Restitution of nationalized property: admissibility of evidence submitted during judicial review and the presumptive force of the confiscation decree

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile, reține cele ce urmează:

Prin sentința civilă nr. 763 din 01 iunie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis contestația formulată de reclamanta O.I., în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., a anulat decizia nr. DJ2/237 din 14 februarie 2003 și a obligat pârâta să emită în favoarea contestatorilor o nouă decizie de acordare a măsurilor reparatorii conform notificării.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin decizia nr. 278 din 10 septembrie 2008 intimata a respins notificarea formulată de către autoarea reclamantei A.M., privitor la imobilul moară țărănească din comuna Sendriceni, județul Botoșani, cu motivarea că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor a foștilor proprietari.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 487 A din 14 octombrie 2009 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

Pentru a pronunța decizia, Curtea a reținut următoarele argumente:

Apelanta a susținut că actele doveditoare privind această chestiune de drept au fost depuse numai în fața instanței de judecată nu și în dosarul administrativ și, ca atare, instanța nu trebuia să țină seama de acestea.

Această critică nu se poate reține de către Curte întrucât, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 actele doveditoare ale dreptului de proprietate și cele doveditoare ale calității de moștenitori se pot depune până la soluționarea notificării.

Instanța nu a primit nici apărarea apelantei în sensul că procesul-verbal de preluare nu face dovada calității de proprietar pentru autoarea A.M., întrucât autenticitatea acestuia nu a contestată de apelantă, iar potrivit dispozițiilor art. 221 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare existente și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Persoana individualizată în actul de autoritate prin care a fost pusă în executare măsura preluării abuzive este presupusă a deține imobilul sub nume de proprietar.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta A.V.A.S. criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. pproc. civ., întrucât potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 persoana îndreptățită avea obligația să depună la dosarul administrativ toate actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și, în cazul moștenitorilor, acte care atestă această calitate.

Se mai arată că reclamanta a depus înscrisuri doveditoare ale pretențiilor sale la 26 ianuarie 2009 la Tribunalul București.

Totodată, se învederează că procesul verbal de preluare din 7 martie 1949, nu suplinește lipsa actelor doveditoare din dosarul administrativ al notificării întrucât acesta reprezintă doar modul prin care statul a intrat în posesia bunului.

Recurenta concluzionează că decizia de respingere a notificării a fost emisă în deplină concordanță cu cerințele legale.

Analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale, precum și a temeiurilor de drept incidente în cauză Înalta Curte va reține caracterul nefondat al căii de atac declarate pentru considerentele ce succed:

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum și cele referitoare la calitatea de succesor al persoanei îndreptățite pot fi depuse până la soluționarea notificării, respectiv până la finalizarea procedurii jurisdicționale, ca în prezenta cauză, întrucât legiuitorul nu a limitat noțiunea de soluționare a notificării doar la faza administrativă.

Legea de reparație instituie o prezumție relativă simplă în art. 221 în sensul că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de autoritate prin care s-a dispus ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Așadar, cum recurenta nu a făcut dovada contrară celor înscrise în procesul verbal de preluare a morii autoarei reclamantei A.M., act de autoritate prin care s-a pus în executare naționalizarea principalelor mijloace de producție, prezumția și-a produs efectele în sensul că autoarea reclamantei a fost în proprietara imobilului înscris în notificare, moară ce are caracteristicile descrise în procesul-verbal.

Pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea dispozițiilor legale incidente - art. 22 și art. 221 din Legea nr. 10/2001, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. pproc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 487/A din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 septembrie 2010.