Competent jurisdiction for civil lease of residential property by state-administered autonomous registry versus commercial court jurisdiction.

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă, reclamanta R.A. A.P.P.S. - S.A.I.F.I. București a chemat în judecată pe pârâții M.T., M.I., S.D., S.A. și S.H., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 14.777,74 Euro, echivalent în lei a 63.523,59 lei la cursul B.N.R. din 2 martie 2009, cu titlu de chirie și la plata sumei de 11.336,24 lei cu titlu de penalități de întârziere.

De asemenea, reclamanta a mai solicitat să se constate rezilierea contractului de închiriere nr. 3297/1983 și evacuarea pârâților din imobilele ce au format obiectul contractului.

La data de 5 iunie 2009, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că și-a majorat pretențiile la suma de 30.130 Euro și 57.273,8 lei.

Prin sentința nr. 13501 din 13 noiembrie 2009, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, reținând natura comercială a litigiului și incidența prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Prin sentința nr. 2312 din 2 martie 2010, Tribunalul București, secția comercială, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București, constatând ivit conflictul negativ de competență.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că litigiul nu este de natură comercială pentru următoarele motive: obiectul contractului de locațiune îl constituie o suprafață locativă cu destinația de locuință; prin încheierea și executarea contractului nu s-a urmărit obținerea unui profit specific activității comerciale; atât reclamanta cât și pârâții nu sunt comercianți, prima fiind o regie autonomă, un administrator al bunurilor statului, iar pârâții persoane fizice care au închiriat o locuință fără nicio legătură cu activitatea de comerț; prezumția de comercialitate este înlăturată, în raport de raporturile dintre părți.

Prin sentința nr. 89 din 15 iunie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială, reținând că litigiul are natura comercială, întrucât reclamanta are calitatea de comerciant potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 15/1990 și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.

S-a considerat că, împrejurarea că R.A. A.P.P.S. funcționa sub A.S.G.G., având spre administrare bunuri din proprietatea publică și privată a statului nu poate conduce la concluzia că actele îndeplinite de aceasta ar fi de natură civilă.

De asemenea, instanța a luat în considerare dispozițiile art. 56 C. com. și a apreciat că prezumția de comercialitate nu a fost răsturnată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții, considerând-o nelegală.

1. Astfel, prin cererea de recurs formulată de pârâții M.T., M.I., S.D., S.A. și S.H. se susțin următoarele critici:

- S-a reținut greșit că litigiul este comercial și că R.A. A.P.P.S. este comerciant conform art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 15/1990, coroborat cu dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990.

Recurenții susțin că R.A.A.P.S. este organizată în temeiul H.G. nr. 60/2005, ca persoană juridică, având printre alte atribuții și pe aceea de administrare, păstrare a integrității și păstrare a bunurilor aparținând domeniului privat al statului, iar litigiul între aceasta și persoanele fizice își are originea în contractul de închiriere a unor spații locative.

- Prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C. com., este răsturnată întrucât pretenția reclamantei izvorăște dintr-un contract de locațiune, act de natură civilă.

- Recurenții consideră că sentința atacată se impune a fi analizată și prin prisma prevederilor art. 3041 C. proc. civ., în raport de toate aspectele reținute în hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pe care o consideră ca fiind temeinică și legală.

2. – Recurenta R.A. A.P.P.S. prin S.A.I.F.I. a invocat, prin cererea de recurs, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând următoarele critici:

- Întreaga motivarea a sentinței atacate se bazează pe comercialitatea litigiului dată de faptul că R.A. A.P.P.S. ar fi comerciant în virtutea art. 1 alin. (1) și (3) din Legea nr. 15/1990 și a art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 ceea ce este eronat pentru că instanța ar fi trebuit să se raporteze și la obiectul cauzei și la actul juridic din care s-au născut raporturile juridice deduse judecății.

Se consideră că, în condițiile în care în cauză este în discuție un contract de locațiune prin care a fost închiriată o suprafață locativă cu destinația de locuință, iar nu pentru desfășurarea de activități economice, contractul fiind încheiat în 1983 fiind prelungit succesiv este evident că nu se poate reține existența unui fapt obiectiv de comerț în sensul art. 3 C. com.

De asemenea, se arată că R.A. A.P.P.S. este o regie autonomă de interes național, iar raportat la obiectul de activitate nu se poate reține calitatea de comerciant în sensul art. 7 C. com.

Mai mult, pârâții sunt persoane fizice care au închiriat o locuință ceea ce nu are nicio legătură cu activitatea de comerț.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenți prin cele două cereri, ce vizează aceleași aspecte, motiv pentru care vor fi analizate împreună, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următoarele motive.

Cauza dedusă judecății derivă din două contracte de locațiune din 1983 (prelungite succesiv) prin care pârâții, persoane fizice au închiriat o suprafață locativă cu destinația de locuință și o anexă a acesteia cu destinația de garaj de la o regie autonomă de interes național ce are ca domeniu principal de activitate administrarea, conservarea, protecția și întreținerea bunurilor din domeniul public al statului, precum și a celor de proprietate privată a statului, pe care le are în administrație.

În atare situație, închirierea și derularea unor asemenea raporturi juridice nu poate duce la concluzia eronată a instanței anterioare în sensul că aceste operațiuni ar reprezenta fapte obiective de comerț în sensul avut în vedere de legiuitor prin art. 3 C. com.

De asemenea, nu este îndeplinită nici condiția ce vizează calitatea părților, întrucât nici pârâții, persoane fizice și nici reclamanta, regie autonomă nu pot fi considerați comercianți date fiind dispozițiile art. 2 și 8 C. com.

Chiar dacă s-ar accepta interpretarea curții de apel potrivit căreia reclamanta ar avea calitatea de comerciant, prezumția de comercialitate instituită de art. 4 C. com., este înfrântă de însuși actul părților (contract de locațiune), care este eminamente civil, devenind incidente prevederile art. 56 C. com.

În consecință, criticile recurenților sunt fondate pentru considerentele expuse, motiv pentru care se impune admiterea recursurilor în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând ca decizia atacată să fie modificată, în sensul stabilirii competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamanta R.A. A.P.P.S. - S.A.I.F.I. București și de pârâții M.T., M.I., S.D., S.A. și S.H., împotriva sentinței Curții de Apel București nr. 89 din 15 iunie 2010, pe care o modifică, în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2010.