Necessity of maintaining pretrial detention following first-instance conviction under ECHR Art. 5(1)(a) and domestic procedural grounds

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 908 din 30 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția I-a penală, a fost condamnat, printre alți, inculpatul O.V. la o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare.

Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2011, instanța de apel, în temeiul art. 3002 combinat cu art. 160b din C. proc. pen., constatând că subzistă temeiurile care au impus luarea măsurii preventive, a menținut starea de arest preventiv a inculpatului, urmând ca la un alt termen de judecată să fie soluționat pe fond apelul acestuia.

Împotriva încheierii, inculpatul O.V. a declarat prezentul recurs, motivele fiind menționate în partea introductivă a deciziei.

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Potrivit art. 3002 cu referire la art. 160b din C. proc. pen., în cursul judecății, instanța verifică periodic legalitatea și temeincia arestării preventive. Dacă instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea arestării preventive.

Verificând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că instanța de apel, motivat, a dispus legal și temeinic menținerea stării de arest deoarece, pe de o parte, niciunul dintre temeiurile inițiale care au determinat arestarea nu a dispărut (art. 143 și art. 148 din C. proc. pen.) și acestea impun în continuare privarea de libertate, iar pe de altă parte, în cauză a intervenit o hotărâre condamnatorie la pedeapsa închisorii, hotărâre care, chiar nedefinitivă fiind ca urmare a apelării de către inculpat, este de natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5 paragr. 1 lit. a) din C.E.D.O., astfel cum acesta a fost interpretat de C.E.D.O. în cauza Wemhoff contra Germaniei.

În raport de faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar mai ales a împrejurărilor concrete, corect instanța de apel a reținut că se impune continuarea privării de libertate (pag. 3 a încheierii recurate).

Înalta Curte reține și aspectele menționate în sentință, cu referire la persoana inculpatului O.V. și la activitatea sa infracțională care a făcut obiectul judecății (pag. 63-64 sentință);

Față de cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul O.V. împotriva încheierii din 18 ianuarie 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 45992/3/2009.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 1 februarie 2011.