Competence to adjudicate unjustified refusal of administrative restitution notification and validity of refusal based on incomplete document submission

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 615 din 30 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții O.C. și O.I. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, s-a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire prin echivalent pentru imobilul compus din două camere și dependințe, cu o suprafață utilă de 28,55 mp și o cotă indiviză de 1,421% din părțile și dependințele comune, pe terenul atribuit în folosință pe durata existenței construcției, situat în București, sector 6, arătându-se totodată că despăgubirile vor fi acordate în condițiile legii speciale.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că la data de 14 noiembrie 2001 reclamanții O.C. și O.I. au depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând despăgubiri pentru apartamentul situat în București, sectorul 6, notificare înregistrată sub nr. 5103 din 14 noiembrie 2001, ce face obiectul dosarului nr. 33538 la Primăria Municipiului București, că deși reclamanții au făcut mai multe demersuri în sensul soluționării de către pârâtă a notificării, prin emiterea unei decizii motivate, aceasta nu a respectat dispozițiile legii, refuzând să comunice un răspuns.

Prima instanță a mai reținut că, având în vedere dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit cu care instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, Tribunalul urmează sa analizeze fondul cererii de restituire formulată de reclamanți și, sub acest aspect, al cererii de acordare a măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, Tribunalul apreciază că cererea este întemeiată întrucât imobilul din litigiu a fost proprietatea reclamanților O.C. și O.I., dobândit prin contractul de construire nr. 140 din 30 ianuarie 1975, și procesul verbal de predare primire anexă la contract, depuse în copie la dosar filele 5-6, iar potrivit adresei nr. 407 din 24 martie 2009 emisă de SC O. SA, apartamentul a fost trecut fără plată în proprietatea statului cu data de 01 octombrie 1988, în baza Deciziei C.P.M.B. nr. 1100 din 30 mai 1989, ulterior apartamentul fiind vândut în baza Legii nr. 112/1995, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 578/1996.

A mai reținut prima instanță că, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se principiul restituirii în natură, însă, în cauză, având în vedere că apartamentul a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi, câtă vreme nu s-a făcut dovada contrară referitor la acest aspect, imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

În consecință, față de cele reținute, Tribunalul a apreciat, în temeiul art. 3 coroborat cu art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că în cauză reclamanții au făcut dovada că sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii constând în restituirea prin echivalent pentru apartamentul ce le-a aparținut, compus din două camere și dependințe, cu o suprafață utilă de 28,55 mp și o cotă indiviză de 1,421% din părțile și dependințele comune, pe terenul atribuit în folosință pe durata existenței construcției, situat în București, sector 6 si, totodată, în temeiul art. 10 alin. (10) din același act normativ, instanța a constatat că despăgubirile urmează a fi acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pentru Primăria Municipiului București iar prin decizia civilă nr. 222 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei, reținându-se următoarele considerente:

Susținerile apelantei în sensul că nu ar fi existat obligația sa de a soluționa notificarea întrucât reclamanții nu și-ar fi îndeplinit o serie de obligații ce le reveneau potrivit legii este eronată. Astfel, termenul pentru soluționarea notificării este de 60 de zile de la înregistrarea notificării. Reclamanții pot depune acte în dovedirea calității de persoane îndreptățite în dovedirea temeiniciei pretențiilor formulate prin notificare oricând până la momentul soluționării notificării. Nu există însă nici un impediment pentru apelantă să soluționeze notificarea în termenul prevăzut de lege pe baza actelor pe care petenții înțeleg să le depună la dosarul administrativ, aceștia urmând a suporta riscul nedepunerii tuturor actelor relevante pentru soluționarea notificării formulate. Ca atare, în lipsa unei cereri exprese a notificatorilor prin care să se solicite amânarea soluționării notificării, unitatea deținătoare este obligată să soluționeze notificarea în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, termen care curge de la data depunerii notificării sau a depunerii voluntare a actelor de care notificatorii înțeleg să se servească în dovedirea drepturilor lor.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Primarul General al Municipiului București, solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurentul susține că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Se susține că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare (art. 2) din Legea nr. 10/2001.

Se mai susține că actele doveditoare ale proprietății trebuiau depuse ca anexă la notificare o dată cu aceasta sau în termen de 18 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Or, reclamantul avea obligația de a depune dovezile anexă la notificare în termenul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

O altă critică vizează nelegala obligare la plata cheltuielilor de judecată în cuantum exagerat față de dispozițiile Deciziei nr. 3564 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.

Recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea reclamanților a fost determinată de nesoluționarea notificării în termenul prevăzut de lege.

Or, așa cum rezultă din dispozițiile deciziei nr. XX din 19 februarie 2007 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, (decizia obligatorie în condițiile art. 329 C. proc. civ.) instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a notificării persoanei îndreptățite, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii.

Soluționarea într-un termen rezonabil reprezintă o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a fost acesta consfințit prin art. 8 din Convenția Europeană la Drepturile Omului și trebuie să constituie o garanție a părții implicate într-un litigiu, indiferent de faza de desfășurare a acestuia, faza procedurii prealabile sau faza contencioasă.

Faptul că prin Legea specială nr. 247/2005, legiuitorul nu a înțeles să stabilească un termen anume pentru finalizarea procedurii administrative de soluționare a notificărilor și de emitere a deciziei, nu poate constitui o justificare pentru recurent să tergiverseze nepermis soluționarea cererii reclamantului.

Din perspectiva celor expuse și a faptului că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanțele au dat eficiență și dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. XX/2007 dată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, nefiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu este fondată nici susținerea recurentului legată de plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care instanța de apel reținând culpa procesuală a pârâtului a dat eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Cum în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. urmează a fi obligat recurentul să plătească intimaților suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul General al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 222A din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Obligă recurentul la plata sumei de 1500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată către intimații reclamanți O.C. și O.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2010.