Sufficiency of grounds for maintaining preventive detention in organized crime and aggravated fraud cases

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele;

Prin încheierea de ședință din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel București, secția l-a penală, investită cu soluționarea apelurilor declarate de inculpații B.S., M.G., O.D., A.C.V., M.l.F. și SC R.C. SRL și de părțile - civile SC R.L. IFN și SC M.L. IFN și SC M.L. IFN (România) împotriva sentinței penale nr. 846 din 6 decembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a ll-a penală, procedând la verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpaților B.S. (fiul lui C. și V.) și M.G. (fiul lui I. și E.), a dispus, în baza art. 3002 raportat la art. 160 lit. b) alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a acestora.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că:

Prin rechizitoriul nr. 168/P/2008 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., s-a dispus trimiterea in judecata, în stare de arest preventive, a inculpaților B.S. și M.G., pentru săvârșirea infracțiunilor de inițiere, constituire a unui grup infracțional organizat în scopul obținerii directe de beneficii financiare, prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și înșelăciune cu consecințe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) art. 33 lit. a) și a art. 37 lit. a) C. pen., pentru inculpatul M.G.

Curtea a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., existând la dosarul cauzei probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit faptele pentru care au fost trimiși în judecată și pentru care sunt judecați, iar lăsarea lor în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, fiind de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal în ceea ce privește aflarea adevărului, având în vedere, totodată, natura și modalitatea concretă de săvârșire a faptelor penale.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 143 C. proc. pen., s-a reținut că în cauză există probe directe și indicii temeinice (probe indirecte), în sensul art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost cercetați, că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile reținute in sarcina acestora este închisoarea, fiind astfel satisfăcută condiția prevăzută de art. 136 alin. (6) C. proc. pen.

S-a mai arătat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa prevăzută de lege este închisoare mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea în libertate a inculpaților prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică s-a reținut că acesta rezidă atât în incriminarea făcută de legiutor, și care sancționează aceste infracțiuni cu pedese de până la 20 de ani închisoare, dar și din împrejurările comiterii faptei, ce consta in inginerii financiare de o ingeniozitate rar întâlnită ce formează obiectul unei infracțiuni deosebit de grave care a cauzat o perturbare majora a ordinii publice, gravitate care nu poate să dipară prin trecerea unei perioade de timp, existând temerea ca impotriva unor fapte periculoase, nu se reacționează prompt, iar lipsa de reacție din partea forței coercitive a statului ar putea fi interpretata ca o încurajare și a altor persoane care ar fi tentate să înfăptuiască astfel de fapte. În aprecierea pericolului pentru ordinea publica, Curtea a avut in vedere și aspectul ca inculpatul B.S. este cercetat pentru același gen de fapte in mai multe dosare penale, iar inculpatul M.G. a suferit condamnări pentru fapte similare.

Curtea a apreciat că infracțiunile pentru care au fost cercetați inculpații, pentru care s-a dispus arestarea preventivă a acestora si pentru care au fost trimiși in judecata, prin rechizitoriu, prin gravitatea și reacția publicului, creează o stare de neliniște capabilă să justifice menținerea arestării preventive fiind satisfăcute astfel și prevederile art. 5 parag. 1 lit. c) și parag. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (C.E.D.O.).

S-a mai apreciaat că perioada de arestare preventivă a inculpaților nu depășește durata rezonabilă a arestării preventive, prin raportare la dispozițiile art. 5 paragr. 3 din C.E.D.O. și la principiile și criteriile stabilite de C.E.D.O.

Împotriva acestei încheieri, inculpații a declarat, în termen legal, prezentele recursuri, solicitând, prin apărători, revocarea măsurii arestării preventive și judecarea lor în stare de libertate, sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Recursurile sunt nefondate.

Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Art. 23 din Constituția României garantează libertatea individuală și siguranța persoanei.

Din prevederile acestui text constituțional art. 23 rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituțional în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile constituționale.

Prin urmare, art. 23 din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze.

În conformitate stipulațiilor art. 5 § 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres și limitativ, de stipulațiile art. 5 § 1 lit. c) din C.E.D.O.

Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prevede la art. 5 § 3 că „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragr. 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată (dies a quo) și se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chir nedefinitivă (dies ad quem).

Durata rezonabilă a detenției, conform art. 5 § 3 se apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie nevoia de protejare a ordinii publice, sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauză de către autorități, prin sublinierea complexității, restituiri, perioadele de stagnare ale anchetei).

La art. 6 § 1 din Convenția Europeană se stipulează că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.".

Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, C. proc. pen. cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută de art. 143 C. proc. pen., respective, existența probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul concret al prezentei cauze, Înalta Curte consideră că instanța de apel, prin încheierea pronunțată, în mod legal, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și alin. (3) C. proc. pen., a dispus cu justificat temei menținerea arestării preventive a inculpaților.

Astfel, instanța de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză, sub aspectul legalității și temeiniciei acesteia, ținând cont de stadiul procesual în care se afla, respective, apelul inculpaților, față de modalitățile de comitere a infracțiunilor de pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, față de prejudiciu estimat - aproximativ 4 milioane de euro - și, nu în ultimul rând, față de faptul că inculpații au fost deja condamnați în primă instanță.

Așa fiind, Curtea apreciază că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive cu aceea a a obligării de a nu părăsi țara și, pentru buna desfășurare în continuare a procesului penal, se impune menținerea stării de arest a celor doi inculpați B.S. și M.G.

Recursurile declarate învederându-se, așadar nefondate, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fi respinse.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpații vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații B.S. și M.G. împotriva încheierii din 25 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 47273/3/2008 (115/2011).

Obligă recurentul inculpat B.S. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Obligă recurentul inculpat M.G. la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 februarie 2011.