Assignment of court costs for procedural fault after administrative claim rendered moot by post-filing satisfaction

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3.362 din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția rămânerii fără obiect a acțiunii, respingându-se în consecință acțiunea formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul M.J.L.C. A fost de asemenea respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de daune morale, fiind obligat acesta la plata sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că cererea reclamantului având ca obiect redobândirea cetățeniei române a fost examinată și avizată pozitiv la data de 6 iulie 2009, aspect confirmat de către reclamant, care la data de 20 octombrie 2009 a solicitat să se ia act că acțiunea a rămas fără obiect și că nu insistă în ceea ce privește petitul privind daunele morale.

S-a mai constatat că pârâtul a dat curs solicitării reclamantului după introducerea cererii de chemare în judecată, reținându-se astfel culpa sa procesuală, în raport cu prevederea art. 274 C. proc. civ.

De asemenea judecătorul fondului a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) din același act normativ, apreciind onorariul nejustificat de mare în raport cu munca avocatului și complexitatea cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.J., criticând soluția pronunțată prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea sentinței pronunțate în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

S-a susținut că o atare obligație are la bază culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, or, după cum rezultă din considerentele și dispozitivul sentinței pronunțate, instanța nu a stabilit culpa procesuală a autorității, iar pârâtul nu a căzut în pretenții față de reclamant.

Pe de altă parte, s-a mai opinat, obligarea la plata cheltuielilor de judecată nu are fundament față de soluția pronunțată, în speță nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admiterea acestui capăt de cerere.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Alin. (2) al aceluiași text de lege stipulează că judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Este adevărat că cererea reclamantului a fost soluționată favorabil, dar, așa cum corect a reținut și instanța de fond, aceasta s-a produs ulterior datei la care reclamantul a înregistrat cererea de chemare în judecată.

De reținut în speța dedusă judecății este și împrejurarea că, anterior sesizării instanței de judecată, reclamantul s-a adresat autorității pârâte solicitând analizarea și soluționarea cererii sale, comunicarea demersurilor concrete întreprinse și termenul preconizat de soluționare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, pronunțând o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

În consecință pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de M.J., împotriva sentinței civile nr. 3.362 din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 aprilie 2010.