Reclamation of cultural heritage: Law 182/2000 as new legal basis overriding prior res judicata on prescription

Deliberând asupra recursurilor civile de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 27 februarie 2001, sub nr. 2779/2001, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanții S.L.M. și S.R.V. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Culturii și Cultelor, Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Afacerilor Externe, solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie colecția „S.V.", compusă din tablouri, tapiserii, cărți, sculpturi, icoane, grafică, etc., conform celor 6 liste anexe la procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977.

In fapt, reclamanții au arătat că, în prezent, colecția revendicată se află în custodia Muzeului Național de Artă al României și că ea a aparținut tatălui lor, de la care a fost preluată în mod abuziv, conform procesului-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977.

In drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000.

In temeiul art. 64 C. proc. civ., pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României au formulat cereri de arătare a titularului dreptului, indicând că are această calitate Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și solicitând introducerea acestuia în cauză, pentru a răspunde la pretențiile reclamanților (cererile se află la filele 59-61, respectiv 62 dosar).

Soluționând pricina, Judecătoria Sectorului 1 București a pronunțat sentința nr. 8542 din 04 septembrie 2001, prin care a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și a respins acțiunea pentru acest motiv, reținând că reclamanții nu au titlu pentru bunurile revendicate, întrucât procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 nu a fost semnat de autorul lor, ci de Ministerul Afacerilor Externe.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, astfel că instanța învestită cu judecarea apelului, Tribunalul București, secția a V a civilă și de contencios administrativ, a pronunțat decizia nr. 1152 din 12 iunie 2002, prin care a dispus următoarele:

A admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei, ca instanță de fond, invocată de apelanții-reclamanți.

A admis apelul reclamanților.

A anulat sentința apelată și a reținut cauza spre competentă soluționare în primă instanță.

A admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, cu consecința respingerii acțiunii principale față de pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României pentru existența autorității de lucru judecat.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, invocată de acesta, cu consecința respingerii față de el a acțiunii principale ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

A respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins cererea de intervenție forțată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

In motivarea soluției, s-a reținut că, din punct de vedere material, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalului și nu judecătoriei, deoarece valoarea obiectului pricinii depășește suma de 2 miliarde lei.

Evocând fondul, tribunalul a apreciat că în cauză există autoritate de lucru judecat, față de faptul că acțiunea în revendicare cu același obiect, formulată de aceeași reclamanți în contra pârâților Ministerul Culturii și Muzeul Național de Artă, a fost soluționată anterior, cu caracter definitiv și irevocabil, prin decizia civilă nr. 50/A din 25 septembrie 1995, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă.

In ceea ce îl privește pe pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, s-a reținut că acesta nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu deține bunurile care compun colecția revendicată.

Față de împrejurarea că Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de pârât, pentru că reclamanții nu au solicitat chemarea lui în judecată în această calitate și nici nu au fost incidente prevederile art. 66 alin. (1) C. proc. civ., s-a apreciat că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice nu este întemeiată.

Ca o consecință a neanalizării fondului revendicării, respectiv a calității de titular al dreptului de proprietate, s-a reținut că cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cererea de intervenție forțată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă, au rămas fără obiect.

Decizia tribunalului a fost atacată cu recurs de către reclamanți.

Prin decizia nr. 368 din 12 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza tribunalului pentru judecată în primă instanță, în compunerea prevăzută de lege pentru această fază procesuală, sens în care a reținut că în mod nelegal tribunalul, după anularea sentinței judecătoriei pentru necompetență materială, a evocat fondul în compunerea prevăzută de lege pentru instanța de apel, încălcând astfel dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ.

In rejudecare, Tribunalul București, secția a V a civilă, s-a pronunțat prin sentința nr. 286 din 25 aprilie 2003, după cum urmează:

A admis excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României și a respins acțiunea principală precizată, formulată în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României, constatând autoritatea de lucru judecat.

A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, invocată de acesta și a respins față de el acțiunea principală precizată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de arătare a titularului dreptului, formulată de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

A respins cererea de intervenție forțată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a apreciat că există autoritate de lucru judecat potrivit art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., pentru existența triplei identități - de obiect, părți și cauză, întrucât prin sentința civilă nr. 5 din 20 ianuarie 1995 a Tribunalului București, irevocabilă prin decizia civilă nr. 544/1997 a Curții Supreme de Justiție, s-a respins ca prescrisă acțiunea în revendicare pentru bunurile în cauză.

Urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, s-a apreciat că cercetarea excepției lipsei calității procesuale active a devenit inutilă.

S-a reținut lipsa de calitate procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Externe, întrucât din probe a rezultat că bunurile sunt în posesia Muzeului Național de Artă al României, iar acțiunea în revendicare constă în acțiunea îndreptată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

S-a apreciat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă, ținând seama de obiectul cererii de chemare în judecată, și anume revendicarea unor bunuri de patrimoniu aflate în custodia Muzeului Național de Artă, muzeul fiind administrator al bunurilor pe care le deține.

Față de împrejurarea că nu s-a analizat fondul revendicării, s-a reținut că au rămas fără obiect cererea de arătare a titularului dreptului și cererea de intervenție forțată a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Investită cu soluționarea apelului reclamanților împotriva sentinței civile nr. 286 din 25 aprilie 2003 a Tribunalului București, Curtea de Apel București, secția a III a civilă, prin decizia nr. 541/A din 17 noiembrie 2003, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, și a fixat termen pentru evocarea fondului.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut că Legea nr. 182 din 25 octombrie 2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, în vigoare începând cu 27 ianuarie 2001, consacră noul cadru juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil impus administratorilor, respectiv deținătorilor lor.

Față de dispozițiile art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000, rezultă că foștii proprietari sunt repuși de drept în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, pentru revendicarea bunurilor culturale mobile, preluate de stat în orice mod.

Acțiunea fiind promovată la data de 27 februarie 2001, la o lună de la intrarea în vigoare a legii (27 ianuarie 2001), ea este astfel formulată în termenul legal de prescripție.

In împrejurările arătate, acțiunea în revendicare are un nou temei juridic - Legea nr. 182/2000 coroborat cu art. 480 C. civ., așa încât în mod greșit s-a reținut autoritatea de lucru judecat prin sentința apelată.

Pe cale de consecință, constatându-se incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul, s-a anulat în tot sentința și s-a reținut cauza pentru evocarea fondului.

Cât privește excepția lipsei de calitate procesuală pasivă a intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Externe, reiterată în apel, curtea a respins-o cu următoarea motivare:

Din prevederile art. 80 ale Legii nr. 182/2000 rezultă că bunurile se restituie de instituțiile deținătoare, or în speță acestea nu au fost stabilite cu certitudine pentru toate bunurile revendicate, urmând ca în acest sens să fie administrate probe, inclusiv expertize.

În strânsă legătură cu rezolvarea excepției lipsei de calitate procesuală pasivă a Ministerului Afacerilor Externe și probele ce vor fi administrate se află și soluționarea excepției lipsei de calitate proces activă a reclamanților, invocată de Ministerul Afacerilor Externe, așa încât s-a stabilit ca, în evocarea fondului, să se clarifice pe bază de probe ambele excepții, ca și temeinicia acțiunii și a celorlalte cereri formulate în cauza.

In evocarea fondului, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a pronunțat decizia nr. 308/A din 15 mai 2009, conform căreia:

A respins cererea de înscriere în fals, formulată de pârâtul Muzeul Național de Artă al României, ca nefondată.

A admis în parte cererile de arătare a titularului dreptului, formulate de pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă al României.

A respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamanților, a inadmisibilității acțiunii, a prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive a Muzeului Național de Artă al României, ca nefondate.

A admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință, a respins acțiunea precizată față de acești pârâți, ca urmare a lipsei calității procesuale pasive.

A admis acțiunea precizată.

A obligat pe pârâții Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național să restituie reclamanților bunurile aparținând colecției V.S., regăsite în procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 însoțit de 6 liste anexă, bunuri identificate conform raportului de expertiză Colecția V.S., expert coordonator M.M.C., întregit cu răspunsurile la obiecțiuni, aflate la filele 951-1027, 1072-1075 și 1322-1329 dosar, raport omologat prin prezenta decizie și care face parte din ea, bunuri pe care le-a enumerat în continuare.

A obligat pe pârâții Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, în solidar, la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în sumă de 39.300 lei, reprezentând onorariu experți.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, după anularea sentinței de fond, prin decizia nr. 541/2003, pârâtul Muzeul Național de Artă al României a formulat cerere de înscriere în fals, contestând adăugirile făcute cu pixul negru pe listele depuse de reclamanți la pozițiile 26,28,29,30.

Soluționând cererea de înscriere în fals în condițiile art. 182-184 C. proc. civ., curtea a reținut că aceasta este nefondată, față de împrejurarea că pe parcursul derulării prezentei cauze au fost depuse mai multe copii de pe procesul-verbal de predare-primire și cele 6 anexe.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au arătat că procesele-verbale depuse în fața instanței fondului reprezintă titlul lor, așa cum sunt ele depuse la filele 94 - 141, aceste exemplare fiind semnate filă de filă de reprezentantul Muzeului Național de Artă al României.

De altfel, în ședința publică de la termenul la care au avut loc dezbaterile în evocarea fondului, reprezentantul Muzeului Național de Artă al României a arătat că temeiul juridic al cererii sale este dat de dispozițiile art. 177 C. proc. civ., care reglementează instituția verificării de scripte, deși, la momentul formulării cererii - 25 noiembrie 2005, acest pârât a investit instanța cu o înscriere în fals, în condițiile art. 180-184 C. proc. civ.

Pe de altă parte, procesul-verbal și anexele au servit ca bază pentru efectuarea expertizei și toate bunurile individualizate au fost identificate de experți, astfel că între conținutul material al înscrisurilor și bunurile expertizate a existat o suprapunere perfectă.

Cu privire la cererile de arătare a titularului dreptului, formulate în condițiile art. 64 C. proc. civ. de pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă al României, curtea a reținut că acestea sunt întemeiate, fiind formulate într-o acțiune reală.

Relativ la excepțiile invocate pe parcursul procesului, s-au reținut următoarele:

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților este neîntemeiată, deoarece reclamanții au făcut dovada calității de moștenitor a defunctului V.S. cu certificatul de moștenitor nr. 275 din 09 decembrie 1959, emis în urma decesului acestuia - fila 32, și certificatul de moștenitor nr. 320/1975, emis în urma decesului defunctei S.P. - fila 31 din dosarul de fond.

Excepția inadmisibilității acțiunii apare ca neîntemeiată față de dispozițiile exprese ale alin. (2) al art. 99 din Legea nr. 182/2000, care arată că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autoritățile statului după data 06 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept. Legea nr. 182 a fost publicată în Monitorul Oficial la 27 octombrie 2000 și, conform art. 103, a intrat în vigoare la 90 de zile de la data publicării.

Cum cererea introductivă de instanță a fost promovată la 27 februarie 2001, nici excepția inadmisibilității și nici excepția prescripției nu au putut fi primite, față de dispozițiile exprese ale art. 103 din lege.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Muzeul Național de Artă al României este neîntemeiată față de dispozițiile art. 99 alin. (2) lin Legea nr. 182/2000 și față de dovezile administrate de reclamanți.

Astfel, din procesul-verbal depus la fila 94 din dosarul de fond rezultă ă întreaga colecție V.S. a fost predată în custodia Muzeului Național de Artă al României.

De altfel, în 1980 acest pârât elibera o adeverință la cererea reclamanților, din care rezulta că la 24 iulie 1980 era custodele colecției V.S. - fila 1334 din dosar.

Dispozițiile art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 arată că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de instituțiile care le dețin, or, la acest moment, întreaga colecție revendicată este în posesia pârâtului Muzeul Național de Artă al României, experții individualizând bunurile aflate în posesia acestei părți.

Pe cale de consecință, apare ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, introdus în cauză la data de 24 aprilie 2001, la cererea reclamanților.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice este întemeiată, deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 12 alin. (4) și (5) din Legea nr. 213/1998, care reglementează calitatea procesuală pasivă în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public.

In prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile legii speciale - Legea nr. 182/2000, lege care stabilește în mod expres că în litigiile privitoare la restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal au calitate procesuală pasivă instituțiile care le dețin - art. 99 alin. (2), și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, care reprezintă statul român în relațiile interne ce au ca obiect patrimoniul cultural național mobil - art. 6 alin. (3).

Pe fond, curtea a apreciat că, față de acești doi parați, acțiunea reclamanților este întemeiată și că se impune obligarea lor la restituirea bunurilor culturale mobile revendicate, așa cum au fost individualizate prin expertiza efectuată în cauză și completată cu răspunsurile la obiecțiuni, pentru următoarele considerente:

Prin cererea introductivă de instanță, promovată la 27 februarie 2001, reclamanții au solicitat restituirea Colecției S., formată din bunurile cuprinse în procesul-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977 și cele 6 anexe, așa cum au fost depuse în dosarul de fond, la filele 94-141.

In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii defunctului V.S., proprietarul colecției, și că bunurile menționate în procesul-verbal au aparținut autorului lor.

In dovedirea acțiunii, reclamanții au solicitat, și instanța le-a încuviințat, efectuarea unei expertize de un colectiv de experți, expertiză care reprezintă volumul IV al prezentului dosar și care a fost completată cu răspunsurile la obiecțiuni - filele 951-1027, 1072-1075 și 1332-1329. De asemenea, a fost încuviințată proba cu martori, declarațiile acestora fiind atașate la dosar - B.G., L.A., fila 913, H.D., fila 1104, respectiv proba cu înscrisuri, iar pentru a se lămuri dacă reclamanții au primit despăgubiri pentru bunurile revendicate, instanța s-a adresat Bibliotecii Centrale Universitare - fila 1085, Ministerului de Interne, Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale - fila 1088, și reclamanții au dat declarații autentice, prin care au arătat că nu au primit nicio sumă de bani sau alte servicii prin echivalent în contul colecției de artă în litigiu - filele 1091 și 1094.

Curtea a reținut că bunurile mobile revendicate de reclamanți se subscriu noțiunii de „bunuri culturale mobile depuse în custodie", așa cum este definită de art. 99 alin. (1) din Legea nr. 182/2000.

Din înscrisurile depuse la fila 94 din dosar rezultă că Muzeul Național de Artă al României a devenit custodele Colecției S. la 14 aprilie 1977.

Pentru reclamanți, titlul asupra bunurilor ce formează colecția este reprezentat de procesul-verbal din 1977 și cele șase anexe care sunt semnate pe fiecare filă de custode.

De altfel, în procesul-verbal este menționat expres „Colecția V.S." a fost primită în custodie.

Statul nu poate opune în prezenta cauză un titlu legal, prin care să facă dovada că este proprietarul acestor bunuri.

Întreaga Colecție S., așa cum a fost individualizată în raportul de expertiză, cu completările sale, este în custodia Muzeului Național de Arta al României fără titlu.

Deși instanța a făcut adresă pentru a lămuri modul de preluare al acestei colecții, nu s-a făcut dovada că s-a plătit vreo sumă de bani ca echivalent al colecției.

La fila 1119 au fost depuse acte din care rezultă că s-au plătit bani pentru depozitarea colecției, onorariile avocaților, s-a achitat transportul în țară al bunurilor, dar nu s-a plătit moștenitorilor contravaloarea colecției.

Astfel, statul nu a opus un titlu valabil pentru bunurile ce formează colecția S.

De altfel, Statul prin Muzeul Național de Artă al României a precizat că este custode al colecției, aspect ce rezultă atât din procesul-verbal de preluare din 1977, cât și din actele ulterioare, fiind de menționat adeverința nr. 2149 din 24 iulie 1980, aflată la fila 1334, prin care această parte confirmă același statut.

In concluzie, s-a reținut că bunurile litigioase au fost preluate ilegal, așa încât se justifică restituirea lor moștenitorilor, care au obligația garantării în scris a respectării dispozițiilor legii speciale, conform alin. (3) al art. 99.

In baza art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost obligați, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ce au fost dovedite în cauză, respectiv onorariul experților, în cuantum de 39.300 lei.

La data de 20 august 2009, intimatul Muzeul Național de Artă al României a formulat cerere de îndreptare, lămurire, completare a dispozitivului deciziei civile nr. 308 A din 15 mai 2009.

Soluționând această cerere prin decizia nr. 483 din 12 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis-o în parte, respectiv a dispus rectificarea dispozitivului deciziei civile nr. 308/2009 în sensul că la fila 17 din decizie, pozițiile 396, 397, 398, 399 vor fi în mod corect numerotate 296, 297, 298, 299 și a respins celelalte capete de cerere.

Pentru a hotărî astfel, curtea a apreciat că numai capătul de cerere privind rectificarea erorilor strecurate în numerotarea bunurilor restituite este întemeiat, fiind vorba despre erori materiale ce se încadrează în dispozițiile art. 281 C. proc. civ.

Celelalte capete de cerere, privitoare la interpretarea dispozitivului și completarea acestuia, nu au fost primite, cu motivarea că ele reprezintă în fapt critici aduse deciziei pronunțate pe fond, care urmăresc modificarea acesteia, așa încât ele nu pot fi analizate în procedura prevăzută de art. 2811 C. proc. civ., ci doar în căile de atac.

În termen legal, pârâtul Muzeul Național de Arta al României a declarat recurs atât împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009, cât și a deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009, iar pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor numai împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009.

I. In recursul împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009, recurentul-pârât Muzeul Național de Arta al României a formulat următoarele critici:

1. Decizia nu cuprinde o motivare completă, iar motivarea pe care o cuprinde este contradictorie și străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Motivarea instanței de apel este incompletă, deoarece nu are în vedere problemele de drept și de fapt deduse judecății, ci problematica generală a restituirilor.

Pe de altă parte, o atentă analiză a motivării hotărârii din apel prin raportare la probatoriul administrat conduce la concluzia că motivarea este contradictorie.

Astfel, din actele și lucrările dosarului nu rezultă că bunurile au aparținut ambasadorului V.S.

Din depoziția martorului G.B. rezultă că bunurile - prin cantitate și volum - nu puteau aparține ambasadorului V.S.

Reclamanții nu au produs probe din care să reiasă că bunurile - bun cu bun - au fost ale autorului lor.

Prezumțiile simple, în temeiul art. 1199 C. civ., ar fi trebuit să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece „colecția", prin cantitatea sa, nu putea fi transportată ușor de V.S. prin diverse țări, în timp de război. De reținut că Statul Român a pus la dispoziție pentru aducerea în țară a colecției un întreg avion TAROM, așa încât pentru scoaterea din țară a aceleași colecții ar fi trebuit să fi existat tot un avion sau alte mijloace, dar nu s-a făcut nici o dovadă.

In consecință, recurentul-pârât solicită reanalizarea materialului probator și în urma reevaluării acestuia, în funcție de motivarea instanței, să se constate că hotărârea din apel este lipsită de fundament juridic.

2. Instanța de apel a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, interpretând actul juridic în mod greșit (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Din actele și lucrările dosarului rezultă că întreaga colecție a fost repatriată prin efortul Statului Roman, care a achitat cu titlu de taxe de magazinaj, de transport și de încărcare-descărcare, etc, o sumă importantă de bani, iar instanța de apel, cu toate că afirmă că s-au achitat acești bani, reține că statul nu a opus un titlu valabil.

Or, în cadrul unei revendicări, cel care opune un titlu valabil este revendicatorul.

In cauză este vorba despre bunuri mobile, iar art. 1909 C. civ. este nesocotit.

Reclamanții nu au făcut dovada, bun cu bun, că ceea ce au solicitat a aparținut în proprietate autorului lor.

3. Hotărârea este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

In mod nelegal s-a reținut că pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu are calitate procesuală pasivă în cauză, soluție la care s-a ajuns prin nesocotirea împrejurărilor particulare ale speței.

Ministerul Afacerilor Externe a repatriat bunurile litigioase și le-a predat Muzeului Național de Artă, ceea ce-i conferă calitate procesuală pasivă.

Cel care predă bunurile într-o custodie are calitate procesuală și trebuie să stea în justiție când se judecă dreptul de proprietate asupra acelor bunuri, putând avea asupra respectivelor bunuri pretenții proprii. Hotărârea de predare a bunurilor trebuie să-i fie și acestuia opozabilă, deoarece oricând ar putea cere restituirea bunurilor.

Art. 1591 și urm. C. civ. reglementează depozitul, iar din analiza acestui Titlu rezultă că deponentul are unele obligații.

Din interpretarea și analiza Titlului XII C. civ. rezultă obligațiile deponentului și ale depozitarului, care dau calitate procesuală acestor două părți.

Prin urmare, Ministerul Afacerilor Externe are calitate procesuală pasivă.

Cât privește problema calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, aceasta trebuie privită prin prisma plăților efectuate pentru așa-zisa Colecție S., la repatrierea ei.

4. Instanța de apel, rejudecând cauza, a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

Reclamanții nu au precizat niciodată, sub propria lor semnătură, ce bunuri solicită, ci au arătat generic că solicită bunurile din niște liste pe care le aveau dintr-un alt dosar.

Instanța de judecată, cu toate că face referire de mai multe ori la unele modificări ale listelor cu bunuri, prin adăugire cu scris de mană, nu a verificat veridicitatea listelor prin confruntare între lista de la depunător (Ministerul Afacerilor Externe) cu cea de la Muzeul Național de Artă (depozitar).

Muzeul Național de Artă a depus în termen legal obiecțiuni, contestări și observații la raportul de expertiză, dar instanța nu le-a încuviințat în întregime, așa încât în concluziile raportului de expertiză nu s-a specificat, acolo unde era cazul, că bunul respectiv este copie, replică sau fals.

Este evident că în lista bunurilor din dispozitiv trebuie să apară mențiunea că bunurile în cauză sunt, după caz, copie, replică sau fals, astfel că absența unei asemenea mențiuni echivalează cu acordarea de către instanță a mai mult decât s-a solicitat.

Menționarea în dispozitivul hotărârii a observațiilor, contestărilor și obiecțiunilor făcute cu privire la situația concretă a fiecărui bun, respectiv dacă acesta este copie, replică sau fals, este obligatorie, pentru ca în cazul unei eventuale restituiri să nu fie necesară o contestație la executare sau o altă cerere ori acțiune pentru a stabili datele bunurilor.

5. Instanța de apel a pronunțat o hotărâre străină de natura pricinii, cu aplicarea greșită a legii și cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 304 pct. 7, 9 și 4 C. proc. civ.).

Intr-un litigiu anterior dintre părți, vizând revendicarea acelorași bunuri, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanții nu au calitate procesuală activă, ceea ce, de principiu, ca problemă de drept, a dezlegat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1.055 din 09 octombrie 2008.

In consecință, fiind stabilit într-o primă judecată între aceleași părți, pentru aceleași bunuri, lipsa calității procesuale active și pasive, într-o nouă judecată nu se mai poate stabili că Muzeul Național de Artă al României are calitate procesuală pasivă.

Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1.055 din 09 octombrie 2008, a statuat că efectele unei hotărâri irevocabile nu pot fi răsturnate ulterior, prin apariția unei alte legi, decât înfrângându-se principiul neretroactivității.

In prezenta cauză, prin decizia recurată se recunoaște că anterior, în mod irevocabil, s-a respins acțiunea reclamanților, stabilindu-se o anumită situație, astfel că după apariția Legii nr. 182/2000 nu se poate înfrânge principiul puterii lucrului judecat, de care instanța de apel nu a ținut seama, pronunțând o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, corelativ cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești.

Instanța de apel, în analiza pe care o face prin raportare la Legea nr. 182/2000, numind-o „noul cadru juridic", stabilește o altă situație decât cea din litigiile anterioare dintre părți, ceea ce încalcă principiul puterii lucrului judecat.

Cu privire la aceleași bunuri au existat mai multe procese, care au fost deja soluționate în mod irevocabil, astfel că hotărârile pronunțate nu pot fi golite de conținut printr-o nouă cerere de chemare în judecată, chiar dacă ulterior a apărut o lege nouă.

In condițiile în care prin hotărâre judecătorească irevocabilă se statuează irevocabil o anumită situație, o lege nouă nu poate constitui temei de a nu se ține cont de vechea hotărâre, pentru că s-ar înfrânge principiul autorității de lucru judecat.

II. In recursul împotriva deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009, recurentul-pârât Muzeul Național de Artă al României a formulat următoarele critici:

1. Decizia nu cuprinde o motivare completă, iar cea existentă este contradictorie și străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Raportat la art. 129 alin. (6) C. proc. civ., hotărârea recurată nu se întemeiază pe o analiză clară a cererii formulate în temeiul art. 2811 C. proc. civ., care era singura cale prin care, procedural, se putea cere ca dispozitivul să fie clar și complet.

In consecință, recurentul a solicitat reanalizarea materialului probator și în urma reevaluării acestuia, în funcție de motivarea instanței, să se constate că hotărârea recurată este lipsită de fundament juridic.

2. Instanța de judecată a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, interpretând actul juridic în mod greșit (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Din actele și lucrările dosarului rezultă că cererea dedusă judecății este întemeiată, iar opiniile experților, specialiști în domeniu, trebuie să fie avute in vedere.

3. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța de apel în mod greșit considera că aspectele care au făcut obiectul cererii Muzeului Național de Artă pot fi analizate doar în căile de

Scopul în care legiuitorul a edictat dispozițiile art. 281 - 2813C. proc. civ. este acela de degrevare a instanțelor de control judiciar de căi de atac, atunci când este posibilă îndreptarea, lămurirea și completarea dispozitivului.

III. Recurentul-pârât Ministerul Culturii și Cultelor a criticat decizia nr. 308 A din 15 mai 2009 pentru următoarele motive:

1. Art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanța de apel s-a pronunțat extra petita atunci când a soluționat cererea accesorie de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu experți, în cuantum de 39.300 lei.

Astfel, evocând fondul, în mod greșit și în absența oricărei motivări raportate la constatarea și localizarea culpei procesuale în sarcina pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor, instanța de apel a stabilit în sarcina ambilor pârâți, Muzeul Național de Artă al României și Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național, obligația de plată, în solidar, a cheltuielilor de judecată, fără nicio referire la culpa procesuală și la limitele acestei culpe, punctual în sarcina fiecăruia dintre pârâți, prin aceasta încălcându-se flagrant dispozițiile art. 276-277 C. proc. civ.

Soluția pronunțată pe fondul cauzei vizează în principal, într-o proporție covârșitoare, poziția procesuală a pârâtului Muzeul Național de Artă al României, recunoscut de către instanță ca fiind custodele care a preluat în numele Statului Român colecția V.S., cât și actualul deținător în posesia căruia se află în prezent întreaga colecție.

Devreme ce instanța a reținut că doar pârâtul Muzeul Național de Artă al României este custodele bunurilor mobile revendicate, aflate în prezent în posesia acestuia, se naște prezumția că și interesul acestui pârât prevalează în stabilirea cheltuielilor de judecată, calculate proporțional cu acest interes și nu prin obligarea solidară cu pârâtul Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național.

Rezultă că instanța de apel s-a pronunțat extra petita, săvârșind un exces de putere atunci când a considerat că sunt îndeplinite condițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., referitor la culpa procesuală a pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național „căzut în pretenții", fără să invoce în această motivare superficială nici un element de probațiune de natură a-i susține temeinicia.

2. Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - motivarea hotărârii recurate este insuficientă și contradictorie.

Față de materialul probator administrat în cauză, reprezentat în proporție covârșitoare de raportul de expertiză, la care constant se raportează instanța de apel, motivarea deciziei recurate apare ca vădit insuficientă, lipsită de bază legală, generând contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, dar care nu se regăsește întocmai în măsurile exprimate în dispozitiv.

Hotărârea cuprinde, pe de o parte, soluții de admitere a cererilor de arătare a titularului dreptului, a unora dintre excepțiile invocate în cauză și a acțiunii precizate, iar pe de altă parte are omisiuni privind efectele acestor soluții, fapt de natură a crea dificultăți la executarea hotărârii și chiar imposibilitatea punerii ei în executare.

Astfel, în dispozitivul hotărârii sunt cuprinse deopotrivă măsuri de admitere în parte a cererilor de arătare a titularului dreptului în persoana Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, formulate de pârâții Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național și Muzeul Național de Artă al României, cât și de admitere a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Afacerilor Externe și Ministerului Finanțelor Publice, cu consecința respingerii acțiunii precizate față de acești doi pârâți.

In ceea ce privește motivarea instanței, aceasta se referă doar la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și la respingerea acțiunii față de acest pârât, fără însă a se motiva în nici un fel soluția de admitere privind cererile de arătare a titularului dreptului, formulate în condițiile art. 64 C. proc. civ.

3. Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - instanța de apel a recunoscut în mod nelegal calitate procesuală pasivă în cauză pârâtului Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național.

Acest pârât nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecății.

Deși instanța de apel califică obiectul acțiunii ca fiind restituire bunuri mobile în temeiul Legii nr. 182/2000, aceasta nu numai că nu a menținut în cauză exclusiv Muzeul Național de Artă al României ca unic deținător al colecției V.S., având calitate procesuală pasivă în calitatea sa de administrator al bunurilor pe care le deține, așa cum stipulează dispozițiile Legii nr. 182/2000, dar, mărginindu-se la a considera ca unic material probator pertinent și unic temei legal raportul de expertiză efectuat în cauză, a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, constatând că bunurile au fost preluate ilegal și urmează a fi restituite moștenitorilor, fără însă a preciza cine anume este autorul punctual al preluării ilegale.

In aceste condiții, obligarea în solidar a Ministerului Culturii și Cultelor, alături de celălalt copârât, la restituirea în natură a bunurilor aparținând Colecției V.S., este vădit nelegală, întrucât oricare ar fi temeiul de drept aplicabil în speță - dreptul comun reprezentat de art. 480 și urm. C. civ. sau Legea nr. 182/2000, Ministerul Culturii și Cultelor rămâne în afara cadrului procesual. Acestui pârât nu îi sunt opozabile efectele raportului juridic obligațional privind restituirea în natură - în cazul în care această măsură ar fi pusă în aplicare, devreme ce, potrivit principiului „nemo quod non habet", nimeni nu poate fi obligat să dea ceea ce nu are, Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național neputând fi calificat nici ca posesor neproprietar conform dreptului comun (art. 480 C. civ.) și, cu atât mai puțin ca deținător, conform Legii nr. 182/2000, care stabilește expres în art. 99 alin. (2) că „Bunurile culturale mobile, preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin pe baza unei hotărâri judecătorești definitive".

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare la recursurile ambilor pârâți, solicitând admiterea în parte a acestora, mai puțin a motivului de recurs prin care se contestă admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Externe. Pe acest aspect, intimatul-pârât a arătat că soluția instanței de apel este legală în raport de dispozițiile art. 99 alin. (2) și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, care conferă calitate procesuală pasivă în cauză Muzeului Național de Artă al României și Ministerului Culturii și Cultelor.

Totodată, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a precizat că afirmațiile recurentului-pârât Muzeul Național de Artă al României privind pretențiile Ministerului Afacerilor Externe asupra Colecției S. sunt nefondate, Ministerul Afacerilor Externe urmând să respecte întocmai ceea ce se va dispune, cu caracter definitiv și irevocabil, în prezentul dosar.

La recursul pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor a mai formulat întâmpinare și recurentul-pârât Muzeul Național de Artă al României, care a solicitat admiterea criticilor din acest recurs, cu excepția celor vizând lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Culturii și Cultelor, cu privire la care a susținut că sunt neîntemeiate în raport de dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Examinând deciziile atacate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul pârâtului Muzeul Național de Artă al României împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curții de Apel București este nefondat.

1. Deși întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., primul motiv de recurs nu vizează nici una dintre ipotezele acestui caz de modificare - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, deoarece din dezvoltarea lui nu rezultă nici o critică care să se circumscrie acestor ipoteze.

Astfel, recurentul a invocat generic că motivarea instanței de apel este incompletă, deoarece nu are în vedere problemele de drept și de fapt deduse judecății, ci problematica generală a restituirilor, fără a arăta, însă, în concret, care sunt acele probleme de drept și de fapt din speță, la care instanța nu a răspuns în motivarea hotărârii pronunțate.

Or, în absența unor asemenea elemente nu este posibilă declanșarea controlului judiciar în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru ipoteza nemotivării hotărârii, deoarece pentru aceasta partea care a formulat recurs este obligată să individualizeze în cererea sa, în mod punctual, aspectele asupra cărora nu poartă motivarea instanței de apel, după cum rezultă din interpretarea art. 3021 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul a invocat că motivarea instanței de apel este contradictorie prin raportare la probatoriul administrat în cauză, sens în care a susținut că acesta a fost interpretat greșit de instanță și a solicitat reanalizarea lui.

Criticile subsumate ipotezei motivării contradictorii nu se circumscriu, însă, cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., devreme ce prin ele recurentul pretinde că, raportat la probele administrate în cauză, instanța de apel a reținut greșit că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor asupra bunurilor mobile revendicate.

Modul în care instanța de apel, în urma evaluării probatoriului administrat, a stabilit o anumită situație de fapt nu mai poate constitui motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, fiind abrogat la data de 02 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunțarea deciziei atacate, care a avut loc la data de 15 mai 2009.

Așa fiind, reevaluarea de către instanța de recurs a situației de fapt pe aspectul invocat de recurent nu este posibilă, criticile formulate în acest sens neputându-se încadra nici în cazul de modificare indicat în cererea de recurs - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - și nici în alt caz de modificare sau casare dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs.

In actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea de a reevalua în acest scop probele, așa cum urmărește în realitate recurentul, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

De aceea, criticile subsumate primului motiv de recurs, formulate pe aspectul situației de fapt, nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.

2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost indicat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Pentru a atrage încadrarea în drept în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recursul trebuie să cuprindă critici prin care să se indice care este actul juridic dedus judecății greșit interpretat de instanță și să se argumenteze de ce acest act a fost interpretat greșit prin raportare la clauzele lui. Actul juridic la care se referă textul nu se confundă cu înscrisurile probatorii administrate în cauză, fiind vorba despre act juridic în sensul de operațiune juridică constând într-o manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv de a naște, modifica sau stinge un raport juridic civil concret (de exemplu un testament, un contract etc).

Or, în speță, prin criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu indică care este actul juridic greșit interpretat de instanța de apel, ci reia din nou problema interpretării probelor, susținând că, în raport de acestea, în mod greșit instanța de apel a reținut în favoarea reclamanților - care nu ar fi făcut dovada, bun cu bun, că ceea ce au solicitat a aparținut în proprietate autorului lor - un titlu valabil asupra bunurilor mobile revendicate, nesocotind astfel dispozițiile art. 1909 C. civ., care ar opera în favoarea sa.

Rezultă că nici una din criticile subsumate celui de-al doilea motiv de recurs nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurent - art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Criticile prin care se aduc în discuție probele administrate, tinzând la reaprecierea acestora în vederea determinării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel pe aspectul titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate, nu se încadrează nici în cazul de modificare indicat de recurent, dar nici în celelalte cazuri de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru realizarea controlului judiciar în recurs. Ca atare, ele nu pot fi analizate în recurs în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., situația de fapt stabilită pe bază de probe nemaiputând fi cenzurată în această cale extraordinară de atac după abrogarea pct. 11 al art. 304, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

In ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 1909 C. civ., care ar opera în favoarea recurentului - deținător al bunurilor mobile revendicate, aceasta se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar ea nu este fondată.

Astfel, în speță, este definitiv stabilit de instanța de apel, ca situație de fapt rezultând din probele administrate, că pârâtul Muzeul Național de Artă al României a primit în custodie bunurile mobile în litigiu, ceea ce înseamnă că acest pârât este un simplu detentor precar al respectivelor bunuri, neavând calitatea de posesor.

In consecință, raportat la această situație de fapt, nu se poate reține că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1909 C. civ. prin aceea că nu a recunoscut în favoarea pârâtului Muzeul Național de Artă al României calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate. Aceasta deoarece, neavând calitatea de posesor al bunurilor, pârâtului Muzeul Național de Artă al României nu i se poate aplica regula înscrisă în art. 1909 C. civ., în conformitate cu care, în materie de bunuri mobile, posesiunea de bună-credință valorează titlu de proprietate.

3. Stabilind că pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Finanțelor Publice nu au calitate procesuală pasivă în cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, astfel că motivul de recurs formulat pe acest aspect nu este fondat, ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Fiind învestită cu o acțiune în revendicare mobiliară întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000, în mod corect instanța de apel a reținut că pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Finanțelor Publice nu se legitimează procesual pasiv în acest raport juridic, față de dispozițiile art. 99 alin. (2) și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000.

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil cuprinde dispoziții exprese în materia restituirii bunurilor culturale mobile de patrimoniu. Ca lege specială în materia acestor bunuri, din care fac parte și bunurile mobile în litigiu, Legea nr. 182/2000 se aplică cu prioritate față de dreptul comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogam.

Așa fiind, în mod legal instanța de apel a făcut aplicarea la speță a dispozițiilor art. 99 alin. (2) și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, reținând pe temeiul acestora că pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Finanțelor Publice nu au calitate procesuală pasivă.

Art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 prevede că bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorități ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept și vor fi restituite acestora de către instituțiile care le dețin, pe baza unei hotărâri judecătorești definitive, iar art. 6 alin. (3) din aceeași lege prevede că Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Rezultă că, în accepțiunea legii speciale, raportul juridic privind revendicarea bunurilor culturale mobile trebuie opus instituțiilor care dețin aceste bunuri și Ministerului Culturii și Cultelor, ca reprezentant al statului român, care astfel dobândesc calitate procesuală pasivă.

Or, în speță, pârâții Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Finanțelor Publice nu sunt nici deținători ai bunurilor culturale mobile revendicate de reclamanți - calitate stabilită în persoana Muzeului Național de Artă al României - și nici reprezentați ai statului român, recunoscuți ca atare de legea specială în privința raporturilor având ca obiect patrimoniul cultural național mobil, așa încât ei nu se pot legitima procesual pasiv în acțiunea în revendicare dedusă judecății.

Faptul că Ministerul Afacerilor Externe a repatriat bunurile litigioase și le-a predat Muzeului Național de Artă, putând eventual să aibă asupra acestor bunuri pretenții proprii, nu este de natură să-i confere calitate procesuală pasivă în cauză, cum greșit pretinde recurentul.

Aceasta deoarece, calitatea procesuală se apreciază prin raportare la obiectul concret al învestirii instanței, iar nu prin raportare la eventuale alte pretenții pe care părțile în judecată le-ar putea avea unele față de altele, dar cu care nu au învestit instanța.

Cum, în speță, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe nu a învestit instanța cu o cerere proprie întemeiată pe contractul de depozit ce ar fi intervenit între el și recurent cu privire la bunurile litigioase, invocarea de către recurent a dispozițiilor legale din materia contractului de depozit pentru a justifica legitimarea procesuală în cauză a pârâtului Ministerul Afacerilor Externe este ineficientă pe acest aspect.

De altfel, este de observat că prin întâmpinarea depusă la recursul Muzeului Național de Artă al României, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a precizat că nu are pretenții asupra Colecției S. și că va respecta întocmai ceea ce se va dispune, cu caracter definitiv și irevocabil, în prezentul dosar.

Relativ la problema calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în mod greșit recurentul susține că aceasta trebuie privită prin prisma plăților efectuate la repatrierea Colecției S.

Litigiul dedus judecății nu poartă asupra acestor cheltuieli, ci asupra revendicării Colecției S., or față de limitele legalei învestiri a instanței, de care aceasta este ținută, conform art. 129 alin. (6) C. proc. civ., calitatea procesuală pasivă în cauză este subordonată dispozițiilor Legii nr. 182/2000, care exclud participarea în proces a Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al statului român, conform celor deja arătate.

4. Recurentul a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că, în evocarea fondului, instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut, pe de o parte pentru că a dispus restituirea unor bunuri pe care reclamanții nu le-au precizat expres în cererea lor de restituire, în care s-au rezumat să arate generic că solicită bunurile din niște liste, iar pe de altă parte pentru că nu a menționat în dispozitivul hotărârii pronunțate, acolo unde era cazul, dacă bunul este copie, replică sau fals, ceea ce s-a datorat neîncuviințării, în întregime, a obiecțiunilor la raportul de expertiză ce tindeau la stabilirea acestor împrejurări.

Relativ la listele de bunuri depuse de reclamanți, recurentul a imputat instanței de apel că nu a verificat veridicitatea acestor înscrisuri, contestate de el în privința adăugirilor cu scris de mână.

Este adevărat că în cererea de chemare în judecată, reclamanții nu au enumerat bunurile ce alcătuiesc Colecția V.S. revendicată, dar pentru individualizarea acestora, ei au făcut trimitere la listele anexate acțiunii. Mai mult decât atât, prin cererea precizatoare formulată la data de 26 iunie 2001 (fila 93 dosar nr. 2779/2001 Judecătoria Sectorului 1), reclamanții au arătat expres că obiectul acțiunii îl constituie toate obiectele din cele 6 liste anexe ale procesului-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977, care poartă pe fiecare pagină semnătura de primire a acestor bunuri de către reprezentantul Muzeului Național de Artă, liste depuse la dosar împreună cu procesul-verbal, la termenul la care s-a precizat acțiunea (filele 94-141 dosar nr. 2779/2001 Judecătoria Sectorului 1).

Prin urmare, obiectul revendicării a fost cert individualizat de reclamanți în cuprinsul cererii lor de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, prin trimitere expresă la bunurile din cele 6 liste anexe ale procesului-verbal de predare-primire nr. 2491 din 14 aprilie 1977, ceea ce echivalează cu legala învestire a instanței cu revendicarea bunurilor din respectivele liste anexe.

In atare condiții, dispunând restituirea către reclamanți a bunurilor din listele la care aceștia au făcut trimitere în acțiunea precizată, instanța nu a acordat mai mult decât s-a cerut, ci s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în limita obiectului cererii deduse judecății, astfel că din această perspectivă nu sunt îndeplinite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

In ceea ce privește veridicitatea listelor de bunuri depuse de reclamanți, contrar susținerilor recurentului, aceasta a fost verificată de instanța de apel, care a reținut netemeinicia contestării de către Muzeul Național de Artă al României a adăugirilor cu pixul de la pozițiile 26, 28, 29 și 30 din listele de bunuri depuse de reclamanți, față de împrejurarea că toate bunurile individualizate în liste au fost identificate de experții care au efectuat expertiza dispusă în cauză, existând astfel o suprapunere perfectă între conținutul material al înscrisurilor și bunurile expertizate.

Pe de altă parte, faptul că instanța nu a menționat în dispozitivul hotărârii care din bunurile restituite sunt copii, replici sau falsuri, nu echivalează cu o pronunțare plus petita în sensul art. 304 pct. 6 C. proc. civ., cum greșit pretinde recurentul.

Cât timp prin hotărârea recurată s-a dispus restituirea Colecției V.S. în componența în care aceasta a fost preluată și deținută de Muzeul Național de Artă al României, identificată ca atare prin raportul de expertiză efectuat în cauză, întregită cu răspunsurile la obiecțiuni, nu are nicio relevanță faptul că în dispozitivul respectivei hotărâri nu s-a menționat care bunuri sunt copii, replici sau falsuri, fiind evident că restituirea nu a vizat alte bunuri decât cele revendicate.

Identificarea bunurilor restituite, făcută de instanța de apel, în dispozitivul hotărârii pronunțate în evocarea fondului, prin trimitere la raportul de expertiză, care a identificat bunurile ce intră în componența Colecției V.S., regăsite ca atare la Muzeul Național de Artă al României, nu lasă nici un dubiu că bunurile restituite sunt cele revendicate, deținute în Colecția V.S. de Muzeul Național de Artă al României, așa cum ele au existat în Colecție la data preluării, situație față de care nu se poate reține că, nemenționând în dispozitivul hotărârii care din bunurile restituite sunt copii, replici sau falsuri, instanța de apel ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.

Argumentul adus de recurent în justificarea necesității unei asemenea mențiuni în dispozitivul hotărârii de restituire, acela de a se evita eventualele piedici la executare, nu poate fi astfel primit, cu atât mai mult cu cât hotărârea a fost deja executată. Reprezentanții intimaților-reclamanți au declarat în ședința publică de la termenul de dezbatere pe fond a recursului că hotărârea de restituire a fost executată, sens în care au depus la dosar, în copie, procesele-verbale de executare încheiate la 12 noiembrie 2009 și respectiv 16 noiembrie 2009.

5. In cadrul ultimului motiv de recurs, recurentul a imputat instanței de apel faptul că nu a avut în vedere hotărârile judecătorești anterioare, prin care s-a stabilit în mod irevocabil, în primul litigiu dintre părți privind revendicarea acelorași bunuri, lipsa calității procesuale active și pasive, susținând că, față de aceste hotărâri, în prezenta cauză nu se putea stabili că reclamanții au calitate procesuală activă și că pârâtul Muzeul Național de Artă al României are calitate procesuală pasivă, decât prin nesocotirea principiului puterii lucrului judecat, care se opune la stabilirea într-o nouă judecată a altei situații decât cea stabilită anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Sub aspect formal, raportat la criticile care i se subsumează, privitoare la pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat, acest motiv de recurs se încadrează exclusiv în cazul de modificare prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., iar nu și în cele prevăzute de pct. 4 și 7 ale art. 304 C. proc. civ., indicate greșit în cererea de recurs.

Motivul în discuție nu este, însă, întemeiat și nu face astfel operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:

Este adevărat că între părți a mai existat o judecată privind revendicarea acelorași bunuri, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 182/2000, dar aceasta nu a dezlegat problema calității procesuale active și pasive, spre a se putea reține că, pe aceste aspecte, judecata anterioară se impune în prezentul litigiu cu forța prezumției de lucru judecat.

Contrar susținerilor recurentului, judecata anterioară dintre părți s-a făcut pe excepția de prescripție, iar nu pe excepțiile lipsei calității procesuale active și pasive, fapt ce rezultă în mod neîndoielnic din verificarea hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat în mod irevocabil primul litigiu dintre părți.

Este vorba despre decizia civilă nr. 50/A din 25 septembrie 1995 a Curții de Apel București, secția a III a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 544 din 11 februarie 1997 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, hotărâre pe care deși partea nu a indicat-o expres în cererea sa, în dezvoltarea ultimului motiv de recurs, este cea pe care a avut-o în vedere în susținerea acestuia, după cum a confirmat reprezentantul său în ședința publică de la termenul de dezbatere pe fond a recursului, la interpelarea instanței.

Prin decizia nr. 50/A din 25 septembrie 1995 a Curții de Apel București (filele 85-86 dosar nr. 2779/2001 Judecătoria Sector 1), s-a admis excepția privind prescripția dreptului la acțiune și s-a respins ca prescrisă acțiunea în revendicarea Colecției V.S., formulată de reclamanții S.L.M. și S.R.V. împotriva pârâtului Muzeul Național de Artă al României.

Decizia nr. 50/A din 25 septembrie 1995 a rămas irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a recursului exercitat de reclamanți împotriva ei, conform deciziei nr. 544 din 1 februarie 1997 a Curții Supreme de Justiție (filele 87-91 dosar nr. 2779/2001 Judecătoria Sector 1).

Susținând că cele stabilite prin această hotărâre irevocabilă, pe aspectul calității procesuale active și pasive, nu pot fi contrazise în noua judecată dintre părți privind revendicarea acelorași bunuri, chiar întemeiată pe o lege nouă, recurentul invocă, practic, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat.

Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat face, într-adevăr, ca ceea ce a fost dezlegat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă să nu mai poată fi repus în discuție într-o nouă judecată, chiar dacă între cele două litigii există anumite diferențe în ce privește părțile, obiectul sau cauza, deoarece constatarea făcută prin hotărâre judecătorească irevocabilă este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre. Altfel spus, ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional în mod irevocabil nu mai poate fi combătut, impunându-se ca un „dat" judecătorului în virtutea prezumției de lucru judecat, prevăzută de art. 1200 pct. 4 C. civ., prezumție ce reprezintă manifestarea pozitivă a puterii lucrului judecat.

Faptul că în prezenta cauză s-a recunoscut calitate procesuală activă reclamanților și calitate procesuală pasivă pârâtului Muzeul Național de Artă al României nu poate, însă, avea semnificația nesocotirii efectului pozitiv al puterii lucrului judecat prin raportare la hotărârea judecătorească irevocabilă pronunțată în litigiul anterior dintre părți, cât timp prin respectiva hotărâre, acțiunea în revendicare de drept comun privind aceleași bunuri mobile, formulată de aceeași reclamanți împotriva pârâtului Muzeul Național de Artă al României, nu a fost soluționată pe calitate procesuală, ci pe prescripție.

Cu atât mai puțin hotărârea judecătorească irevocabilă din litigiul anterior dintre părți nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat în cel pendinte, întemeiat pe o altă cauză, respectiv Legea nr. 182/2000, care nu exista la data primei judecăți, întrucât autoritatea de lucru judecat, care vizează exclusivitatea hotărârii, presupune o triplă identitate între cele două litigii - de părți, obiect și cauză, conform art. 1201 C. civ.

Autoritatea de lucru judecat garantează imposibilitatea rediscutării aceluiași litigiu după rezolvarea lui pe fond prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și nicio lege modificatoare, abrogativă sau interpretativă nu poate înfrânge această interdicție.

O lege nouă, prin care se creează un nou drept subiectiv, poate însă justifica un nou demers judiciar, fără posibilitatea de a fi paralizat prin invocarea excepției autorității de lucru judecat, inoperantă în absența identității unuia din elementele la care se referă art. 1201 C. civ., și anume cauza.

Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, pe care reclamanții și-au întemeiat cea de-a doua acțiune în revendicarea acelorași bunuri și care nu exista la data primei judecăți dintre ei, reglementează un nou cadru juridic pentru restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal de stat după data de 6 septembrie 1940, inexistent anterior, astfel că nu se poate reține identitatea de cauză între cele două litigii dintre părți și, pe cale de consecință, nici autoritatea de lucru judecat în raport de hotărârea dată în primul proces.

De altfel, chiar de ar fi existat identitate de cauză, excepția autorității de lucru judecat nu ar fi fost operantă în speță, în condițiile în care hotărârea din primul proces nu a dezlegat fondul raporturilor juridice dintre părți.

In condițiile în care prima cerere în revendicare formulată de reclamanți a fost respinsă în mod irevocabil fără a se intra în cercetarea fondului, admiterea celei de-a doua cereri în revendicarea acelorași bunuri, întemeiată pe o lege nouă, nu încalcă principiul autorității de lucru judecat și, prin urmare, nu intră în conflict cu raționamentul pentru care Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1.055/2008, a declarat neconstituționalitatea art. 47 din Legea nr. 10/2001, cum greșit pretinde recurentul.

Astfel, în declararea neconstituționalității art. 47 din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituțională a plecat de la faptul că acest text de lege se referă la persoanele îndreptățite care au formulat acțiuni în justiție, pe calea dreptului comun, având ca obiect bunuri imobile preluate abuziv de stat și care au fost respinse prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, dându-le acestor persoane posibilitatea de a solicita măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, indiferent dacă respingerea acțiunii a fost făcută prin pronunțarea asupra fondului cauzei sau pe cale de excepție - „indiferent de natura soluțiilor pronunțate".

In contextul în care textul criticat deschidea calea legii noi, indiferent de natura soluției date anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, acțiunii având ca obiect același bun, Curtea Constituțională a reținut că el retroactivează numai în măsura în care lipsește de autoritate de lucru judecat hotărârea judecătorească irevocabilă anterioară, caz în care legea nouă nu poate constitui temei juridic nou pentru introducerea altei acțiuni de restituire a aceluiași bun, întrucât legiuitorul nu poate dispune nici chiar prin lege asupra unui drept câștigat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă decât dacă ar avea loc o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Raționamentul Curții Constituționale are, deci, în vedere, exclusiv situația în care, anterior intrării în vigoare a legii noi, s-au pronunțat hotărâri judecătorești irevocabile pe fondul cererii de restituire a aceluiași bun, acestea fiind cele care se bucură de autoritate de lucru judecat, ceea ce nu este cazul în speță, unde hotărârea irevocabilă din primul litigiu a fost pronunțată pe excepție și nu pe fond.

Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul analizat nu este fondat și îl va respinge în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Recursul pârâtului Muzeul Național de Artă al României împotriva deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel București este nefondat.

1. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel și-a motivat hotărârea în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de lămurire și completare a dispozitivul deciziei date în evocarea fondului, sens în care a reținut că prin această cerere s-au formulat, în fapt, critici care urmăresc modificarea deciziei date în evocarea fondului, or acestea nu pot fi analizate în procedura prevăzută de Secțiunea a VI - a din Capitolul IV, Titlul III, Cartea II C. proc. civ., ci numai în căile de atac.

Argumentul instanței răspunde, în fapt și în drept, cererii formulate de parte, prin raportare la pretențiile concrete deduse judecății pe această cale, respectându-se astfel exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în ipoteza nemotivării hotărârii.

Celelalte ipoteze ale aceluiași caz de modificare - motivarea contradictorie și străină de natura pricinii, au fost invocate numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică prin care să se releve argumentele contradictorii și străine de natura pricinii ce s-ar regăsi în considerentele hotărârii recurate.

In ceea ce privește solicitarea din finalul primului motiv de recurs, în sensul de a se reanaliza materialul probator și, în urma reevaluării acestuia, de a se constata că hotărârea recurată este lipsită de fundament juridic, aceasta nu se încadrează în nici una dintre ipotezele cazului de modificare invocat de recurent - art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și nici în celelalte cazuri de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ., ce pot fi valorificate în recurs.

Reanalizarea probelor administrate nu mai intră în competența instanței de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, așa încât solicitarea făcută de recurent în acest sens este incompatibilă cu actuala structură a recursului.

2. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost și el indicat formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică care să se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii) dedus judecății.

Singura aserțiune făcută de parte în susținerea celui de-al doilea motiv de recurs este cea potrivit căreia din actele și lucrările dosarului ar rezulta că cererea dedusă judecății era întemeiată, iar opiniile experților, specialiști în domeniu, trebuiau avute in vedere. Aceasta nu relevă, însă, nici un element de natură a permite încadrarea în cazul de modificare indicat prin cererea de recurs - art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ca de altfel nici în celelalte cazuri de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

3. Respingând cererea de lămurire și completare a dispozitivului deciziei nr. 308/A din 15 mai 2009, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a prevederilor art. 2811 și art. 2812 C. proc. civ., așa încât motivul de recurs formulat pe acest aspect este neîntemeiat, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, argumentul pentru care pârâtul Muzeul Național de Artă al României a solicitat instanței de apel lămurirea și completarea deciziei date în evocarea fondului a fost acela că nu și-a însușit răspunsurile la toate obiecțiunile formulate la raportul de expertiză și contestările sale privind identificarea bunurilor litigioase, nepreluându-le în dispozitivul hotărârii, spre a se evita orice problemă de executare.

In felul acesta, pârâtul a adus în discuție aspecte ce țin de fondul raportului juridic dintre părți, or aspectele de fond nu intră sub incidența procedurii prevăzute de art. 2811 C. proc. civ., putând fi valorificate numai prin intermediul căilor de atac.

De altfel, ele au și fost valorificate de parte în recursul exercitat împotriva hotărârii date în evocarea fondului, fiind analizate în acel recurs, în cadrul motivului întemeiat pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

In ceea ce privește dispozițiile art. 2812 C. proc. civ., acestea sunt inaplicabile în speță în raport de pretențiile concrete deduse judecății prin cererea formulată de pârât, care nu vizează nici una din ipotezele avute în vedere de dispozițiile legale invocate, respectiv omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că acest recurs nu este fondat, urmând a-1 respinge ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

III. Recursul pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor (actualmente Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național) împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curții de Apel București este nefondat.

Recurentul a criticat hotărârea atacată în ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în ce privește motivarea hotărârii cu referire la cererile de arătare a titularului dreptului și la excepția lipsei calității procesuale pasive a celui arătat ca titular prin aceste cereri și, în fine, în ce privește stabilirea calității sale procesuale pasive în cauză.

Examinarea acestor critici se va face în ordinea pe care desfășurarea judecății o impune, mai întâi critica vizând calitatea procesuală pasivă a pârâtului-recurent, apoi cea vizând motivarea hotărârii pe aspectele contestate și, în final, cea referitoare la stabilirea cheltuielilor de judecată.

1. Critica prin care recurentul contestă legalitatea recunoașterii calității sale procesuale pasive în cauză este neîntemeiată, nefiind îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanța a fost învestită cu o acțiune în revendicare mobiliară, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil.

Fiind vorba despre o lege specială în materia bunurilor culturale mobile de patrimoniu, cum este și cazul celor în litigiu, Legea nr. 182/2000 se aplică raportului juridic dedus judecății, înlăturând aplicarea dispozițiilor de drept comun, în virtutea principiului specialia generalibus derogam.

Or, potrivit legii speciale, nu doar deținătorul bunurilor culturale mobile este chemat să răspundă în raportul juridic de restituire având ca obiect asemenea bunuri, ci și statul român reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor, ambii legitimându-se procesual pasiv în acest raport juridic.

Astfel, pe lângă dispozițiile art. 99 alin. (2), pe care recurentul le invocă în justificarea legitimării procesuale pasive în cauză a pârâtului Muzeul Național de Artă al României, în calitate de deținător al bunurilor mobile culturale revendicate, Legea nr. 182/2000 mai are o dispoziție relevantă pe aspectul calității procesuale în raporturile juridice ce au ca obiect patrimoniul cultural național mobil, și anume art. 6 alin. (3).

Potrivit acestui din urmă text, Ministerul Culturii și Cultelor reprezintă statul român în relațiile interne și internaționale care au ca obiect patrimoniul cultural național mobil.

Rezultă că, prin voința legiuitorului, Ministerul Culturii și Cultelor trebuie să participe, în calitate de reprezentant al statului român, în orice raport juridic ce are ca obiect bunuri culturale mobile de patrimoniu, astfel că pe acest temei el se legitimează procesual pasiv și în prezenta cauză.

Statul român fiind cel care a preluat ilegal bunurile revendicate - iar nu Muzeul Național de Artă al României, care este doar custodele respectivelor bunuri, primite de la stat prin Ministerul Afacerilor Externe - se justifică obligarea sa la restituire în raportul juridic dedus judecății, prin reprezentantul stabilit de lege, și cum pentru bunurile culturale mobile statul român este reprezentat de Ministerul Culturii și Cultelor, conform art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, în mod legal instanța de apel i-a recunoscut acestei entități calitate procesuală pasivă în cauză și a obligat-o la restituire.

2. Pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea atacată pentru nemotivare și motivare contradictorie.

Astfel, pe de o parte se pretinde că instanța de apel nu a motivat soluția de admitere a cererilor de arătare a titularului dreptului, iar pe de altă parte că soluția de admitere a acestor cereri vine în contradicție cu cea de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice, arătat ca titular al dreptului prin respectivele cereri.

Nici una din cele două critici nu este întemeiată, ceea ce are drept consecință inaplicabilitatea în speță a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Pentru a admite cererile de arătare a titularului dreptului cu care a fost învestită de pârâții Ministerul Culturii și Cultelor și Muzeul Național de Artă al României, instanța a reținut în considerentele hotărârii recurate că soluția se impune în raport de dispozițiile art. 64 C. proc. civ., întrucât respectivele cereri au fost formulate într-o acțiune reală.

O asemenea motivare, deși sumară, întrunește exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța argumentându-și în fapt și în drept soluția, prin indicarea textului de lege care reglementează condițiile cererii de arătare a titularului dreptului și, raportat la situația de fapt din speță, a motivului pentru care a apreciat că cererile pârâților îndeplinesc condițiile prevăzute de acest text.

Pe de altă parte, este de observat că soluția de admitere a cererilor pârâților de arătare a titularului dreptului, prin care s-a indicat ca având această calitate statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu vine în contradicție cu soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice.

Admiterea unei cereri de arătare a titularului dreptului este condiționată, conform art. 64 C. proc. civ., de formularea ei într-un proces în care reclamantul urmărește valorificarea unui drept real, iar pârâtul împotriva căruia s-a îndreptat pretinde că este un simplu detentor al bunului asupra căruia poartă dreptul real invocat de reclamant și afirmă că titularul dreptului este un terț.

Prin cererea de arătare a titularului dreptului, pârâtul nu formulează pretenții împotriva terțului, ci se apără numai față de reclamant, urmărind atragerea forțată în proces a persoanei care ar putea să răspundă la pretențiile reclamantului, scop în care cererea sa are ca efect dobândirea de către terț a calității de parte în proces, conform art. 66 C. proc. civ.

Prin urmare, faptul dacă terțul indicat de pârât ca titular al dreptului asupra bunului cu privire la care reclamantul pretinde un drept real are sau nu această calitate este lipsit de semnificație în ceea ce privește soluția pe cererea de arătare a titularului dreptului, condiționată doar de afirmarea, nu și de existența calității de titular al dreptului în persoana terțului. Existența unei asemenea calități în persoana terțului se verifică în raportul obligațional în care se pretinde că acesta trebuie să răspundă, născut din cererea de chemare în judecată a reclamantului, și ridică o problemă de calitate procesuală, care se poate solda cu orice rezultat.

Așa fiind, soluția de admitere a cererilor pârâților de arătare a titularului dreptului nu este incompatibilă cu aceea de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a celui arătat ca titular al dreptului, cu consecința că, raportat la aceste soluții, hotărârea recurată nu cuprinde măsuri contradictorii, cum greșit pretinde recurentul.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut, în primul rând, că instanța de apel s-a pronunțat extra petita prin obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Critica nu este întemeiată, deoarece prin admiterea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de reclamanți, instanța de apel a soluționat o cerere accesorie cu care a fost legal învestită, neputându-i-se astfel imputa o pronunțare extra petita, spre a fi aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Cât privește faptul dacă soluția dată pe cererea de cheltuieli de judecată a reclamanților este sau nu corectă, prin raportare la dispozițiile art. 274 alin. (1), art. 276 și art. 277 C. proc. civ., acesta ține de modul de aplicare a legii, așa încât toate celelalte critici subsumate motivului de recurs care vizează acest aspect nu se încadrează în cazul de modificare indicat de recurent - art. 304 pct. 6 C. proc. civ., ci în cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a cărui perspectivă vor fi analizate în continuare.

Astfel, recurentul a susținut că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în solidar cu pârâtul Muzeul Național de Artă al României, în absența oricărei motivări referitoare la culpa lor procesuală și la limitele acestei culpe, încalcă dispozițiile art. 274 alin. (1), art. 276 și art. 277 C. proc. civ.

Referitor la culpă, recurentul a precizat că întrucât pârâtul Muzeul Național de Artă al României a fost recunoscut de instanță ca fiind custodele ce a preluat în numele statului roman Colecția V.S. revendicată, pe care o deține și în prezent, numai în sarcina acestuia trebuiau stabilite cheltuielile de judecată, iar nu și în sarcina sa, în solidar cu primul pârât.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a făcut o corectă aplicare la speță a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. atunci când 1-a obligat la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, condiția culpei procesuale, pe care acesta o contestă, fiind îndeplinită în persoana sa.

La baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă, într-adevăr, culpa procesuală, dedusă din expresia „partea care cade în pretenții", cuprinsă în dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

A cădea în pretenții, deci a fi în culpă procesuală, înseamnă a pierde procesul, fiind în această situație și partea care a fost obligată la o anumită prestație ca efect al admiterii cererii celeilalte părți, cum este cazul în speță în ceea ce îl privește pe pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor.

Astfel, pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor a fost chemat în judecată de reclamanți în calitate de reprezentant al statului român, care a preluat ilegal bunurile revendicate și, în această calitate, conferită expres de dispozițiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 182/2000, el a fost obligat la restituire, soluție confirmată în recurs.

Culpa procesuală a paratului Ministerul Culturii și Cultelor este, deci, neîndoielnică, ea rezultând din faptul că această parte a fost obligată să răspundă în raportul juridic dedus judecății.

In ce privește încălcarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., aceasta a fost invocată formal, nefiind arătat, în concret, prin raportare la situația din speță, nici un element referitor la problema compensării cheltuielilor de judecată, pe care o reglementează art. 276 C. proc. civ.

Ceea ce pretinde, de fapt, recurentul, este greșita sa obligare, în solidar cu pârâtul Muzeul Național de Artă al României, la plata cheltuielilor de judecată, or această critică aduce în discuție modul de aplicare la speță exclusiv a dispozițiilor art. 277 C. proc. civ.

Critica este, însă, neîntemeiată.

In condițiile în care pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor este în culpă procesuală, fiind obligat, conform legii, să răspundă pentru stat, care a preluat ilegal bunurile revendicate, alături de deținătorul actual al respectivelor bunuri, pârâtul Muzeul Național de Artă al României, situație în care nu se poate pune problema inegalității între cei doi pârâți din punctul de vedere al culpei lor procesuale, în mod legal instanța i-a obligat pe ambii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, acest mod de lichidarea a cheltuielilor de judecată fiind reglementat de art. 277 C. proc. civ. pentru ipoteza coparticipării procesuale.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că recursul pârâtului Ministerul Culturii și Cultelor (actualmente Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național) este nefondat și îl va respinge în consecință, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Muzeul Național de Artă al României împotriva deciziei nr. 483 din 12 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Culturii și Cultelor (actualmente Ministerul Culturii, Cultelor și Patrimoniului Național) împotriva deciziei nr. 308 A din 15 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 aprilie 2010.