Expropriation compensation challenge inadmissible for failure to exhaust mandatory administrative procedure

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanții B.V. si B.D.G. au formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman, reprezentat prin C.C.S.D., plângere împotriva deciziei nr. 4.164 din data de 17 decembrie 2008, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea deciziei menționate, reprezentând titlu de despăgubire, trimiterea dosarului în vederea reevaluării pentru suprafața construită de 751,13 mp, pronunțarea de către instanță a unei hotărâri care să țină loc de titlu de despăgubiri având la baza materialul probator.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că evaluarea efectuată de către societatea de evaluare desemnată nu a fost una corectă, după cum nici metoda de evaluare folosită nu corespunde standardelor internaționale, imobilele fiind cu mult subevaluate iar o parte din acestea nu au fost nici măcar trecute în vederea acordării de despăgubiri.

Au arătat reclamanții că la data de 22 septembrie 2005 au fost înștiințați de către I.P.N. prin adresa din 22 septembrie 2005 că "cu privire la o eventuală reevaluare a imobilului din orașul Târgu Neamț, precizăm că același ordin al prefectului, ordinul nr. 435 din 18 octombrie 2005, va conține și propunerea de reevaluare a imobilului potrivit standardelor internaționale de evaluare."

Se mai arată de reclamanți că s-a dovedit reaua credință de care a dat dovadă atât I.P.N. cât și secretariatul C.C.S.D. care, deși au avut fișa clădirii ce includea și al doilea corp de casă, având o suprafața construită de 173,47 mp, aceasta nu a dorit să o includă în raportul de evaluare, fiindu-le limitat dreptul de proprietate.

Pârâtul Statul Roman, reprezentat prin C.C.S.D. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată și a invocat excepția lipsei plângerii prealabile în conformitate cu art. 7 alin (1) din Legea nr. 554/2004.

La data de 29 iunie 2009, Curtea a pus în discuția părților în conformitate cu art. 137 C. proc. civ., excepția lipsei plângerii prealabile invocate de pârât.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2.788 din 29 iunie 2009, a admis excepția lipsei plângerii prealabile, dispunând respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile.

Pentru a pronunța această sentință, instanța reținut că invocarea de către reclamanți a prevederilor art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) din Constituția României și art. 41 din C.E.D.O. nu poate fi reținută, deoarece este consacrată în jurisprudență ideea că dreptul de acces la justiție nu este absolut, statele contractante putând impune anumite limitări și condiții care trebuie exercitate ca o condiție de admisibilitate a sesizării instanței.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B.V., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut, că instanța de fond a dat dovadă de un formalism exagerat, pronunțându-se în sensul admiterii excepției lipsei procedurii prealabile, motivarea fiind simplistă fără a cuprinde întreg spectru legal și jurisprudențial în materie. În ipoteza în care instanța ar fi unit excepția cu fondul ar fi constatat că exercitarea preliminară a procedurii prealabile n-ar fi reprezentat decât o inutilă tergiversare a soluționării pricinii, deoarece pârâta a refuzat să trimită dosarul în vederea evaluării întregului corp de imobile deși aceasta a deținut fișa celui de-al doilea corp de casă.

Recurentul a mai susținut că, în lumina art. 6, art. 41 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., îndeplinirea în speța de față a unei așa-zise proceduri prealabile ar fi reprezentat o bază limitată pentru a rezolva „răul economic” manifestat printr-o excesivă lentoare administrativă.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins, ca atare.

Astfel, parcurgerea procedurii administrative prealabile reprezintă o condiție obligatorie, a cărei neîndeplinire afectează însuși exercițiul dreptului la acțiune în contencios administrativ, sancțiunea neexercitării acestui recurs administrativ fiind aceea a respingerii acțiunii, ca inadmisibilă.

În acest sens instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 54/2004, potrivit cărora, anterior sesizării instanței, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la comunicarea actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Invocarea de către recurent a prevederilor art. 20 alin. (1), art. 21 alin. (1) din Constituția României și art. 41 din C.E.D.O. nu poate fi reținută, deoarece este consacrată în jurisprudență ideea că accesul la justiție nu este absolut, statele contractante putând impune anumite limitări și condiții care trebuie exercitate ca o condiție de admisibilitate a sesizării instanței.

În raport de cele expuse mai sus, hotărârea atacată fiind legală și temeinică, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.V., împotriva sentinței civile nr. 2.788 din 29 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 12 februarie 2010.