Restitution claim under Law 10/2001: cassation declared null for failure to identify legal grounds

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 170 din 10 februarie 2009, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții P.G. și P.P.D., în contradictoriu cu pârâții Primarul comunei Mihai Viteazu și Comuna Mihai Viteazu, prin Primarul comunei Mihai Viteazu, prin care au solicitat instanței să soluționeze pe fond cererea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 privind restituirea imobilului compus din suprafața de 3563 mp teren și casă de locuit (în prezent demolată), reținând, în esență, că, dacă în ceea ce privește formularea notificării prin intermediul unui executor judecătoresc cu încălcarea competenței teritoriale, trimiterea și înregistrarea notificării direct la unitatea deținătoare ori chiar formularea unei singure notificări pentru mai multe imobile, s-a apreciat, în jurisprudență, că sunt respectate condițiile legale, prevalând principiul dreptului în raport de cel al respectării procedurii, în speță nu s-a formulat o notificare în sensul Legii nr. 10/2001 pentru a se da prevalență principiului realizării dreptului.

Adresa nr. 3956 din 29 septembrie 2008 nu poate fi luată în considerare sub acest aspect, deoarece este întemeiată pe o apreciere pur subiectivă a primarului care „își amintește că în anul 2001 dl. P.G. ar fi venit la Primărie cu intenția de a depune o cerere pe Legea nr. 10/2001".

Din această perspectivă, au fost înlăturate ca fiind irelevante răspunsurile primarului, care a semnat adresa menționată mai sus și care, la interogatoriul formulat, a apreciat și afirmat că reclamantul „s-a prezentat în termen".

În absența unei cereri, instanța nu poate aprecia asupra solicitării efective, sub „aspectul imobilului”, a întinderii pretențiilor, a persoanei/persoanelor care ar fi formulat cererea și, de asemenea, sub aspectul verificării respectării termenului prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, întrucât nerespectarea acestuia atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Prin decizia civilă nr. 181/C din 29 iunie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți P.G. și P.P.D.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că problema ridicată în speță, din perspectiva dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată [art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma inițială], este aceea a stabilirii depunerii în termenul prevăzut de lege, statuat prin același text și prorogat succesiv, conform O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, a notificării de către reclamanți în măsura în care se invocă neglijența și culpa unui funcționar al autorității locale, în ceea ce privește înregistrarea notificării.

Având în vedere că norma instituită prin textul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost imperativă, statuând asupra unui termen de decădere, instanța de apel a analizat dacă probele administrate conduc spre concluzia certă privind existența unui asemenea demers al reclamanților, precum și al formulării lui în termenul prevăzut de lege.

Din acest punct de vedere, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că adresa nr. 3956 din 29 septembrie 2008 emisă de Primăria comunei Mihai Viteazu, jud. Constanța, care evocă un fapt personal al primarului ( purtarea unei discuții, în anul 2001, cu apelantul reclamant P.G. și îndrumarea lui către secretarul comunei) nu poate constitui - prin ea însăși - o probă indubitabilă a existenței unei notificări și a depunerii sale efective la autoritatea locală.

S-a concluzionat, că în absența unui document care să ateste în mod indubitabil culpa unui angajat al persoanei deținătoare, astfel cum a fost susținută, precum și a unor probe incontestabile care să constituie suportul afirmațiilor legate de depunerea efectivă a notificării, soluția primei instanțe a fost corect dispusă, nefiind de acceptat ca pe baza unor probe echivoce sa se încalce norma imperativă a legii.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanții P.G. și P.P.D., solicitând admiterea recursului, iar în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat că au dovedit cu adeverință eliberată de autoritatea pârâtă că cererea nu a fost înregistrată din culpa fostului secretar al Primăriei comunei Mihai Viteazu, care a și fost îndepărtat din serviciu pentru multe nereguli din activitatea sa.

Instanța de fond, din oficiu, a invocat inadmisibilitatea acțiunii motivată de lipsa dovezii privind înregistrarea în termen a notificării, deși s-a solicitat proba cu interogatoriul Primarului comunei Mihai Viteazu, precum și proba cu martori, pentru a dovedi că au formulat în termen notificarea.

Instanța a încuviințat numai proba cu interogatoriul, redus strict la problema depunerii în termen a notificării, iar primarul, prin răspunsul său, a recunoscut că are cunoștință personal de faptul că s-au prezentat în termen cu notificarea la acesta, că au fost îndrumați s-o depunem la secretarul primăriei și că a constatat, ulterior, la sesizarea recurenților, că notificarea nu a fost înregistrată.

In aceste condiții deveneau incidente, în cadrul probațiunii, dispozițiile art. 1197 C. civ., referitor la admisibilitatea probei cu martori când există un început de dovadă scrisă.

Chiar constatarea instanței, că nu are elemente de apreciere, impunea administrarea probei cu martori, deoarece adresa depusă și răspunsul la interogatoriu, constituiau, deopotrivă, recunoașterea celui care avea dreptul să dispună (notificarea se rezolva prin dispoziție a primarului, semnatarul interogatoriului), dar și un început de dovadă scrisă, în cel mai complet sens al expresiei, pentru că se confirma atât prezentarea în termen în scopul exclusiv al depunerii notificării, cât și neînregistrarea ei culpabilă.

În ședința publică din 15 aprilie 2010, instanța, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 C. proc. civ., întrucât motivele de recurs nu se încadrează în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepție întemeiată, pentru următoarele considerente :

Potrivit art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Motivele de recurs sunt arătate limitativ de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. 2, care se referă la motivele de ordine publică.

A motiva recursul înseamnă arătarea motivului de recurs, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pe de o parte, iar , pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, în speță, recurenții-reclamanți nu au indicat ca motiv de recurs unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate, așa cum au fost expuse mai sus, nu fac posibilă încadrarea într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Susținerea recurenților în sensul că „deveneau incidente în cadrul probațiunii dispozițiilor art. 1197 C. civ., referitor la admiterea probei cu martori, când există un început de dovadă scrisă”, nu este suficientă pentru declanșarea controlului judiciar pe calea de atac a recursului, atâta timp cât din dezvoltarea criticilor nu rezultă în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, prin raportare la modul de judecată al instanței de apel a cauzei, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, criticile formulate de reclamanți nefăcând posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ., nu sunt susceptibile de a fi examinate iar, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de aceștia.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanții P.G. și P.P.D. împotriva deciziei nr. 181/C din 29 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 aprilie 2010.