Incompatibility of foreign fine amount with domestic maximum in sentenced-person transfer

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 314 din 3 ianuarie 2009 pronunțată în dosarul nr. 8310/2/2009 (2082/2009) Curtea de Apel București, secția I penală, a admis contestația la executare formulată de condamnatul N.G. împotriva sentinței penale nr. 146 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, pe motiv de împiedicare la executare.

În baza art. 144 lit. b) și art. 146 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004 a adoptat amenda de 460.575 Euro la suma de 50.000 lei, aceasta fiind amenda maximă prevăzută de legislația penală română.

A menținut celelalte dispozițiile ale sentinței contestate.

Prin sentința penală nr. 146 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, s-au dispus următoarele:

Admite contestația la executare formulată de condamnatul N.G. împotriva sentinței penale nr. 146 din 19 mai 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, pe motiv de împiedicare la executare.

În baza art. 144 lit. b) și art.146 alin. (1) și (2) din Legea nr. 302/2004, adaptează amenda de 460.575 Euro la suma de 50.000 lei, aceasta fiind limita maximă prevăzută de legislația penală română.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței contestate.

Onorariul apărătorului din oficiu de 100 lei va fi suportat din fondul Ministerului Justiției.

Contestatorul N.G. a solicitat reducerea cuantumului amenzii în sumă de 460.575 Euro la 50.000 lei, cuantumul maxim al amenzii penale prevăzut de legislația română și a susținut că nu a avut parte de un proces penal echitabil în statul de condamnare.

Instanța de fond a apreciat contestația întemeiată, considerând că este incident cazul prevăzut de art. 461 lit. c) C. proc. pen., respectiv există o cauză de împiedicare la executare. În acest sens a apreciat că sunt și dispozițiile art. 144 lit. b) și art. 146 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală care obligă instanțele române să adapteze pedepsele incompatibile cu legislația română. Or, pedeapsa amenzii penale în legislația română are drept cuantum maxim suma de 50.000 lei [art. 53 pct. 1 lit. c) C. pen.], aceasta corespunzând gravității faptelor penale comise de condamnat.

În ceea ce privește critica cu privire la hotărârea de condamnare, instanța a apreciat-o ca fiind tardivă, aceasta putând fi ridicată doar în procedura de transfer a condamnatului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care a criticat-o pentru nelegalitate. Se susține în esență, că temeiul juridic - art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 - în baza căruia instanța de fond a modificat amenda aplicată de statul de condamnare, nu este aplicabil în cauză. Se arată că între România și Republica Italiană s-a încheiat un Acord asupra transferului persoanelor condamnate ratificat prin Legea nr. 83/2006 care prevede că cele două părți vor aplica pentru realizarea transferului procedura prevăzută de art. 9 paragraful 1 lit. a) din Convenție, excluzând posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate. Posibilitatea adoptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze: natura sau durata pedepsei este necompatibilă cu legislația națională, nu și când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.

În concluzie, se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și în fond, respingerea contestației la executare ca nefondată.

Examinând sentința contestată prin prisma criticilor formulate de către parchet și a dispozițiilor legale în materie, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 144 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, autoritățile statului român sunt obligate:

a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în condițiile enunțate la art. 146.

b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în condițiile prevăzute de art. 146.

Aceste dispoziții legale sunt identice celor prevăzute în art. 9 paragraful 1 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate ratificate prin Legea nr. 76/1996.

România și Republica Italiană au încheiat un Acord asupra transferului persoanelor condamnate, ratificat prin Legea nr. 83/2006, care prevede expres în art. 6 alin. (1) că cele două părți vor aplica pentru realizarea transferului procedura prevăzută de art. 9 paragraful 1 lit. a) din Convenție, excluzând prin urmare posibilitatea schimbării condamnării persoanei transferate.

Prin urmare, temeiul juridic - art. 144 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 - în baza căruia instanța de judecată a modificat amenda penală aplicată de statul de condamnare, nu este aplicabil în cauză.

Art. 10 alin. (1) pct. 2 din Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate la care face trimitere art. 9 pct. 1 lit. a) prevede totuși posibilitatea adaptării pedepsei în ipoteza în care natura sau durata acesteia este incompatibilă cu legislația statului de executare.

Analizând conținutul normei juridice (preluate în cuprinsul art. 146 alin. (1) din Legea nr. 302/2004), se constată, în primul rând, că nu se instituie în sarcina instanței de judecată o obligație ci se conferă condamnatului o vocație.

Este adevărat că art. 146 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 prevede posibilitatea schimbării condamnării după transferarea persoanei condamnate, însă trebuie remarcat că transferul este rezultatul unui acord între două state, iar statul de condamnare și-a exprimat acest acord având în vedere inclusiv procedura pe care statul român a ales-o prin sentința penală nr. 146/2008, respectiv continuarea executării.

În al doilea rând, posibilitatea adaptării pedepsei este prevăzută doar în două ipoteze - natura sau durata pedepsei este incompatibilă cu legislația națională - nu și când cuantumul, în cazul pedepsei pecuniare, este incompatibil.

Această interpretare, în sensul că amenda penală nu poate fi adaptată legislației naționale este confirmată și de existența în cuprinsul Legii nr. 302/2004 (Titlul VII Capitolul 2 Secțiunea a 4-a) a unor dispoziții speciale referitoare la recunoașterea și executarea reciprocă a sancțiunilor pecuniare.

Astfel art. 1871 41 alin. (1) prevede că autoritățile judiciare române de executare recunosc o hotărâre fără alte formalități și iau imediat toate măsurile necesare pentru executarea acesteia, cu excepția cazului în care se constată că este aplicabil unul din motivele de nerecunoaștere sau neexecutare.

Legea nr. 302/2004 prevede o singură situație în care instanța de judecată (autoritatea judiciară de executare conform art. 1871 35) poate modifica sancțiunea pecuniară, respectiv ipoteza prevăzută de art. 1871 43 alin. (1), în care hotărârea se referă la fapte care nu au fost comise pe teritoriul statului emitent, instanța de judecată poate decide să reducă suma pedepsei la suma maximă prevăzută, pentru fapte similare, de legea română, atunci când faptele intră în competența instanțelor române.

Aceste dispoziții au fost implementate urmare Deciziei-Cadru a Consiliului 2005/214/JAI, din 24 februarie 2005 [art. 8 alin. (1)] și singura situație în care se poate modifica o amendă penală nu este aplicabilă în cauză.

În consecință, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și rejudecând, va respinge contestația la executare ca nefondată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în fond. În recurs, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva sentinței penale nr. 316 din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală, privind pe intimatul contestator N.G.

Casează sentința atacată și rejudecând în fond:

Respinge, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestator împotriva sentinței penale nr. 146 din 19 mai 2009 a Curții de Apel București, secția I-a penală

Obligă intimatul contestator la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 februarie 2010.