Work permit authorization for foreign national where domestic unemployed candidates declined the position

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 451 din 26 ianuarie 2010, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC Y.Q.C. SRL București, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Român pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București și în consecință, a anulat adresa nr. 2610677 din 5 ianuarie 2009 emisă de pârâtă, obligând-o să emită autorizația de muncă solicitată de reclamantă, pentru cetățeanul chinez H.J.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că, prin acțiunea formulată, inițial pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta a solicitat anularea adresei nr. 2610677 din 5 ianuarie 2009 prin care pârâta a soluționat nefavorabil cererea sa privind emiterea autorizației de muncă, pentru lucrători permanenți, pentru cetățeanul chinez H.J. cu motivarea că existența a 2 șomeri înregistrați la A.M.O.F.M. pentru funcția de calculator preț cost, nu înseamnă încălcarea procedurii de realizare a unei selecții legale, deoarece numărul posturilor vacante scoase de societate acoperă și persoanele înregistrate în șomaj dar acestea nu au fost interesate de ofertă, astfel cum rezultă din procesul verbal de selecție, iar împrejurarea că administratorul firmei are el însuși permis de ședere în scop de muncă la altă firmă, nu prezintă relevanță în speță.

S-a mai reținut că, prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat nerespectarea de către angajator a dispozițiilor art. 3 lit. o) și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007, care instituie o măsură de protecție a forței de muncă autohtone.

În acest context instanța de fond a apreciat că actul administrativ contestat exprimă un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantei, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care, din probele administrate rezultă că cei doi cetățeni români care figurau în evidențe ca fiind disponibili pentru postul de „calculator preț cost” nu au dorit să se angajeze la societatea reclamantă, nefiind deci interesați de oferta acesteia, pe de o parte, iar pe de altă parte, în speță sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007, pentru eliberarea autorizației de muncă solicitate, atâta vreme cât cetățeanul român disponibil nu-și manifestă intenția de a se angaja în același loc de muncă, nefiind astfel încălcate măsurile de protecție instituite prin ordonanță.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția pentru Imigrări a Municipiului București.

În motivarea recursului său, Direcția pentru Imigrări a Municipiului București a arătat în esență următoare:

Sentința de fond este netemeinică și nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Refuzul eliberării autorizației de muncă a fost întemeiat pe nerespectarea de către angajator a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007 cu modificările și completările ulterioare.

În mod greșit instanța de fond a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea autorizației de muncă solicitate de intimata - reclamantă întrucât postul vacant în discuție neputând fi ocupat de niciunul dintre cei doi cetățeni români, dată fiind opțiunea acestora de a nu se angaja pe postul respectiv, poate fi ocupat de cetățeanul străin.

Consideră recurenta că prin prevederile art. 7 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 56/2007 și art. 3 alin. (1) lit. a) rezultă că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru eliberarea autorizației de muncă, întrucât în speță locul de muncă pentru care s-a solicitat autorizația poate fi ocupat de cetățeni români.

Se arată că sintagma „locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de cetățeni români” nu se referă la o acțiune încheiată, legiuitorul nu spune „nu se ocupă” ci „nu se pot ocupa”.

A mai arătat recurenta că această condiție impusă de lege nu reprezintă un criteriu de departajare ci este o condiție de analiză a pieței muncii care stabilește în ce măsură un loc de muncă poate fi ocupat de un cetățean român.

În alte condiții, se arată de recurentă, orice angajator interesat în fapt de a solicita încadrarea expresă a unui străin va scrie în procesul verbal de selecție că deși au fost șomeri nu s-au prezentat la selecție și pe cale de consecință au făcut dovada îndeplinirii condiției prevăzute de lege.

Considerentele instanței de recurs

Înalta Curte analizând motivele de recurs invocate, normele legale incidente în cauză precum și prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ. constată că acestea sunt nefondate.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 56/2007 “Străinii pot fi încadrați în muncă pe teritoriul României la angajatori care funcționează în mod legal, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de cetățeni români, ai altor state membre ale Uniunii Europene, ai statelor semnatare ale Acordului privind Spațiul Economic European, precum și de rezidenți permanenți pe teritoriul României”.

De asemenea art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 56/2007 arată că „Autorizația de muncă poate fi eliberată, la cererea angajatorului, de către Oficiul Român pentru Imigrări, pentru străinii care îndeplinesc condițiile prevăzute de legislația română cu privire la regimul străinilor, încadrarea în muncă și detașarea acestora pe teritoriul României.”

Înalta Curte reține că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii raportată la situația de fapt existentă în speță.

Astfel, se apreciază că în condițiile în care existau 2 șomeri înregistrați la A.M.O.F.M. pentru funcția de - calculator preț - cost - iar acești șomeri nu au dorit să ocupe postul vacant de la intimata - reclamantă - nefiind interesați de oferta de muncă - așa cum rezultă din procesul - verbal de selecție, aceasta înseamnă că reclamanta îndeplinește condițiile pentru eliberarea autorizației de muncă.

Nu se poate spune că măsura de protecție a forței de muncă autohtone nu s-a efectuat. În fapt prioritatea de angajare a cetățenilor români în raport cu cetățenii străini trebuie apreciată în concret, la momentul solicitării autorizației de muncă. Or la acel moment cetățenii șomeri au refuzat locul de muncă oferit.

Susținerea recurentei în sensul că nu este vorba despre o acțiune încheiată este greșită deoarece legiuitorul nu a arătat care sunt motivele pentru care locurile de muncă vacante nu pot fi ocupate de cetățenii români”.

De aceea se apreciază în concret la fiecare caz în parte motivele pentru care aceste locuri vacante nu pot fi ocupate de cetățenii români șomeri.

În speță, instanța de fond în mod corect a reținut că nu pot fi ocupate locurile vacante de către șomerii înregistrați - cetățeni români întrucât aceștia au refuzat acest loc vacant .

În raport de cele arătate mai sus, Înalta Curte potrivit prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Direcția pentru Imigrări a Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 451 din 26 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2010.