Reinstatement to public function ordered after unconstitutional administrative transfer; appeal of ministry dismissed

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 180/F-C din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta D.M.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale, a anulat Ordinele nr. 513 din 23 aprilie 2009 și nr. 808 din 22 mai 2009, emise de conducătorul autorității pârâte și a dispus reintegrarea reclamantei în funcția de inspector șef adjunct al Inspectoratului Teritorial de Muncă Vâlcea; de asemenea, instanța de judecată a obligat pârâtul să plătească reclamantei diferența între salariul aferent funcției în care s-a dispus a fi reintegrată și salariul încasat efectiv în funcția publică de execuție, începând cu 23 mai 2009, până la reintegrarea efectivă. Prin aceeași sentință, instanța de fond a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei plângerii prealabile, invocate de pârât.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, cu privire la fondul cauzei, că actele contestate sunt nelegale, ca o consecință a faptului că au fost emise în baza prevederilor art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, care au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 a Curții Constituționale, definitivă și obligatorie conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Astfel, reține instanța de fond, s-a avut în vedere că, prin această decizie s-a statuat că O.U.G. nr. 37/2009 afectează statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul.

În motivarea căii de atac, recurentul a formulat critici de nelegalitate a hotărârii recurate, care pot fi sintetizate după cum urmează:

Acțiunea dedusă judecății este lipsită de obiect, deoarece intimata-reclamantă însăși a solicitat mutarea definitivă în funcția publică de execuție vacantă în care a fost numită prin Ordinul nr. 808 din 22 mai 2009.

Conform art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009, funcțiile publice de natura celei deținute de intimata-reclamantă au fost eliminate din categoria funcțiilor publice, reglementate de Legea nr. 188/1999, această măsură fiind menținută de O.U.G. nr. 105/2009.

În plus, arată recurentul, prin Ordinul nr. 513 din 23 aprilie 2009 au fost executate dispozițiile imperative prevăzute de O.U.G. nr. 37/2009.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, prin actele administrative contestate, emise de ministrul muncii, familiei și protecției sociale, intimata-reclamantă a fost eliberată din funcția publică de conducere de inspector șef adjunct la Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea și trecută pe o funcție publică de execuție.

Temeiul juridic al acestor măsuri administrative îl constituie, așa cum rezultă în mod explicit din chiar preambulul actelor administrative prin care au fost dispuse, art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice locale, dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, precum și cele ale H.G. nr. 11/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale; de asemenea, în ce privește Ordinul nr. 808 din 22 mai 2009, este invocat, ca temei juridic pentru emiterea acestuia, alături de actele normative susmenționate, și Ordinul nr. 513 din 23 aprilie 2009.

Înalta Curte apreciază că pentru argumentarea soluției adoptate în legătură cu problema de drept dedusă judecății se impune prezentarea unor scurte considerații cu privire la excepția de neconstituționalitate și efectele acesteia.

Astfel, controlul de constituționalitate exercitat pe calea excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate și conformare a legii sau ordonanțelor guvernamentale cu dispozițiile Constituției, în cadrul căruia prevalează garantarea drepturilor și libertăților cetățenești.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției; pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform alin. (4) din articolul aflat în discuție, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României; de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Ca atare, deciziile Curții Constituționale privind admiterea unei excepții de neconstituționalitate sunt de imediată aplicare, cu consecința înlăturării normei declarate neconstituționale din sistemul normativ.

Cu alte cuvinte, în situația în care soluția Curții Constituționale nu ar avea aplicare directă și imediată, întreaga procedură de control a constituționalității legilor și ordonanțelor ar fi lipsită de finalitate.

Cu privire la acest aspect, poate fi amintită și decizia Curții Constituționale nr. 186/1999 în care s-a statuat că instanțele judecătorești trebuie să facă aplicarea directă a dispozițiilor constituționale relevante, în sensul de a înlătura prevederile neconstituționale, dacă legiuitorul nu a procedat la modificarea sau abrogarea acestora.

Plenul Curții Constituționale, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 și urm. din Legea nr. 47/1992, a exercitat controlul de constituționale a priori asupra legii de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 și, totodată, asupra ordonanței respective, care constituie conținutul normativ al legii.

Prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională Legea de aprobare a O.U.G. nr. 37/2009 iar din analiza considerentelor deciziei rezultă că viciul neconstituționalității afectează însuși actul normativ aprobat prin această lege.

De asemenea, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, instanța constituțională a declarat neconstituțională și O.U.G. nr. 105/2009.

În considerentele deciziilor anterior enunțate, Curtea Constituțională a arătat, în esență, că modalitatea de reglementare a funcției publice, respectiv „actul administrativ” de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze care ridică problema statutului juridic al directorului coordonator și a naturii juridice a contractului de management.

În plus, instanța constituțională a precizat că, prin adoptarea O.U.G. nr. 37/2009, au fost încălcate prevederile art. 15 din Constituție, statutul juridic al funcției publice de conducere, reglementat prin Legea nr. 188/1999, întrucât Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competență materială.

Potrivit art. 9 alin. (1) și (5) din Legea nr. 554/2004, modificată, persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios administrativ, acțiune care poate avea ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin aceste ordonanțe, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei operațiuni administrative.

Același text de lege reglementează, în alin. (4), situația acțiunilor formulate de o persoană vătămată, în cazul în care s-a declarat neconstituțională ordonanța prin admiterea unei excepții într-o altă cauză.

Din analiza acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut faptul că, în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a ordonanței într-o altă cauză, efectele se produc, de la data admiterii excepției, și în cauze similare, care au ca temei juridic aceleași prevederi declarate neconstituționale.

În speța de față, intimata-reclamantă a solicitat anularea actelor administrative de eliberare din funcția de conducere și, respectiv, de trecere într-o funcție publică de execuție, temeiul juridic al cererii sale fiind Legea nr. 554/2004.

După cum s-a arătat anterior, măsurile contestate au avut la bază aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 37/2009, care a fost declarată neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009.

Ca atare, în temeiul art. 9 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ, efectele acestei decizii a instanței constituționale se extind și asupra celorlalte cauze având ca obiect anularea actelor administrative emise în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că eliberarea intimatei-reclamante din funcția publică pe care o deținea, în alte situații decât cele reglementate de Legea nr. 188/1999, reprezintă un act nelegal, de natură a afecta în mod evident securitatea raporturilor de funcție, care se circumscrie noțiunii de securitate socială, protejată prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și actele comunitare, precum și prin alte tratate internaționale la care România este parte și a căror îndeplinire este obligată să o asigure, potrivit art. 11 și art. 20 din Constituția României.

Înalta Curte reține, de asemenea, că atât O.U.G. nr. 37/2009 cât și legea de aprobare a acestei ordonanțe au fost declarate ca neconstituționale, prin decizia nr. 1257/2009; aceasta, deoarece analiza de neconstituționalitate a avut în vedere atât legea de aprobare cât și însăși ordonanța de urgență, întrucât Parlamentul nu a adoptat legea, ci a aprobat ordonanța de urgență, corpul legii fiind reprezentat chiar de dispozițiile ordonanței.

Înalta Curte arată că actele și măsurile adoptate în baza acestei ordonanțe sunt afectate de viciul de neconstituționalitate al ordonanței și, în consecință, în mod corect au fost anulate de instanța de fond.

Recurentul a invocat, de asemenea neîntemeiat, incidența în cauză a O.U.G. nr. 105/2009, arătând că aceasta preia în integritate și cu modificări nesemnificative conținutul dispozițiilor O.U.G. nr. 37/2009.

Or, reținând că O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative, care au fost declarate neconstituționale prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009, a constatat că sunt neconstituționale și prevederile celui din urmă act normativ.

Pentru considerentele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată, ca fiind temeinică și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 180/F-C din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2010.