Expropriated land retrocession: inapplicability of Law 33/1994 to pre-2001 claims and lack of protected possession under ECHR Protocol 1

Asupra cauzei civile de față,

Analizând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința nr. 844C din 9 octombrie 2007, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul H.N., continuată de moștenitorii H.E., H.G. și Z.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Piatra Neamț, prin primar.

A dispus retrocedarea în natură, în proprietatea moștenitorilor legali ai reclamantului, suprafața de 587 mp teren, expropriat prin Decretul nr. 279/1987, cu amplasamentul actual din municipiul Piatra Neamț.

A respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect retrocedarea suprafeței de 1052 mp teren situat în str. S. nr. 8.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că autorii reclamantului, H.N. și V., au dobândit în proprietate, prin cumpărare, suprafața de 597 mp teren și construcții, situată în municipiul Piatra Neamț, imobile care au fost expropriate din patrimoniul reclamantului prin Decretul nr. 279/1987.

Prin contractele de vânzare cumpărare nr. 1797 și 1798/1960, mama reclamantului și sora acesteia au dobândit fiecare, prin cumpărare, câte o suprafață de 526 mp teren situate în actuala str. S. nr. 8, terenul fiind parțial afectat de detalii de sistematizare și fiind preluat de stat fără titlu legal.

Din expertiza efectuată în cauză, a rezultat că singura suprafață liberă de orice lucrare de utilitate publică este de 587 mp teren și poate fi retrocedată în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Prin decizia nr. 84 din 22 iulie 2009, Curtea de Apel Bacău a admis apelul declarat de Primarul municipiului Piatra Neamț împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 53 din 4 iunie 2007, pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în interesul legii, s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se interpretează în sensul că acestea nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs H.E.

Fără a invoca vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. recurenta a arătat că decizia instanței de apel este nelegală, deoarece recursul în interesul legii este o procedură judiciară care stabilește o anumită interpretare a legii pentru viitor și nu are caracter retroactiv.

Recursul în interesul legii a fost publicat în Monitorul oficial al României ulterior pronunțării sentinței tribunalului și nu poate avea efect asupra acesteia.

Recurenta a mai arătat că garantarea proprietății, astfel cum este reglementată de Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului, impunea admiterea acțiunii în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție are competența, în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii, de a se pronunța asupra chestiunilor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele de judecată, iar conform alin. (2) și (3) al aceluiași articol, deciziile date în interesul legii se publică în Monitorul Oficial al României, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorie pentru instanțe.

Prin urmare, neavând caracterul unui act normativ, efectul retroactiv al deciziei date în interesul legii nu poate fi analizat conform regulilor aplicării în timp a legii civile.

Așa cum s-a arătat, prin recursul în interesul legii, instanța supremă se pronunță asupra chestiunilor de drept soluționate în mod neunitar și are efect obligatoriu pentru orice cauză în care raportul juridic dedus judecății nu a fost soluționat în mod irevocabil.

Pe cale de consecință, în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.

În ceea ce privește critica referitoare la faptul că exigențele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale impuneau admiterea acțiunii în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, se constată că, în sensul jurisprudenței constante a C.E.D.O., un reclamant nu se poate prevala de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție decât în măsura în care actele de care se plânge se raportează la „bunuri", în sensul acestui articol.

CE.D.O a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp (Cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000).

Mai mult decât atât, jurisprudența Curții europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, dar odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

In cauză, la momentul investirii instanțelor de judecată, reclamantul nu deținea un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, deoarece a declanșat un demers judiciar prin care tindea să obțină restituirea unui imobil ce i-a aparținut în proprietate și care fusese preluat de stat anterior ratificării de către România a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, din moment ce măsurile reparatorii pentru bunurile preluate de Statul Român au fost reglementate de dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamantul era obligat să apeleze la calea adecvată și eficientă de restituire în natură, deschisă de legea specială.

Față de cele expuse mai sus, recursul declarat se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta H.E. împotriva deciziei nr. 84 din 22 iulie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2010