Sufficiency of judicial control versus preventive arrest for unauthorized computer data interception and spyware commercialization

Asupra recursului penal de față:

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 6 din 13 august 2010 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 543/45/2010, s-a dispus respingerea, ca nefondată a cererii formulate de inculpatul A.M., privind liberarea provizorie sub control judiciar.

A obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut, în fapt, următoarele:

Prin încheierea nr. 1 din 3 iunie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A.M., reținându-se săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 19 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 51/1991 cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 3 din Legea nr. 161/2003, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen., rap. la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. rap. la art. 43 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2); art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 161/2003 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Măsura arestării preventive a fost prelungită, ulterior, prin Decizia nr. 2799 din 30 iulie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul disp. art. 155 C. proc. pen. cu referire la art. 159 alin. (6) C. proc. pen., de la 1 august 2010 până la 30 august 2010, inclusiv.

Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, instanța de fond - după admisibilitatea în principiu a cererii - a reținut că, raportat la infracțiunile presupus a fi fost săvârșite de inculpat și pentru care există probe ce justifică bănuiala rezonabilă de comitere, la reprezentarea inculpatului că prin folosirea softului respectiv încalcă drepturile și libertățile individuale ale posesorilor telefoanelor țintă, facilitând această activitate, nu se justifică lăsarea în libertate a inculpatului, pericolul pentru ordinea publică nefiind diminuat prin măsurile specifice controlului judiciar.

Împotriva încheierii pronunțată de instanța de fond a declarat recurs inculpatul A.M., solicitând casarea acesteia și în cadrul rejudecării, admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar considerând ca fiind îndeplinite condițiile legii.

În motivele de recurs și în susținerea orală, inculpatul, prin apărător ales, a invocat cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., susținând că motivarea hotărârii contrazice dispozitivul deciziei, întrucât deși, prin dispozitiv cererea de liberare provizorie a fost respinsă ca nefondată, în motivarea hotărârii, judecătorul reține netemeinicia acesteia.

Totodată, respingerea cererii, ca nefondată nu se regăsește în soluțiile ce pot fi dispuse de instanță conform art. 1608a pct. 6 C. proc. pen.

Pe de altă parte, instanța face vorbire de gradul de pericol social al faptelor reținute în sarcina inculpatului, în condițiile în care aceasta nu era ținută să verifice oportunitatea lăsării în libertate a inculpatului ci era obligată să examineze doar condițiile de admisibilitate și temeinicie a cererii.

În fine, recurentul inculpat consideră că se poate dispune liberarea provizorie a inculpatului, invocând, în sprijinul susținerilor sale o decizie similară, cauza aflându-se pe rolul Curții de Apel Alba Iulia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul prin prisma motivelor invocate dar și din oficiu cauza, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă.

În alin. (2) al aceluiași text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertății individuale, consfințită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanțiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea și menținerea măsurilor preventive.

În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Deși nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind același și anume, buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său.

Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanței în cursul judecății, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menținerea față de inculpat a măsurii arestării preventive.

Din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiții pozitive și una negativă.

Prima condiție pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiționată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.

A doua condiție vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșite.

Sub acest aspect, potrivit dispozițiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani”.

Condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori, sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.

Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date” nu a avut în vedere existența unor probe în sensul legii, ci a unor informații, situații, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului modul de operare, infracțiunea săvârșită, care să îndreptățească temerea, să o justifice.

Îndeplinirea celor trei condiții nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocație, instanța având facultatea și nu obligația de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenția provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menținerea măsurii arestării preventive.

Detenția provizorie poate fi menținută atunci când instanța constată insuficiența controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporționalității între măsura preventivă și gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.

Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Pentru a înțelege sensul dispoziției enunțate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicație. Astfel s-a apreciat că este esențial ca, în funcție de starea de detenție a persoanei împotriva căreia se desfășoară urmărirea penală, instanțele naționale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depășit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanțele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.

Curtea a decis, cu valoare de principiu că termenul final al detenției provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanță.

Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menținerea stării de arest în condițiile în care durata acestuia nu a depășit o limită rezonabilă.

Raportând datele speței dedusă judecății la dispozițiile cuprinse în legea internă corelate cu prevederile art. 5 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază că - astfel cum a dispus și instanța de fond - în acest moment, este insuficient instituirea față de inculpatul A.M., a controlului judiciar, neputându-se realiza scopul măsurilor preventive astfel cum este reglementat prin art. 136 C. proc. pen.

Rezultă, din probele administrate de organele de urmărire penală că inculpatul, în cursul lunii noiembrie 2009 și mai 2010 a achiziționat de la o firmă thailandeză V.C.L. produse F.S. sub denumirea credite V., punând la dispoziție, prin comercializarea către diverse persoane, coduri de acces și alte date informatice apte a permite accesul parțial sau total la un sistem informatic, prin încălcarea măsurilor de securitate, înlesnind astfel, fără drept, interceptarea unei transcrieri de date informatice care nu erau publice.

Totodată, se reține că societatea administrată de inculpat deține o pagină, unde se află magazinul on-line al firmei, pe care erau postate produsele comercializate, denumite „echipamente de spionaj”. La categoria „telefon spion” erau oferite, spre vânzare, programe software care erau instalate pe telefonul mobil al unei persoane ce urma a fi monitorizată, fără știința acesteia.

Deosebit de relevant este și faptul că inculpatul A.M. avea la rândul său acces la datele persoanelor monitorizate, putând accesa raportările din contul fiecărui client, căruia îi generase ID și parolă.

Faptele reținute în sarcina inculpatului și cu privire la care există indicii în sensul cerut de lege sunt deosebit de grave în condițiile în care doar autorităților le este permisă supravegherea unei persoane, interceptarea și ascultarea conversațiilor purtate în mediul ambiental și numai cu autorizația judecătorului în cazurile limitativ prevăzute de lege.

În atare condiții, Înalta Curte constată criticile formulate de către inculpat ca fiind nefondate, controlul judiciar nefiind suficient pentru a-l împiedica pe acesta să săvârșească alte infracțiuni.

Așa fiind Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul disp. art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii nr. 6 din 13 august 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 543/45/2010.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva încheierii nr. 6 din 13 august 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 543/45/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 august 2010.