reparații la hala de fabricație, la sediul administrativ sau în altă parte."

Și inculpatul P., în declarația olografă (filele 42-44 d.u.p., vol. III), a arătat textual că "după privatizarea societății și până la plecarea mea în februarie 2001, la sediul societății nu s-au făcut nici un fel de reparații la halele de fabricație sau la sediul administrativ, cu toate acestea S.T. mi-a prezentat facturile din 3 septembrie 2000, din 21 septembrie 2000, din 3 septembrie 2000, din 01 octombrie 2000 emise de SC J.I., al cărei administrator era, în valoare de aproximativ 1,8 miliarde de lei, pe care mi-a impus să o înregistrez în contabilitate și să dispun plata contravalorii lor. Am acceptat acest lucru, cu toate că știam că nu sunt reale, întrucât mi-a fost teamă că mă dă afară. Factura din 20 decembrie 2000, emisă de SC J.I. SRL, reprezentând servicii de pază, nu este reală (serviciile sunt fictive)".

În ce privește serviciile reprezentând închirierea macaralei, lipsind orice alt document justificativ și acestea sunt puse sub semnul întrebării o dată ce, la privatizare, SC R. SA Buzău apărea pe inventar cu doua automacarale.

Și plățile făcute către SC S. SRL Focșani și SC D. SRL Golești, vizând „prestări servicii dezafectare utilaje, demolare, tăiat și fasonat fier vechi" sau „prestări servicii fier vechi", nu sunt credibile o dată ce, din adresa Inspectoratului Teritorial de Muncă Vrancea (fila 247 d.u.p., vol. III), rezultă că aceste societăți nu au înregistrat contracte individuale de muncă sau convenții civile de prestări servicii, până la data adresei, adică 28 noiembrie 2001.

În privința poziției inculpatului S.T. în cadrul SC R. SA Buzău, instanța de apel a constatat că, din actele dosarului de urmărire penală rezultă că atunci când s-a privatizat societatea, în luna aprilie 2000, acționar majoritar al acesteia (cu 89.507% din valoarea capitalului social) a devenit numitul A.A. (contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni aflându-se la filele 65 - 71 dosar urmărire penală, volumul II). în realitate, acesta nu a fost decât o persoană interpusă care a cumpărat societatea pentru numitul L.C. (A.A. fiind de fapt șofer la una din societățile acestei persoane).

După privatizare, administrator unic al societății a fost numitul P.N., din 17 mai 2000 până în 21 iunie 2000, când a fost înlocuit de inculpatul P.C. Este de precizat că toate aceste modificări, atât în acționariatul societății, cât și cu privire la persoana administratorului, au fost înscrise la Oficiul Registrului Comerțului, (filele 143-152 dosar urmărire penală, volumul II).

Inculpatul S.T. a apărut în această societate prezentând un așa-zis „contract de cesiune acțiuni" (fila 179 dosar urmărire penală), nedatat, neautentificat la notar, neînregistrat la Oficiul Registrului Comerțului, în acest contract menționându-se că a primit prin cesionare de la A.A. acțiuni în valoare de 89,507 % din valoarea capitalului social al SC R. SA, pentru care ar fi plătit suma de 1.945.437.364 lei.

La data de 13 iunie 2000, administratorul de atunci al SC R. Sa Buzău, inculpatul P.N. l-a împuternicit pe inculpatul S.T. pentru a obține drept de semnătură în bancă pentru societate, lucru care s-a și întâmplat și a rămas neschimbat și în perioada în care administrator a devenit inculpatul P.C. Din acest moment, societatea a fost administrată efectiv de inculpatul S.T., acesta luând toate deciziile, substituindu-i-se practic atât inculpatului P.N. cât și inculpatului P.C., care au acceptat această situație.

Așa se explică și faptul că majoritatea ordinelor de plată emise în baza celor 14 facturi în discuție, au fost avizate la plată prin semnătura sa, cu excepția a patru, avizate de P.N., în calitate de contabil șef.

Oricum, după privatizare, din dispoziția acestui aparent acționar majoritar - S.T., majoritatea activelor au fost înstrăinate și majoritatea utilajelor au fost dezafectate și vândute ca fier vechi, iar încasările, în loc să rămână în conturile societății Romcis, au luat calea celor 4 societăți - SC J.I. SRL Buzău, SC S. SRL Focșani, SC D. SRL Golești și SC P. SRL Buzău - controlate tot de S.T., care a retras banii și i-a însușit.

Instanța de apel a înlăturat apărările inculpaților P.N. și P.C., în sensul că au acceptat situația considerând că respectă ordinele acționarului majoritar - S.T., o dată ce, în februarie 2001, când P.C., în calitate de administrator a propus adunării generale a acționarilor demararea procedurilor de faliment, în calitate de acționar principal apare tot A.A. (proces-verbal al adunării generale a acționarilor, filele 392-394, d.u.p.).

Prin urmare, cei doi administratori ai SC R. SA, ambii având cunoștințe economice și de contabilitate, au acceptat dispozițiile inculpatului S.T., deci ale unei persoane fără nicio calitate oficială în societate, în ce privește avizarea la plată a celor 14 facturi, atestând servicii fictive, în folosul societăților comerciale menționate mai sus, de unde sumele de bani, totalizând 286.350,74 RON, au putut fi ridicate de acest inculpat. în acest fel, SC R. SA, a rămas în continuare datoare către furnizorii de utilități și către fisc și a intrat în scurt timp în faliment, iar inculpatul S. a intrat în posesia sumei menționate.

În concluzie, instanța de apel a apreciat că faptele inculpaților P.N. și P.C., determinate de inculpatul S.T. și săvârșite în calitate de administratori ai SC R. SA Buzău, primul fiind și contabil șef în perioada cât cel de-al doilea a figurat ca administrator, constituie o folosire cu rea credință a bunurilor societății, respectiv a veniturilor în bani ale acesteia, ce au depășit 2 miliarde lei, într-un scop contrar intereselor societății și în folosul firmelor administrate direct sau aflate sub controlul inculpatului S.T. și se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii de delapidare calificată, prevăzută de art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. și nu al infracțiunii prev. de art. 266 pct 2 din Legea 31/1990, în vigoare la data comiterii faptelor, devenit ulterior art. 272 pct. 2, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

Aceasta deoarece textul din legea specială a avut și are un caracter subsidiar față de norma de drept comun, aspect statuat de prevederile art. 281 din Legea nr. 31/1990, menținute neschimbate de la intrarea în vigoare a legii și până în prezent. Acest text prevede că "faptele prevăzute în prezentul titlu (infracțiuni) dacă constituie - potrivit C. pen. sau unor legi speciale - infracțiuni mai grave, se pedepsesc în condițiile și cu sancțiunile prevăzute acolo."

Cum conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de legea societăților comerciale este foarte asemănător cu acela al infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., iar prin activitatea continuată a inculpaților s-a ajuns la folosirea și, respectiv, însușirea unei sume de peste 2 miliarde lei, instanța de apel a apreciat că în speță sunt aplicabile dispozițiile C. pen. care reglementează o infracțiune mai gravă și care, prin agravanta de la alin. (2), sancționează și consecințele deosebit de grave pe care le-au avut faptele inculpaților în detrimentul chiar al societății pe care trebuia să o administreze în mod onest.

În concluzie, instanța de apel a constatat că soluția primei instanțe de achitare a inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 și, respectiv, instigare la această infracțiune este greșită atât sub aspectul încadrării juridice dată faptelor, cât și sub aspectul nereținerii vinovăției celor trei inculpați.

Așa cum s-a arătat în analiza de mai sus, instanța de apel a constatat că din coroborarea probelor administrate în cauză: concluziile expertizei contabile, declarațiile de martori citate și declarațiile inculpaților P. și P., rezultă că prestările de servicii și de lucrări atestate de cele 14 facturi fiscale nu au fost reale, dar totuși, s-a procedat la înregistrarea acestora în contabilitatea SC R. SA, lucru ce a avut ca efect deducerea TVA în sumă de 544.066.426 lei.

În aceste condiții se confirmă și existenta infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplic, art. 13 C. pen., pentru care s-a împlinit însă termenul de prescripție specială a răspunderii penale, prevăzut de art. 124 C. pen. În aceeași ordine de idei, instanța de apel a apreciat că, dacă nu era întrunit termenul de prescripție a răspunderii penale, inculpații S.T. și P.N. puteau să răspundă penal și pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., primul pentru folosirea celor 14 facturi falsificate, în sensul că nu reprezenta realitatea și pentru semnarea unora din ordinele de plată emise în baza acestor facturi falsificate, iar cel de-al doilea pentru semnarea a 4 asemenea ordine de plată.

Instanța de apel a considerat că dispozițiile art. 290 C. pen. privind falsul în înscrisuri sub semnătură privată nu trebuie raportate doar la operațiuni de contrafacere a scrierii sau subscrierii pe un înscris, așa cum a reținut instanța de fond, ci și la alterarea acestuia în orice mod, inclusiv prin faptul că înscrisul respectiv nu reflectă o situație reală.

În sarcina inculpatului P.C., care atât potrivit propriilor declarații, cât și actelor și lucrărilor dosarului, nu a semnat pe niciunul din înscrisurile menționate ca falsificate, nu se poate reține această infracțiune, astfel încât în conformitate cu disp. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. se impune achitarea acestuia.

Cu privire la infracțiunea de spălare de bani, pentru care parchetul a solicitat condamnarea inculpaților, pe baza unei încadrări juridice prevăzute de Legea nr. 656/2002 ce nu era în vigoare la data săvârșirii infracțiunii de către inculpați, instanța de apel a reținut că, pentru aplicarea corectă a legii penale în timp, faptele inculpaților trebuiau raportate în primul rând la legea în vigoare la data săvârșirii acestora, întrucât legea nouă se aplică numai dacă are prevederi mai favorabile; or, în speța de față, sub aspectul sancțiunii, cele două texte ce incriminează spălarea de bani, art. 23 din Legea nr. 21/1999 și art. 23 din Legea nr. 656/2002, prevăd aceeași pedeapsă de la 3 la 12 ani închisoare. Mergând mai departe cu analiza textelor incriminatoare, instanța de apel a constatat că, în realitate, fapta de spălare de bani, așa cum este descrisă în actul de acuzare ca fiind transferul sumelor de bani din conturile SC R. către alte societăți comerciale controlate de inculpatul S.T., la momentul săvârșirii acesteia, nu era prevăzută de lege ca infracțiune.

Aceasta deoarece niciuna dintre ipotezele prevăzute la art. 23 (lit. a), b), c)) din Legea nr. 21/1999 nu este aplicabilă în speța de față. Astfel, art. 23 din legea în vigoare la data săvârșirii infracțiunii incrimina ca spălare de bani:

a) - schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unor infracțiuni: traficul de stupefiante; nerespectarea regimului armelor și munițiilor în forma agravantă; nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; nerespectarea regimului materiilor explozive; falsificarea de monede sau de alte valori; proxenetismul; contrabanda; șantajul; lipsirea de libertate în mod ilegal; înșelăciunea în domeniul bancar, financiar sau de asigurări; bancruta frauduloasă; furtul și tăinuirea de autovehicule; nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri; traficul de animale ocrotite în țările lor; comerțul cu țesuturi și organe umane; infracțiunile săvârșite prin intermediul calculatoarelor; infracțiunile săvârșite cu cărți de credit; infracțiunile săvârșite de persoane care fac parte din asociații de infractori; nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și de reziduuri; nerespectarea dispozițiilor privind jocurile de noroc; în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum și în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activități sau presupuse că s-ar sustrage consecințelor juridice ale faptelor lor;

b) ascunderea sau disimularea naturii reale a provenienței, apartenenței, dispoziției, mișcării proprietății bunurilor sau a dreptului asupra acestora, cunoscând că aceste bunuri provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la lit. a);

c) dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la lit. a).

În plus, așa cum a arătat și prima instanță, trebuia avut în vedere și art. 8 din Legea nr. 21/1999, care arăta în mod expres și limitativ care sunt subiecții activi ce intrau sub incidența legii spălării banilor, inculpații, chiar ca reprezentanți ai unor societăți comerciale, nefiind printre persoanele menționate de textul legal.

Astfel, dispozițiile art. 8 prevedeau că „intră sub incidența prezentei legi: a)- băncile, sucursalelor băncilor străine și instituțiile de credit; b)- instituțiile financiare.; c)- societățile de asigurări și reasigurări; d)- agenții economici care desfășoară activități de jocuri de noroc ori de amanet; e)- persoanele fizice și juridice care acordă asistență de specialitate juridică, notarială, contabilă, financiar-bancară; f)- orice altă persoană fizică sau juridică, prin acte și fapte săvârșite în afara sistemului financiar bancar". Or, în speța de față, transferul sumelor de bani nu s-a făcut în afara sistemului bancar, ci prin intermediul acestuia.

Împrejurarea că, prin Legea nr. 656/2002 cadrul de încriminare a subiecților și operațiunilor ce sunt catalogate ca fiind spălare de bani a fost lărgit, putând include și activitatea inculpaților, nu înseamnă că textul din legea nouă poate retroactiva, situația nefiind în favoarea inculpaților, ci dimpotrivă, în defavoarea acestora. Mai mult, în acest caz, este aplicabil principiul prevăzut de art. 11 C. pen., referitor la neretroactivitatea legii penale, care prevede că „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârșite nu erau prevăzute ca infracțiuni".

Din acest punct de vedere, pentru infracțiunea de spălare de bani, soluția ce se impunea era achitarea în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen. - fapta nu este prevăzută de legea penală și nu aceea de achitare în conformitate cu art. 10 lit. d) C. proc. pen., așa cum a dispus prima instanță, cu argumente asemănătoare celor expuse mai sus.

Instanța de apel a apreciat că nu este fondată nici critica privind greșita achitare a infracțiunii prev. De art. 323 C. pen., asocierea în vederea comiterii de infracțiuni, întrucât, deși inculpații au comis infracțiunile delapidare și evaziune fiscală în participație, ei nu fost constituiți într-un grup infracțional organizat, cu rol și atribuțiuni precise, într-un scop anume determinat.

Așa cum rezultă din declarațiile inculpaților P. și P., aceștia au executat dispozițiile coinculpatului S.T. în ce privește acceptarea la plată a facturilor falsificate, fără să se dovedească în vreun mod că ar fi avut vreun beneficiu din sumele însușite de inculpatul S., în afară de faptul că și-au primit salariile în calitate de administratori ai societății și, respectiv, contabil șef (P.N.).

Sub aspectul laturii civile, ca efect al reținerii existenței faptelor și vinovăției inculpaților, în ceea ce privește infracțiunile de delapidare, pentru inculpații P.N. și P.C. și instigare la delapidare, pentru inculpatul S.T. și a condamnării acestora în baza disp. art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen., instanța de apel a dispus obligarea în solidar a inculpaților la plata sumei de 286.350,74 lei reprezentând prejudiciul creat SC R. SA, în drepturile căreia, după declararea falimentului acesteia, s-a substituit partea civilă M.F.P., prin D.G.F.P. Buzău.

Tot ca efect al reținerii existenței faptei și a vinovăției inculpaților, în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală, prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, chiar dacă a intervenit prescripția specială, instanța de apel a constatat că este antrenată răspunderea inculpaților, aceștia urmând a fi obligați, în solidar, la plata sumei de 54.406,64 lei reprezentând TVA dedusă nelegal, așa cum rezultă din concluziile expertizei tehnice contabile efectuată de expert G.V. (filele 100-121 vol. III, dosar urmărire penală).

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor, instanța de apel a apreciat că, față de perioada îndelungată scursă de la data săvârșirii infracțiunii și până la data trimiterii în judecată a inculpaților, ce a depășit 7 ani, situație neimputabilă acestora, precum și față de împrejurarea că nu au antecedente penale, pot fi reținute circumstanțe atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen.

Întrucât inculpatul S.T. a fost beneficiarul principal al sumei de bani rezultată din delapidare, pedeapsa aplicată acestuia a fost stabilită într-un cuantum mai mare decât al celorlalți 2 inculpați, dispunându-se executarea efectivă în regim privativ de libertate. Totodată, instanța de apel a apreciat că inculpații P.N. și P.C., ce au avut la începutul urmăririi penale o atitudine sinceră și de regret și nu au beneficiat de sumele delapidate, prezintă totuși garanția că se pot îndrepta și fără a se dispune executarea pedepselor aplicate în regim privativ de libertate, astfel încât a făcut aplicația dispozițiilor art. 861 C. pen. privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepselor.

Constatând că a intervenit prescripția specială a răspunderii penale, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului S.T. pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 25 C. pen. rap.la art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen., instigare la evaziune fiscală și de art. 290 C. pen. cu aplic art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată; față de inculpatul P.N. pentru infracțiunile prev. și ped. de art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen., evaziune fiscală și de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată; față de inculpatul P.C. pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen., evaziune fiscală.

Totodată, a dispus achitarea inculpatului P.C., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. c) C. proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, precum și a celor trei inculpați, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap la art. 10 lit. b) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1999, cu aplic. art. 13 C. pen., spălare de bani.

C. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești și inculpații S.T., P.C. și P.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru motivele de recurs arătate în scris și precizate oral cu ocazia dezbaterilor, așa cum au fost consemnate în practicaua prezentei decizii.

Examinând decizia recurată prin prisma cazurilor de casare invocate, prev. de art. 3859 pct. 9, 10 12, 17,18 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

1. Criticile inculpatului P.C. vizând nemotivarea în decizia din apel a participației sale la săvârșirea faptelor pentru care a fost condamnat, precum și neaudierea tuturor martorilor și revenirea asupra unor cereri de probatorii, cu consecința admiterii recursului și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, este nefondată.

Din examinarea considerentelor deciziei pronunțate de instanța de apel reiese că aceasta s-a preocupat de stabilirea situației de fapt și a contribuției fiecărui inculpat la derularea activității infracționale, cu ocazia analizării apărărilor acestora. Astfel, instanța de apel a considerat că atât inculpatul P.N. - ce a fost administratorul SC R. în perioada mai - iunie 2000 și apoi director economic (cu atribuțiile unui contabil șef) până în februarie 2001, cât și inculpatul P.C. - ce a devenit administrator al SC R. SA Buzău la data de iunie 2000, tocmai în virtutea acestor calități aveau datoria să verifice existența mențiunilor din facturi, dacă serviciile menționate ca prestate de societățile emitente au corespondență în realitate sau nu și să solicite societăților emitente justificarea sumelor cerute drept plată a acestor servicii. Or, neexistând niciun astfel de document, care în opinia instanței de apel nu trebuia să îmbrace neapărat forma unui tipizat emis de fisc sau de alte autorități, inculpații P. și P. nu pot prezenta nicio justificare pentru cuantumul sumelor plătite de SC R. SA Buzău către 4 societăți ce au emis cele 14 facturi.

A mai reținut instanța de apel că, în primele declarații date de către acești doi inculpați în cursul urmăririi penale, au recunoscut că, în fapt, societatea a fost administrată în toată această perioadă de către inculpatul S.T., că acesta Ie-a prezentat la plată toate cele 14 facturi, iar ei au acceptat situația, pentru a-și primi în continuare salariile și de frică să nu fie dați afară de către acesta, întrucât îl considerau pe acesta ca fiind adevăratul patron al societății SC R. SA Buzău (filele 42-44-declarație P.N. sau filele 56-59 - declarație P.).

În concluzie, activitatea infracțională a inculpatului P.C. a fost stabilită distinct de instanța de apel, astfel că nu se poate reține critica privind nemotivarea hotărârii sub acest aspect.

Referitor la critica privind neadministrarea tuturor probelor utile cauzei, în baza rolului activ al instanței, precum și a prevalentei date declarațiilor din faza de urmărire de către unii dintre martori, Înalta Curte constată că, pe de o parte, reaudierea unora dintre martori nu a fost posibilă din motive obiective, fiind plecați din localitatea de domiciliu sau în străinătate, iar pe de altă parte, înlăturarea unor declarații de martori s-a făcut motivat, în contextul analizării coroborate a întregului material probator și a interpretării acestuia, instanța de apel având în vedere dispozițiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora probele nu au o valoare mai dinainte stabilită.

Ca atare, cum criticile expuse nu sunt întemeiate, nu se justifică trimiterea cauzei spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului sau lipsa motivării participației inculpatului P.C.

2. Același recurent - inculpat, P.C. a criticat decizia instanței de apel și prin prisma cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., respectiv pentru că a fost condamnat pentru alte fapte decât cele pentru care a fost instrumentată urmărirea penală.

În concret, a susținut că față de el s-a început urmărirea penală prin procesul - verbal din data de 26 iunie 2002 pentru infracțiunile prevăzute de art. 26 C. pen. rap. la 2151 alin. (2) C. pen., art. 11 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, că prin rezoluția nr. 83/P/2005 din data de 28 noiembrie 2005 - D.N.A. - Secția Infracțiuni Conexe a dispus continuarea cercetărilor de către D.I.I.C.O.T. - Structura Centrală pentru infracțiunile prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 21/1990, art. 10, 13 din Legea nr. 87/1994, art. 2151 alin. (1) C. pen., art. 289, 291 C. pen, art. 276 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, iar la data de 23 august 2007 D.I.I.C.O.T. a dispus schimbarea încadrărilor juridice față de inculpat în infracțiunile care a fost trimis în judecată, fără să îi aducă la cunoștință noile învinuiri, astfel că actele de urmărire penală efectuate după data de 23 august 2007 sub aspectul altor infracțiuni decât cele inițiale reținute și aduse la cunoștință prin procesul verbal din 26 februarie 2002 sunt efectuate cu încălcarea normelor procedurale.

Examinând critica formulată de recurentul - inculpat, Înalta Curte constată că aceasta nu este întemeiată, întrucât cazul de casare invocat - pct. 12 - nu este incident, deoarece acesta se referă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată; or, din examinarea dispozitivului actului de inculpare și așa cum reiese chiar din susținerile recurentului, prezentate mai sus, aceasta a fost trimis în judecată chiar pentru infracțiunile cu privire la care instanțele de fond și apel au pronunțat hotărâri de achitare sau condamnare. încercarea apărării de a pune semnul egalității între „fapte pentru care a fost instrumentată urmărirea penală" și „fapte pentru care condamnatul a fost trimis în judecată" nu este pertinentă, astfel că Înalta Curte constată critica nefondată, nefiind incident cazul de casare invocat.

3. Referitor la criticile formulate atât de către parchet cât și de către inculpați cu privire la grava eroare de fapt în aprecierea probelor, cu consecința greșitei achitări/condamnări a inculpaților, Înalta Curte retine următoarele:

Incidența cazului de casare prev. de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. presupune, în principiu, că instanța de recurs verifică respectarea legii la judecarea cauzei de către instanțele anterioare, luând în considerare situația de fapt pe care acestea au reținut-o prin propria apreciere dată probelor administrate. Așadar, în reglementarea actuală a recursului nu se prevede pentru instanța de recurs dreptul de a da o nouă apreciere probelor și, eventual, de a administra probele necesare, așa cum se prevede în art. 378 alin. (2) C. proc. pen. în privința apelului. Fără a se confunda „eroarea de fapt" cu o greșită apreciere a probelor, prin „eroare de fapt" se înțelege o greșită examinare a probelor administrate de instanța de fond sau apel - adică la dosar există o anumită probă care în realitate nu există sau atunci când se consideră că o anumită mărturie, un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existența unei împrejurări, când, în realitate, din aceste mijloace de probă reiese contrariul; totodată, eroarea de fapt trebuie să fie „gravă", adică să fi influențat soluția procesului, respectiv să se fi pronunțat o soluție inversă decât cea corectă.

În considerentele prezentei decizii au fost expuse detaliat toate mijloacele de probă administrate în cauză, redându-se inclusiv raționamentele pe baza cărora instanțele, în interpretarea acestor probe, au ajuns la soluția de achitare/condamnare a inculpaților. Această redare detaliată a considerentelor hotărârilor criticate nu s-a făcut în ideea unei redactări facile, ci a fost justificată de necesitatea de a trece în revistă toate probele, tocmai pentru a se analiza dacă instanțele au făcut o corectă sau, dimpotrivă, greșită examinare a probelor.

a) Cu aceste precizări, fără a mai relua expunerea faptelor, Înalta Curte apreciază că instanța de apel este cea care a făcut o corectă examinare a probelor administrate în cauză, din care reiese că inculpații se fac vinovați de săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen. rap la art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 C. pen. rap. la art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. și art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. - pentru inculpatul S.T.; art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic art. 13 C. pen., art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., - pentru inculpatul P.N. și, respectiv art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen, art. 13 C. pen. din Legea nr. 87/1994, cu aplic. art. 13 C. pen. - pentru inculpatul P.C. Aceasta deoarece, în esență, la inițiativa și în folosul inculpatului S.T., inculpații P.N., inițial administrator și apoi contabil șef și inculpatul P.C., administrator al SC R. SA Buzău, prin acceptarea la plată a 14 facturi fiscale false în favoarea unor societăți comerciale controlate de inculpatul S.T., au facilitat delapidarea din fondurile societății a sumei totale de 2.863.507.499 lei, însușită de inculpatul S.T.

Totodată, prin înregistrarea în contabilitatea societății, la capitolul cheltuieli, a sumei menționate mai sus, s-a diminuat T.V.A cu suma totală de 544.066.426 lei, iar acest lucru a avut loc deși cheltuielile respective erau nereale, cele 14 facturi fiind acceptate la plată fără a fi însoțite de nici un document justificativ.

Referitor la acest ultim aspect, al realității mențiunilor din facturi, în mod corect instanța de apel a reținut că aceasta putea fi demonstrată cel mai simplu prin însoțirea lor de documente justificative, chiar dacă nu erau pe formulare tipizate; or, sub pretextul că, la momentul comiterii faptelor, facturile nu trebuiau însoțite de documente justificative cu regim special, pentru a fi acceptate la plată, inculpații nu au făcut dovada contrară situației de fapt reținute în rechizitoriu și dovedită de acuzare, anume că lucrările/prestările de servicii care au generat plata au existat în realitate. Este imposibil ca în evidențele unei societăți să nu existe devize estimative sau finale de lucrări, comenzi, avize de însoțire, altă corespondență, etc, legate de activități care au generat totuși plăți în sume importante. Așadar, faptul că facturile puteau fi acceptate la plata fără a fi însoțite de documente justificative, nu înseamnă că în evidențele unei societăți nu se regăsește cel puțin un înscris doveditor al operațiunilor desfășurate de aceasta; or, inculpații P. și P. nu au putut prezenta nicio justificare pentru sumele plătite de SC R. SA Buzău către 4 societăți ce au emis cele 14 facturi, astfel că în mod corect instanța de apel a reținut în sarcina acestora săvârșirea infracțiunii de delapidare.

Intenția cu care inculpații au acționat rezultă din chiar primele declarații date de către aceștia în cursul urmăririi penale, când au recunoscut că au acceptat la plată toate cele 14 facturi prezentate de S.T. pentru a-și primi în continuare salariile și de frică să nu fie dați afară de către acesta.

Practic, cei doi inculpați au acceptat ca inculpatul S.T. să-i substituie și să administreze efectiv societatea, la data de 13 iunie 2000, administratorul SC R. Sa Buzău, inculpatul P.N. împuternicindu-l pe inculpatul S.T. pentru a obține drept de semnătură în bancă pentru societate, lucru care s-a și întâmplat și a rămas neschimbat și în perioada în care administrator a devenit inculpatul P.C.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut, pe baza probelor administrate, că fapta celor doi administratori ai SC R. SA, ambii având cunoștințe economice și de contabilitate, de a accepta dispozițiile inculpatului S.T., în ce privește avizarea la plată a celor 14 facturi, atestând servicii fictive, în folosul unor societăților comerciale din contul cărora sumele de bani, totalizând 286.350,74 RON, au fost ridicate de acest inculpatul S.T., se circumscriu conținutului constitutiv al infracțiunii de delapidare calificată, prevăzută de art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Corelativ, fapta inculpatului S.T., așa cum a fost descrisă mai sus, întrunește elementele constitutive ale instigării la aceeași infracțiune.

b). Totodată, prin înscrierea în contabilitate a facturilor ce atestau operațiuni fictive, cu consecința denaturării veniturilor și deducerea nelegală a TVA, inculpații P. și P. au săvârșit infracțiunea de evaziune fiscală, iar inculpatul S.T. instigare la această infracțiune.

c) Înalta Curte mai constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut în sarcina inculpaților S.T. și P.N. infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., primul pentru folosirea celor 14 facturi falsificate, în sensul că nu reprezentau realitatea și pentru semnarea unora din ordinele de plată emise în baza acestor facturi falsificate, iar cel de-al doilea pentru semnarea a 4 asemenea ordine de plată. Totodată, Înalta Curte constată că în mod corect au fost înlăturate susținerile potrivit cărora infracțiunea se săvârșește doar prin operațiuni de contrafacere a scrierii sau subscrierii pe un înscris, reținându-se ca mod de săvârșire a faptei și alterarea acestuia în orice mod, inclusiv prin faptul că înscrisul respectiv nu reflectă o situație reală.

În privința infracțiunilor analizate la pct. b și c, în mod corect, după ce a constat că acestea există și au fost comise cu vinovăție de inculpații menționați pentru fiecare dintre ele, instanța de apel a dispus aplicarea dispozițiilor referitoare la prescripția răspunderii penale și a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpaților pentru săvârșirea acestor fapte.

d) În ceea ce privește existența infracțiunii de asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, soluția instanței de apel este, de asemenea, corectă, activitatea desfășurată de inculpați neîntrunind elementele constitutive ale infracțiunii prev. de art. 323 C. pen. Inculpații P. și P. au acționat cu încălcarea atribuțiilor specifice ce derivă din calitatea de administrator, însă ei s-au comportat doar ca angajați ai unei societăți, ce au acționat pentru asigurarea unui loc de muncă, nicidecum în realizarea unui plan infracțional conceput în scopul devalizării societății. Sub aspect subiectiv, nu este realizată condiția cunoașterii scopului asocierii la care se referă acțiunea săvârșirii de infracțiuni, iar acceptarea - în condițiile arătate - de către acești inculpați a acțiunilor inculpatului S.T. nu înseamnă automat că au cunoscut scopul urmărit de către acesta și că l-au sprijinit nemijlocit în activitatea sa infracțională.

Ca atare, în mod corect instanța de apel a apreciat că asocierea inculpaților în cadrul respectivei societăți a avut caracterul unei pluralități ocazionate de raporturile specifice de mandat/muncă, iar nu un caracter organizat, astfel că soluția de achitare pentru această faptă este corectă, critica parchetului fiind neîntemeiată sub acest aspect.

e) Sub un ultim aspect, Înalta Curte constată că și rezolvarea dată de instanța de apel în ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani este fundamentată, neputându-se reține în sarcina inculpaților săvârșirea acestei infracțiuni.

Plecând de la analiza dispozițiilor legii mai favorabile, instanța de apel a reținut că se impune încadrarea în dispozițiile art. 23 din Legea nr. 21/1999. Suplinind motivarea instanței de apel, Înalta Curte constată că legea mai favorabilă se stabilește în speță în raport de criteriul sferei infracțiunilor din care provine bunul ce face obiectul spălării de bani, enumerate cu caracter limitativ de art. 23 din Legea nr. 21/1999, în comparație cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 656/2002, care nu mai prevede astfel de limitări.

Având în vedere că:

- elementul material trebuie să constea, conform art. 23 din Legea nr. 21/1999 în:

a) - schimbarea sau transferul de valori, cunoscând că acestea provin din săvârșirea unor infracțiuni: traficul de stupefiante; nerespectarea regimului armelor și munițiilor în forma agravantă; nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive; nerespectarea regimului materiilor explozive; falsificarea de monede sau de alte valori; proxenetismul; contrabanda; șantajul; lipsirea de libertate în mod ilegal; înșelăciunea în domeniul bancar, financiar sau de asigurări; bancruta frauduloasă; furtul și tăinuirea de autovehicule; nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri; traficul de animale ocrotite în țările lor; comerțul cu țesuturi și organe umane; infracțiunile săvârșite prin intermediul calculatoarelor; infracțiunile săvârșite cu cărți de credit; infracțiunile săvârșite de persoane care fac parte din asociații de infractori; nerespectarea dispozițiilor privind importul de deșeuri și de reziduuri; nerespectarea dispozițiilor privind jocurile de noroc; în scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a acestora, precum și în scop de tăinuire sau de favorizare a persoanelor implicate în astfel de activități sau presupuse că s-ar sustrage consecințelor juridice ale faptelor lor;

b) ascunderea sau disimularea naturii reale a provenienței, apartenenței, dispoziției, mișcării proprietății bunurilor sau a dreptului asupra acestora, cunoscând că aceste bunuri provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la lit. a);

c) dobândirea, posesia sau utilizarea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute la lit. a);

- că singura infracțiune care ar fi putut atrage răspunderea penală a inculpaților pentru infracțiunea de spălare de bani era asocierea în vederea constituirii de infracțiuni, pentru care la pct. d) s-a arătat că este corectă soluția de achitare;

- Înalta Curte constată că modalitatea în care inculpații au săvârșit fapta nu era prevăzută ca infracțiunea de spălare de bani la momentul săvârșirii, astfel că recursul parchetului este nefondat și urmează a fi respins și sub acest aspect.

4. Critica inculpaților privind greșita încadrare juridică dată faptei de folosire a fondurilor societății în scop contrar intereselor acesteia și în beneficiul altor societăți controlate de inculpatul S.T., care a și ridicat, direct sau prin interpuși, sumele de bani virate cu titlu de plăți facturi, este și ea nefondată.

Încadrarea juridică dată faptei de instanța de apel - aceea de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., respectiv instigare la aceeași faptă, corespunde situației de fapt stabilită pe baza materialului probator administrat în cauză, nefiind incidente dispozițiile art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.

În raport de modul de derulare a activităților SC R. SA Buzău, cei doi inculpați au avut calitatea de subiect activ al infracțiunii de delapidare, respectiv calitatea de funcționar ce avea atribuții de a gestiona sau administra bani, valori sau bunuri, fiind realizată și situația permisă, aceea ca bunurile (banii) să se găsească în posesia sau detenția unei persoane juridice prev. de art. 147 alin. (2) C. pen. Aceștia, în calitate de administratori ai societății au avut ca atribuții de serviciu efectuarea unor acte de dispoziție referitoare la starea și circulația bunurilor din patrimoniul persoanei juridice, iar în speță nu sunt realizate cerințele noțiunii de folosire în accepțiunea art. 272 din Legea nr. 31/1990, ci este vorba practic de asigurarea condițiilor necesare și însușirii efective a unor sume din patrimoniul societății la care inculpații erau administratori, această modalitate de prejudiciere constituind latura obiectivă a infracțiunii de delapidare, prev. de art. 2151 alin. (1) și (2) C. pen., infracțiune corect reținută de instanța de apel.

Pe de altă parte, nu trebuie pierdute din vedere dispozițiile art. 281 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora dacă faptele prevăzute în capitolul „infracțiuni" din această lege constituie infracțiuni grave potrivit codului penal sau a unor legi speciale, ele se pedepsesc în condițiile și cu sancțiunile prevăzute acolo, textul din legea specială având caracter subsidiar față de norma de drept comun.

Cum conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzută de legea societăților comerciale este asemănător cu acela al infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 alin. (1) C. pen., iar prin activitatea continuată a inculpaților s-a ajuns la folosirea și, respectiv, însușirea unei sume de peste 2 miliarde lei, instanța de apel a apreciat în mod corect că în speță sunt aplicabile dispozițiile C. pen. care reglementează o infracțiune mai gravă și care, prin agravanta de la alin. (2), sancționează și consecințele deosebit de grave pe care le-au avut faptele inculpaților în detrimentul chiar al societății pe care trebuiau să o administreze în mod onest.

5. Sub un ultim aspect, criticile aduse cu privire la latura civilă a cauzei sunt nefondate. în raport de rezolvarea dată laturii penale, apreciată de Înalta Curte ca fiind legală și temeinică, instanța de apel a făcut aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 346 C. proc. pen., dispunând obligarea inculpaților în solidar la repararea pagubei create prin săvârșirea faptelor, împrejurarea că inculpații P.C. și P.N. nu au beneficiat de vreun folos material nefiind relevantă pentru înlăturarea răspunderii civile delictuale a acestora sau a solidarității pasive.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere și faptul că nu există și alte motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești-și inculpații S.T., P.C. și P.N., împotriva Deciziei penale nr. 119 din 22 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, în baza dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurenții - inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat, urmând ca în conformitate cu art. 192 alin. (3) din același cod, cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești, să rămână în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești - și inculpații S.T., P.C. și P.N., împotriva Deciziei penale nr. 119 din 22 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Constată că inculpatul S.T. este arestat în altă cauză.

Obligă recurenții inculpați P.C. și P.N. la plata sumelor de câte 450 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 150 lei, reprezentând onorariile parțiale apărătorilor desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se vor avansa din fondul M.J.

Obligă recurentul inculpat S.T. la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Ploiești, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 03 noiembrie 2010.