Construction contract late-payment penalties: scope of cassation review and admissibility of contractual interpretation

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Mureș, reclamanta SC C.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA București, sucursala P.C. Mureș, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 53.217 lei, diferență contravaloare lucrări executate și confirmate de pârâtă, a sumei de 1.375.170.244 lei, cu titlu de penalități de întârziere calculate pe perioada 10 septembrie 2002 – 30 septembrie 2006, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 598 din 2 martie 2009, Tribunalul Comercial Mureș a respins excepția prematurității acțiunii și a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata sumei de 102.792,95 lei, cu titlu de penalități de întârziere și a sumei de 6.314,09 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Totodată, tribunalul a constatat achitată suma de 53.217,78 lei cu titlu de contravaloare lucrări executate și a respins capătul de cerere privind penalități suplimentare de întârziere în cuantum de 34.724.07 lei, solicitate prin acțiunea introductivă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că debitul principal, reprezentând contravaloare lucrări executate a fost achitat integral de către pârâtă, astfel încât nu mai are relevanță aspectul dacă situația de lucrări în baza cărora au fost emise facturile, au fost sau nu au fost acceptate la plată sau dacă a fost respectată întocmai procedura prevăzută în contract.

Ca atare, a reținut tribunalul, aceste împrejurări nu pot fi invocate pentru a dovedi netemeinicia penalităților de întârziere, deoarece acestea sunt accesorii ale debitului principal și urmează soarta acestora, astfel încât sunt datorate conform art. 969 C. civ. raportat la art. 46 C. com.

Cu privire la cuantumul penalităților de întârziere, instanța de fond a reținut că suma datorată de 102.792,95 lei, astfel cum aceasta a fost calculată de către reclamantă în faza de rejudecare, aceasta reconsiderându-și poziția cu privire la calculul corect al acestei sume.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, pârâta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 90A din 30 noiembrie 2009, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat apelul pârâtei.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut că tribunalul a soluționat corect excepția prematurității acțiunii, întrucât faptul că pe parcursul soluționării cauzei, pârâta a avut sediul social ales este fără relevanță, atâta timp cât convocarea la conciliere s-a făcut la sediul social al pârâtei care figurează în contractul de execuție lucrări. De asemenea, curtea de apel a apreciat că hotărârea consiliului de administrație al pârâtei de desființare și radiere a sucursalei P.C. Târgu Mureș, este ulterioară datei expedierii invitației la conciliere.

Curtea de apel a respins și motivul relativ la aspectul că instanța de fond a rămas în pronunțare doar pe excepția prematurității, dar a soluționat și fondul cauzei, prejudiciind astfel pârâta, întrucât din încheierea de ședință din 23 februarie 2009, reiese că reprezentanții părților în proces au pus concluzii atât pe excepție, cât și pe fondul cauzei.

Pe fondul cauzei, curtea de apel a reținut că apelul este nefondat, încât constatarea că în cursul procesului s-a achitat debitul principal în cuantum de 53.217,78 lei este conformă cu actele dosarului și cu precizarea acțiunii de către reclamantă, nefiind vorba despre nici o confuzie între suma solicitată de reclamantă cu titlu de contravaloare facturi fiscale și garanția de bună execuție. De altfel, a reținut instanța de apel, în precizarea acțiunii făcută în faza de rejudecare, reclamanta nu mai face referire la garanția de bună execuție, al cărui cuantum este diferit, oricum, de debitul principal.

În privința penalităților de întârziere, instanța de apel a apreciat că acestea sunt datorate conform art. 16.3 din contractul părților achitarea debitului principal probând și calculul corect al penalităților de întârziere, penalitățile care s-au calculat începând cu 30 de zile de la data emiterii facturilor. Instanța de apel a reținut că pârâta – apelantă nu a prezentat o altă variantă de calcul al penalităților de întârziere, susținând doar că nu le datorează, aspect contrazis de actele dosarului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, apelanta – pârâtă, criticând decizia recurată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., și solicitând, în principal, admiterea recursului și casarea deciziei atacate și a sentinței de fond, iar în subsidiar, admiterea recursului și modificarea deciziei dată de instanța de apel.

1. În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta – pârâtă a arătat că instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât nu a constatat din oficiu starea de incompatibilitate a judecătorului care a soluționat cauza la prima instanță de fond – tribunalul.

Recurenta a arătat că judecătorul care s-a pronunțat prin sentința supusă apelului în prezentul ciclu procesual, s-a pronunțat și prin sentința nr. 331 din 7 aprilie 2008 în aceeași cauză, sentința arătată fiind desființată, ca urmare a admiterii apelului de curtea de apel, iar cauza fiind trimisă spre rejudecare.

Ca atare, fiind vorba despre un motiv de ordine publică, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., ar fi trebuit să fie invocat din oficiu de către instanța de apel.

2. Recurenta a arătat că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond, au aplicat greșit dispozițiile art. 7201 și urm. C. proc. civ., susținând că reclamanta ar fi realizat procedura concilierii directe în prezenta cauză.

Astfel, în speță procedura concilierii prealabile nu s-a realizat, deoarece reclamanta nu a atașat invitația la conciliere și facturile fiscale despre care face vorbire în invitația la conciliere, atașând doar un desfășurător în care sunt indicate facturile și penalitățile de întârziere.

Recurenta a învederat că invitația la conciliere nu a fost primită efectiv de către pârâtă, care a preluat procesul în timpul judecății acestuia, pe dovada de primire nefiind aplicată ștampila instanței și numele delegatului. Oricum, la data fixată pentru conciliere, sucursala fusese desființată prin Hotărârea Consiliului de Administrație astfel încât se impunea transmiterea invitației la conciliere către societatea mamă.

S-a mai arătat că lipsa concilierii reiese și din faptul că în invitația la conciliere s-a prevăzut o sumă, respectiv, 2.708.983.878 lei, iar în acțiune s-au cerut 190.734,80 lei, fără să se precizeze motivul acestei diferențe.

3. Instanța de fond a dat cuvântul atât pe excepția prematurității, cât și pe fondul cauzei, fără să reiasă din dezbateri că, pentru soluționarea excepției este nevoie de probe comune cu fondul litigiului, conform art. 137 alin. (2) C. proc. civ., iar instanța de apel a reținut în mod greșit că sentința de fond este legală sub acest aspect.

Recurenta a arătat că a formulat o cerere pentru efectuarea unei expertize contabile cerere asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, astfel încât nu a intrat în cercetarea pe fond a litigiului.

4. Pe fondul cauzei, recurenta – pârâtă arată că instanțele de fond au acordat penalitățile de întârziere fără să facă aplicarea art. 1082 reportat la art. 1066 C. civ., întrucât în speță, pârâta a dovedit culpa reclamantei în executarea cu întârziere.

Recurenta a învederat că, pentru curgerea penalităților de întârziere trebuia să fi expirat termenul de 30 de zile de la acceptarea situațiilor de plată, iar facturile emise să aibă termenul de plată depășit.

Ca atare, instanța de apel a interpretat greșit contractul părților - art. 16.3, întrucât termenul de 30 de zile nu privește plata facturilor, ci acceptarea situației de lucrări, plata penalităților de întârziere fiind legată de expirarea acestui termen de la acceptarea facturilor.

Recurenta a învederat că sucursala P.C. Târgu Mureș a dat dovadă de bună credință în executarea contractului în speță - nefiind probată nevinovăția, fapt esențial pentru atragerea răspunderii civile contractuale.

Cât privește calculul penalităților de întârziere, cuantumul acestora nu este cert sub aspectul întinderii sale, iar pretenția este nedovedită conform art. 1169 C. civ., a urmare a nedepunerii situațiilor de lucrări de către reclamantă.

Plata debitului principal efectuată de pârâtă pe parcursul procesului, nu trebuie interpretată drept o recunoaștere a datoriei, ci a fost efectuată cu scopul de a limita perioada de calcul a penalităților de întârziere.

Totodată, recurenta a solicitat întoarcerea executării silite, ca urmare a admiterii recursului, și obligarea intimatei la restituirea sumei de 118.497,84 lei reactualizată la data plății efective, sumă ce a fost plătită de recurentă ca urmare a executării silite demarate de intimată.

Examinând criticile de nelegalitate formulate în prezenta cale de atac, prin raportare la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Primul motiv de nelegalitate relativ la incompatibilitatea judecătorului care a soluționat pricina în fond este nefondat întrucât conform Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2008, astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 38/2009, art. 99 alin. (6): „Cauzele trimise spre rejudecare după desființare /casare revin la completul inițial investit (...)”.

2. Înalta Curte reține că ambele instanțe de fond au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 7201 și urm. C. proc. civ., reținând că, în speță, scopul pentru care legiuitorul a instituit, în cazul litigiilor patrimoniale în materie comercială, procedura concilierii prealabile a fost atins.

Astfel, în ceea ce privește susținerea recurentei – pârâte în sensul că a preluat litigiul pe parcursul soluționării acestuia, astfel încât era necesară comunicarea invitației la conciliere direct societății mamă, cu atât mai mult cu cât sucursala a fost desființată și radiată prin Hotărârea Consiliului de Administrație, este nefondat, întrucât la data expedierii invitației la conciliere, sucursala P.C. Târgu Mureș, era încă în ființă, figurând în calitate de cocontractant al reclamantei din prezenta cauză, desființarea acesteia printr-o hotărâre internă a organelor statutare ale societății mamă, după acest moment, dar anterior datei fixate pentru întâlnirea la conciliere, neputând să fie imputată reclamantei, fiind doar un aspect de organizare internă ce privește comunicarea dintre sediul principal și sediile secundare ale unor societăți comerciale.

Nu poate fi reținut nici aspectul invocat relativ la neatașarea facturilor fiscale, cu atât mai mult cu cât invitația la conciliere a fost însoțită de un desfășurător al acestor facturi fiscale, iar o bună parte dintre acestea – conform probelor administrate la fond – au fost acceptate expres de către sucursala – pârâtă.

În ceea ce privește diferența privind cuantumul efectiv al pretențiilor dintre suma specificată în invitația la conciliere și suma solicitată prin acțiune, nu poate fi reținut ca un motiv întemeiat pe aspectul de nelegalitate învederat, întrucât suma solicitată prin acțiunea introductivă de instanță a fost mai mică decât aceea cuprinsă în invitația la conciliere fiind inclusă în aceasta.

3. Înalta Curte reține că, în speță, tribunalul nu a unit excepția prematurității invocate de pârâte cu fondul cauzei, conform art. 137 alin. (2) C. civ., ci, contrar susținerilor recurentei, având în vedere poziția procesuală a părților în proces, reprezentate la termenul la care s-a judecat pricina, în sensul că nu mai sunt alte cereri de formulat, prima instanță de fond a acordat cuvântul atât pe excepție conform art. 137 alin. (1) C. proc. civ. cât și pe fondul cauzei, conform art. 150 C. civ.

Nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că i-a fost încălcat dreptul la administrarea probei cu expertiză contabilă, întrucât dat fiind principiul disponibilității aplicabil în procesul civil, reprezentantul pârâtei era obligat să solicite instanței, în ședință publică, încuviințarea acestei cereri de probatorii. Întrucât poziția acestei părți a fost fermă, în sensul inexistenței altor cereri de formulat, conform încheierii de amânare a pronunțării de la fila 58 din dosarul tribunalului, hotărârea instanței de fond apare ca fiind temeinică și legală. De altfel, proba respectivă putea fi solicitată în faza apelului dat fiind caracterul devolutiv al acesteia.

4. Criticile formulate de recurentă în cadrul ultimului motiv de recurs vizează exclusiv aspecte de netemeinicie – interpretarea contradictorie a probelor administrate, valoarea efectivă a penalităților de întârziere – aspecte ce nu mai pot fi invocate în calea de reformare a recursului, întrucât exced motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, deși contestă cuantumul efectiv al penalităților de întârziere aceasta nu a depus propriul calcul care să contrazică susținerile intimatei – reclamante, și nici nu a insistat în proba cu expertiza contabilă în faza apelului, cale de atac cu caracter devolutiv.

În ceea ce privește interpretarea clauzelor contractului de execuție lucrări, Înalta Curte învederează că acest aspect poate fi supus controlului de legalitate al instanței de recurs doar în ipoteza în care conținutul actului juridic este clar, clauzele fiind cât se poate de clare, iar instanțele de fond i-au schimbat natura sau înțelesul, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ipoteza în care, există îndoieli cu privire la conținutul contractului încheiat de părți – cazul în speță, întrucât termenul precizat de părțile contractante în art. 163 din contract creează îndoială cu privire la momentul de la care se calculează - interpretarea dată de judecătorul de fond este o chestiune de fapt ce nu mai poate fi criticată în recurs.

Pentru considerentele învederate, în baza art. 312 Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat ca nefondat și, pe cale de consecință, și cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC O.M.V. P. SA București (fostă SC P. SA) împotriva deciziei nr. 90/A din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2010.