Interim suspension of fiscal enforcement: sufficiency of well-justified case and imminent damage under Law No. 554/2004

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentința civilă nr. 432 din 22 ianuarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a hotărât admiterea cererii formulată de reclamanta SC E.C.A.N.K. SRL în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și D.G.F.P. GIURGIU și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 323 din 10 noiembrie 2009 emisă de A.N.A.F. - D.G.F.P. Giurgiu privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală și a Raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. 31.741 din 16 noiembrie 2009 la A.N.A.F. - D.G.F.P. Giurgiu, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În speță, s-a constatat că reclamanta a invocat, ca și caz bine justificat, o serie de critici, privind procedura de întocmire a deciziei de impunere precum și critici privind aspecte substanțiale în aplicarea legii, ceea ce ar prefigura o aparență de nelegalitate a actelor administrativ-fiscale contestate.

Astfel, la o primă analiză sumară, au fost reținute de către instanța de fond, în primul rând, ca și indicii de nelegalitate, sub aspect substanțial, modalitatea de declarare a impozitului pe profit aferent anului 2005 și modalitatea de calcul a impozitului pe profit pentru perioadele mai 2004-decembrie 2008 și iunie 2005 – decembrie 2008; în acest sens, reclamanta a susținut că suma cu titlu de impozit virat în plus pe anul 2005 trebuia compensată cu impozitul pe profit pentru anul următor, și nu prin stabilirea unui impozit suplimentar la care să se calculeze și obligații fiscale accesorii, iar, pe de altă parte, ca suplimentarea veniturilor cu sume reprezentând câta parte din amortizarea calculată ce nu a fost înregistrată în contul 7584, deși societatea a înregistrat amortizarea aferentă mijloacelor fixe pentru care a beneficiat de ajutor financiar nerambursabil ca venituri, nu ar fi justificată legal.

De asemenea, cu privire la constatările reținute la lit. C) din Raportul de inspecție fiscală, în sensul diminuării de către organele fiscale a cheltuielilor cu un nr. de 9 autoturisme, instanța de fond a apreciat că reclamanta a adus critici aparent pertinente, combătând poziția organului fiscal, de a nu ține seama de anumite documente justificative, inclusiv cea referitoare la necorespunderea unor facturi în plaja de numere achiziționate de societățile emitente și care nu ar fi înregistrat în contabilitatea proprie respectivele documente contabile, în acest sens, făcând referire și la jurisprudența Curții-EDO, în materie.

În opinia instanței de fond, apar pertinente juridic, la o primă analiză sumară, și criticile prezentate de reclamantă în privința obligației fiscale suplimentare cu titlu de TVA, urmând ca în fondul litigiului să se stabilească judiciozitatea argumentului reclamantei, acela potrivit căruia Titlu VI din Codul fiscal nu ar limita exercitarea dreptului de deducere de exercitarea deductibilității fiscale a cheltuielilor aferente la calculul impozitului pe profit, cât și aspectele de fond privind natura de documente justificative a facturilor fiscale analizate de organul de control, anume dacă acestea îndeplineau toate cerințele legale pentru exercitarea dreptului de deducere.

Mai consideră judecătorul fondului că este îndeplinită, în cauză, și cea de-a doua condiție,prevăzută de art. 14 din LSC, respectiv, paguba iminentă, și care este dată de prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidență.

Curtea de apel mai reține că sumele stabilite cu titlu de obligații fiscale suplimentare sunt comparativ mai mari decât nivelul profitului net realizat de reclamantă pe anul 2008 (224.024 RON), astfel că o eventuală executare a acestora ar lipsi-o, fără îndoială, de fondurile necesare acoperirii altor datorii bugetare curente, cum ar fi investițiile și plata salariilor.

Prin urmare, având în vedere considerentele expuse, curtea de apel a considerat că suspendarea actelor administrativ-fiscale, în discuție este, per ansamblu, calea care prejudiciază cel mai puțin și induce un echilibru între varietatea de interese divergente.

2. Cererile de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 432 din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele D.G.F.P. Giurgiu și A.N.A.F. criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 3041 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurentele-pârâte au susținut, în esență următoarele:

În primul rând ambele recurente-pârâte au susținut că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în condițiile în care cererea de suspendare a executării a fost admisă fără ca în speță, să se facă dovada că sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute expres de art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, susțin recurentelor-pârâte că dacă instanța de fond ar fi studiat actul de control precum și dispozițiile Codului fiscal nu ar fi reținut numai susținerile reclamantei fără nici o justificare legală ci ar fi constatat că nu există indicii de nelegalitate ale deciziei de impunere nr. 323/2009, în condițiile în care reclamanta nu a declarat impozit pe profit pentru anul 2005, încălcând, astfel, dispozițiile art. 94 alin. (3) lit. e) din O.G. nr. 92/2003 și nu a înregistrat venituri din subvenții pentru investiții conform O.M.F.P. nr. 306/2002 și nr. 1752/2005.

Așadar, argumentele referitoare la presupusa nelegalitate a actelor de control, de ordin procedural ori substanțial, sunt pe de o parte neîntemeiate iar pe de altă parte, irelevante pentru solicitarea de suspendare.

În acest sens se arată că, de pildă, o critică cum este cea conform căreia societatea nu ar fi fost informată cu privire la constatările controlului fiscal este vădit neîntemeiată, atâta timp cât la pagina 94 a raportului de inspecție fiscală se menționează că, la data de 2 noiembrie 2009, a avut loc discuția finală cu contribuabilul, la care au participat reprezentanții societății.

De asemenea, aspectele de drept substanțial, referitoare la modalitatea de declarare, achitare, calculare a impozitului pe profit și de stabilire a TVA-ului nu ar fi aspecte ce pot fi doar „ pipăite”, aplicarea în mod corect sau nu de către inspectorii fiscali a legislației referitoare la deductibilitatea cheltuielilor putând fi analizată de către instanța investită cu cererea de anulare a actelor.

Așadar, faptul că s-au formulat de către reclamantă critici cu privire la modalitatea de stabilire a obligațiilor fiscale suplimentare nu înlătură, în viziunea recurentelor-pârâte, prezumția de legalitate a actelor administrative atacate, pentru ca în cauză să fie îndeplinită condiția cazului bine justificat

În opinia recurentelor-pârâte nici cea de a doua condiție, respectiv prevenirea unei pagube iminente, nu este neîndeplinită, în speță, instanța de fond considerând greșit că din impozitul pe profit obținut de societate nu s-ar putea plăti datoriile la bugetul de stat, investițiile și salariile în condițiile în care plata salariilor, investițiilor și datoriilor la bugetul de stat se efectuează de contribuabil din veniturile obținute, reprezentând o cheltuială, impozitul pe profit reprezentând diferența dintre venituri și cheltuieli. Totodată, susțin recurentele-pârâte că la pronunțarea soluției instanța de fond nu a ținut seama de apărările formulate, prin care s-a arătat că în ceea ce privește cazul bine justificat, reclamanta nu motivează cererea de suspendare.

Mai arată, recurentelor-pârâte că este criticabil și faptul că instanța de fond a reținut că deși actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, este necesară suspendarea executării lui când acesta este contestat din punct de vedere al legalității, întrucât o astfel de opinie ar fi de natură a crea o nouă regulă, în sensul că orice act atacat de contribuabil, va fi și suspendat.

În concluzie, conchid recurentele-pârâte, în sensul că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă împrejurări care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative și doar simpla menționare a acestor critici nu prezintă în sine un argument temeinic pentru a justifica dispunerea măsurii de suspendare a actelor administrative.

3.Hotărârea instanței de recurs

Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., și ținând seama de toate susținerile și apărările părților și de probele administrate în fața instanței de fond, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În mod constant, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a reținut că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, rezultă că măsura de excepție a suspendării executării unui act administrativ poate fi dispusă în situația îndeplinirii cumulative a celor două condiții expres prevăzute de lege,existența unui caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din LCA, și iminența producerii unei pagube, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din același act normativ.

În ceea ce privește existența unui caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, instanța realizează doar o examinare a situațiilor de fapt și de drept invocate de reclamant și care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ în privința căruia se solicită suspendarea executării.

Astfel, în speță, în mod corect instanța de fond a constata că există un caz bine justificat în sensul celor sus menționate, în situația în care, în urma unei examinări sumare a cauzei a reținut o serie de indicii de nelegalitate atât sub aspectul procedurii de adoptare cât și pe fondul actelor administrativ-fiscale contestate.

Mai mult chiar, în completarea argumentelor expuse de judecătorul fondului în considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că desființarea parțială a deciziei de impunere nr. 3323 din 20 noiembrie 2009 de către organul ierarhic superior, prin Decizia nr. 193 din 28 iunie 2010, în urma soluționării contestației formulate de intimata-reclamantă, reprezintă o împrejurare de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actelor administrative, constituind un caz bine justificat pentru suspendarea executării acestuia, iar faptul că suma impus a fi executată are ca efect diminuarea patrimoniului societății, este îndeplinită și cea de-a doua condiție, a prevenirii unei pagube iminente.

Toate considerentele expuse, converg către concluzia că, în raport cu probele administrate în cauză, soluția de respingere a cererii reclamantului, pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală,motiv pentru care urmează a fi înlăturate toate criticile formulate de recurentele-pârâte.

În consecință, față de considerentele expuse, ambele recursuri urmează a fi respinse, ca nefondate, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele D.G.F.P. Giurgiu și A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 432 din 22 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.