Reparation for expropriated property occupied by protected archaeological site: compensation limited to special statutory proposal due to unavailability of alternative assets.

Asupra recursului civil de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele:

Prin sentința nr. 17 din 6 ianuarie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul T.V. în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local al municipiului Constanța.

A obligat pârâții să acorde reclamantului despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața de teren de 269,16 mp, situată în Constanța.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada că este moștenitorul autorilor săi, T.N. și T.V., foștii proprietari ai imobilului solicitat, expropriat în baza Decretului nr. 124/1986.

Tribunalul a mai reținut că, în prezent, terenul este parțial ocupat de situl arheologic de importanță națională „Mormântul pictat - Hypogeu paleocreștin", inclus pe lista monumentelor istorice protejate, iar parte din teren este ocupat de alei publice de circulație, parcări și spații verzi, motiv pentru care nu poate fi restituit în natură.

Prin decizia nr. 247/C din 26 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local al municipiului Constanța împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a obligat pârâții să propună în condițiile legii speciale acordarea de despăgubiri pentru suprafața de 269,16 mp teren, situată în municipiul Constanța.

A respins apelul declarat de reclamant.

Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește apelul declarat de pârâți, că deși prima instanță a făcut trimitere explicită în considerentele hotărârii la procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în final a obligat direct pe pârâți la acordarea de despăgubiri.

In ceea ce privește apelul declarat de reclamant, instanța de apel a reținut că imobilul nu poate fi restituit în natură, deoarece expertiza efectuată a identificat actualul amplasament al terenului ce a aparținut antecesorilor reclamantului ca fiind afectat de situl arheologic, care este înscris în lista monumentelor istorice pe anul 2004, încadrat în categoria celor de valoare națională.

Instanța de apel a mai reținut că pentru a se putea acorda un alt teren în compensare, este necesar să existe teren disponibil, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.

In ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, instanța de apel a reținut că aceasta vizează o fază ulterioară hotărârii judecătorești prin care se statuează doar asupra existenței unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul T.V.

Fără a invoca vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia este nelegală.

Părinții săi au avut un teren în suprafață de 286,65 mp, iar nu 269,16 mp, cum au reținut greșit ambele instanțe, pe care era edificată o casă. Terenul a fost preluat în vederea construirii unor blocuri de locuit, însă acest lucru nu s-a realizat decât parțial, pentru că, fiind în apropierea mării a fost amenajat cu alei de acces, platforme betonate, parcării, spații verzi, iar cu ocazia amenajării a fost descoperit mormântul paleocreștin.

Recurentul a arătat că a solicitat instanței efectuarea unei expertize pentru a identifica spații în aceeași zonă rămase libere, dar proba nu a fost încuviințată de instanțe, deși i-au reproșat că nu există teren disponibil.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că era sarcina reclamantului să facă dovada că există teren disponibil, deoarece nu acesta este spiritul legii de reparație și, deseori, această sarcină este insurmontabilă.

Recursul declarat nu este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul pretinde că suprafața de teren ce a aparținut părinților săi și pentru care i se cuvin măsuri reparatorii este de 286,65 mp, iar nu de 269,16 mp, dar această critică este formulată „ansso mecfad„ deoarece reclamantul nu a criticat acest aspect în cererea de declarare a apelului.

Dimpotrivă, în cererea de declarare a apelului, reclamantul a arătat că terenul solicitat are o suprafață de 269,16 mp, din care doar 10 mp sunt ocupați de sit - ul istoric.

Nefondate sunt și criticile referitoare la posibilitatea acordării unui alt teren în compensare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare.

In cauză, la solicitarea instanței de apel, pârâții au depus la dosar listele din care a rezultat că persoana juridică deținătoare nu deține bunuri și servicii pentru a fi oferite în compensare.

In această situație, era sarcina reclamantului să dovedească că susținerile pârâților nu sunt reale și că există alte terenuri la dispoziția acestora, care pot fi oferite în compensare.

Susținerea reclamantului că ar fi cerut efectuarea unei expertize care să identifice dacă există bunuri disponibile este nereală, deoarece la prima instanță reclamantul nu a cerut compensarea, iar la instanța de apel a cerut efectuarea unei noi expertize, dar care avea ca obiectiv o cu totul altă chestiune.

De altfel, nici în cererea de declarare a apelului reclamantul nu face critici precise cu privire la acordarea de măsuri reparatorii în compensare, limitându-se să afirme că instanța de fond a tras concluzia că nu există bunuri disponibile fără a avea dovezi.

Pentru considerentele mai sus expuse, recursul declarat de reclamant se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca atare.

Având în vedere și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentul, care a căzut în pretenții, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimați, conform înscrisurilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul T.V. împotriva deciziei nr. 247/C din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurentul T.V. la plata sumei de 476 lei către intimații Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar și Consiliul local al municipiului Constanța, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2010.