Refugee status recognition for 1944 displacement under Vienna Award: ethnic persecution via witness testimony vs. residence under Romanian administration

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, reclamantul N.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, anularea Hotărârii nr. 5906 din 30 iunie 2009 emisă de pârâtă și obligarea acesteia la recunoașterea calității de refugiat conform Legii nr. 189/2000.

În motivarea contestației, reclamantul a arătat că, în urma Dictatului de la Viena a fost nevoit să se refugieze, împreună cu familia, din localitatea de domiciliu - Călățele, jud. Cluj, în satul Scrind, com. Mărgău, din același județ, din cauza ocupării teritoriului de către autoritățile maghiare.

Prin sentința civilă nr. 550 din 4 noiembrie 2009, Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de reclamantul N.P., a dispus anularea hotărârii nr. 5906 din 30 iunie 2009 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada 15 ianuarie 1944 – 15 decembrie 1944 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea 18982000 cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 iulie 2009.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din probele existente la dosar, respectiv declarațiile autentificate ale martorilor P.A. și P.I., precum și din actele de stare civilă ale reclamantului se atestă împrejurarea că acesta din urmă s-a refugiat, împreună cu familia din localitatea de domiciliu, într-o altă localitate, în luna ianuarie 1944, reîntoarcerea având loc în luna decembrie 1944, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Sălaj, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul dispozițiilor art. 304 punctul 9 și ale art. 3041 C. proc. civ.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Din conținutul textului de lege menționat, rezultă că drepturile compensatorii se acordă tuturor cetățenilor români, care, din motive etnice, au suferit persecuții în perioada precizată, această situație putând fi dovedită cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declarații de martori, potrivit art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002.

Totodată, în conformitate cu art. 2 teza a I-a din Normele de aplicare, prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul ordonanței, se înțelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice”.

Este de notorietate situația că, în urma încheierii Dictatului de la Viena, prin care au fost cedate anumite teritorii românești din Ardealul de Nord, au avut loc persecuții etnice, exercitate de regimul hortyst asupra populației românești din teritoriile ocupate, populația din localitățile de graniță resimțind pe deplin efectele acestei situații.

Prin urmare, nu poate fi reținută apărarea recurentei-pârâte în sensul că în speță este vorba de o schimbarea de domiciliu care nu a fost determinată de persecuții etnice, și aceasta pentru unicul considerent că localitatea de domiciliu se afla sub administrația Statului Român. Acesta nu este un argument suficient pentru a anihila voința legiuitorului de a beneficia de măsurile reparatorii toate persoanele care au avut de suferit persecuții din motive etnice, nefăcându-se nici o distincție între administrațiile ce se exercitau asupra localităților din Ardealul de Nord cedate Ungariei.

Cum din dovezile administrate în cauză (acte de stare civilă, declarații de martori autentificate, precum și declarația dată de P.A. în fața instanței) rezultă că reclamantul, la data refugiului, avea vârsta de 9 luni, fiind născut la data de 23 mai 1943 ( fila 3 din dosarul de fond), iar părinții săi au părăsit localitatea de domiciliu, ocupată de trupele maghiare, în luna ianuarie 1944, este evident că, reclamantul, nu putea avea altă situație decât a părinților săi, dată fiind vârsta pe care o avea la acel moment.

În aceste condiții, toate consecințele nefavorabile suportate de părinții reclamantului, ca urmare a refugiului, s-au răsfrânt și asupra lui, fapt care-l îndreptățește la recunoașterea calității de refugiat și acordarea drepturilor prevăzute de Legea 189/2000, astfel cum, în mod corect, a reținut instanța de fond.

Față de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată să sentința pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, este temeinică și legală, și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Sălaj, împotriva sentinței civile nr. 550 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2010.