Aggravated homicide classification and appellate duty to substantively evaluate conflicting evidence on causation and fault

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Vaslui prin sentința penală nr. 358 de la 19 octombrie 2009 a respins cererea inculpatului D.C.V. și părților civile S.T. și S.V. de schimbare a încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații D.C.V. și I.R.C.

S-a dispus condamnarea inculpatului D.C.V. la pedeapsa de 18 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen.

S-a constatat că fapta pentru care inculpatul D.C.V. a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare prin sentința penală nr. 196 din 08 mai 2009 a Judecătoriei Huși este concurentă cu fapta din prezenta cauză.

În baza art. 36 alin. (1), art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. s-au contopit pedepsele arătate mai sus în pedeapsa cea mai grea de 18 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.

S-au aplicat inculpatului dispozițiile art. 64 lit. a), b) și art. 71 alin. (2) C. pen.

S-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului D.C.V. și s-a dedus din pedeapsa rezultantă durata reținerii și arestării preventive de la 27 octombrie 2009 la zi.

S-au anulat formele de executare emise în baza sentinței penale nr. 196/2009 a Judecătoriei Huși, dispunându-se emiterea unui nou mandat conform prezentei hotărâri, menținându-se celelalte dispoziții ale hotărârii arătate mai sus.

Prin aceeași sentință, inculpatul I.R.C. a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

Au fost aplicate inculpatului dispozițiile art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. în condițiile art. 71 C. pen.

În baza art. 81 C. pen. s-a suspendat condiționat executarea acestei pedepse iar în baza art. 82 C. pen. s-a fixat taxa de încercare de 2 ani și 3 luni.

S-a atras atenția inculpatului I.R.C. asupra prevederilor art. 83 C. pen. privind revocarea.

Pe durata suspendării condiționate a exercitării pedepsei principale s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii, conform art. 71 alin. (5) C. pen.

Au fost admise cererile părților civile Serviciul de Ambulanță Iași și Spitalul Clinic de Urgență Prof. Dr. N.O. Iași și inculpatul D.C.V. a fost obliga la plata sumelor de 295,20 lei și respectiv 146,67 lei, actualizate la data executării, conform art. 313 din Legea nr. 95/2006 modificată prin O.U.G. nr. 72/2006.

Au fot admise în parte acțiunile părților civile S.T. și S.V.

Inculpatul D.C.V. a fost obligat la plata de despăgubiri civile în cuantum de 15.000 lei către părțile civile S.T. și S.V.

Inculpatul D.C.V. a fost obligat la plata sumei de 100.000 lei daune morale către partea civilă S.T., iar inculpatul I.R.C. la plata sumei de 50.000 lei daune morale către aceeași parte civilă S.T.

S-a respins cererea părților civile S.T. și S.V. de obligare a inculpatului I.R.C. la plata de despăgubiri materiale.

Martorii P.S.F. și O.C. au fost scutiți de la plata amenzilor judiciare în cuantum de câte 500 lei aplicate prin încheierea din 22 iulie 2009.

Inculpatul D.C.V. a fost obligat să achite 400 lei cheltuieli judiciare către părțile civile S.T. și S.V. și 1.000 lei către stat.

Inculpatul I.R.C. a fost obligat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui nr. 713/P/2009 întocmit la data de 10 februarie 2009 și înregistrat la această instanță la data de 11 februarie 2009 sub nr. 317/89/2009 au fost trimiși în judecată inculpatul D.C.V. în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. și inculpatul I.R.C. în stare de libertate pentru săvârșirea infracțiunii de loviri și alte violențe, prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

S-a reținut prin actul de sesizare al instanței că în noaptea de 25/26 octombrie 2008, în jurul orelor 24,00, după ce inculpatul I.R.C. a aplicat o lovitură de pumn victimei C.D., inculpatul D.C.V. a aplicat mai multe lovituri cu pumnii și picioarele victimei, cauzându-i leziuni traumatice care au condus la decesul acesteia.

Inculpatul D.C.V. a înțeles să dea declarație în instanță, arătând că în timp ce se afla pe ringul de dans victima a început să-l provoace în sensul că a început să-l ghiontească, în condițiile în care între ei fusese un conflict anterior, ocazie cu care el a fost cel bătut e victimă, că din București unde se afla la muncă, victima îi trimitea mesaje de amenințare.

Nu a înțeles să formuleze plângere împotriva victimei nici pentru loviri și nici pentru amenințare.

Când victima a încercat să plece de la discotecă, a ajuns-p din urmă și în timp ce se afla în mașină pentru că aceasta continua să-l jignească a lovit-o cu pumnul prin geamul de la portiera dreaptă ce era deschis. Ulterior, când victima a coborât din mașină i-a mai aplicat o lovitură în zona feței, astfel că aceasta a căzut jos, după care i-a mi aplicat 3 lovituri cu piciorul în zona capului.

Inculpatul I.R.C. a sosit și el la locul unde se afla victima, căruia în discotecă inculpatul D.C.V. a recunoscut fapta și a regretat-o, prezentându-se singur la organele de poliție.

Inculpatul I.R.C. nu a înțeles să dea declarație în fața instanței, prevalându-se de dreptul la tăcere, cu precizarea că și-a menținut declarațiile date în timpul urmăririi penale.

Din oficiu, cât și la solicitarea inculpaților și a părților civile, au fost audiați martorii: C.P., P.S.A., C.A.A., C.M.I., C.A., L.M., H.F.I., S.M., C.I.C., C.C., G.M., O.C. și P.S.F.

S-au depus la dosar de către părțile civile S.T. și S.V. xerocopii de pe biletele de călătorie auto, xerocopie după contractul individual de muncă a victimei, chitanța nr. 63 din 27 octombrie 2008 privind ajutorul de înmormântare, referat de anchetă socială întocmit de Protecția și Asistența Socială din cadrul Primăriei comunei Stălinești, bilete de ieșire din spital.

Din actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut următoarele:

Inculpatul D.C.V. și inculpatul I.R.C. locuiesc în satul Oțetoaia, comuna Lunca Banului, județul Vaslui, iar victima C.D. locuia în satul Hura Văii, comuna Stănilești, județul Vaslui.

Întrucât în comuna Lunca Bradului nu s-a organizat discotecă, tinerii de aici merg la discoteca ce se organizează săptămânal în comuna Stănilești.

Conform declarației inculpatului D.C.V., în cursul lunii martie 2008, victima C.D. și doi prieteni ai săi, l-au bătut pe drum, în timp ce se întorcea acasă, crede el datorită unei fete, C.V., care a fost prietenă, atât cu victimă, cât și cu inculpatul. Nu a făcut plângere penală la poliție pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, astfel încât aceste aspecte nu au fost verificate.

În seara zilei de 25 octombrie 2008, victima C.D. a plecat la discoteca organizată în comuna Stănilești împreună cu prietenii săi, P.S.A. și R.R., cu mașina acestuia din urmă, însă acesta nu a rămas la discotecă, ci s-a întors acasă. Au ajuns în jurul orelor 21,30 și, pentru că discoteca se deschidea la orele 22,00, au mers într-un bar din apropiere unde C.D. a consumat un suc, iar prietenul său o bere.

Când s-a deschis discoteca, cei doi au intrat și au început să se distreze.

Acolo s-au întâlnit cu inculpatul D.C.V., care venise cu prietenii săi, precum și cu inculpatul I.R.C., care venise singur.

Inculpatul D.C.V. a consumat două beri și, conform spuselor sale, „era în curaj”. Și-a amintit de conflictul anterior avut cu victima C.D. și s-a hotărât să-l bată.

Și-a exprimat această intenție și față de agentul de pază al discotecii, martorul H.F.I., care i-a spus să se liniștească și să nu facă scandal.

Inculpatul a continuat, însă, să fie agitat, intrând și tot ieșind din discotecă.

Despre intenția inculpatului a aflat și victima C.D., care s-a hotărât să plece, temându-se să nu fie bătut.

În jurul orelor 24,00, victima C.D. l-a rugat pe martorul C.I.C. să-l ducă cu mașina acasă, întrucât „niște băieți vor să-l bată”, însă nu i-a spus martorului cine anume vrea să-l bată.

Victima i-a spus și prietenului său cu care venise la discotecă, P.S.A., că vrea să plece acasă, pentru că nu vrea să fie bătut și l-a întrebat dacă merge și el. Martorul i-a spus că vrea să mai rămână, iar C.D. l-a rugat să-l însoțească până la mașină, întrucât găsise pe cineva care să-l ducă acasă.

Astfel, victima a ieșit din discotecă, fiind urmată îndeaproape de C.I.C. și P.S.A., și s-a îndreptat către mașina lui C.I.C., un V.G., parcată pe partea dreaptă cum ieși pe poarta discotecii.

Inculpatul D.C.V. l-a văzut pe C.D. părăsind discoteca și a ieșit după el hotărât să-l bată și să se răzbune.

Împreună cu inculpatul D.C.V. a ieșit și inculpatul I.C.

Când s-au apropiat de mașină, martorul C.I.C. a deschis-o din telecomandă, iar victima s-a urcat pe locul din dreapta față. În acel moment au ajuns lângă mașină și inculpatul D.C.V. și inculpatul I.R.C.

Inculpatul I.R.C. a prins de portiera mașinii, împiedicând victima să o închidă, iar inculpatul D.C.V. i-a tras un pumn în ață prin portiera întredeschisă, solicitându-i victimei să coboare.

Pentru că victima a refuzat, inculpatul I.R.C. i-a tras un pumn în față, tot prin portiera întredeschisă și i-a solicitat încă o dată să coboare, însă victima nu voia.

Întrucât s-a temut să nu-i fie lovită mașina, martorul C.I.C. i-a spus inculpatului I.R.C. să nu se bată în mașină, să nu i-o strice spunându-i că are și el malină ca a lui și ar trebui să înțeleagă situația.

Atunci, inculpatul I.R.C. l-a apucat de haine pe C.D. și l-a scos forțat din mașină. În acest moment, inculpatul D.C.V. i-a aplicat o lovitură de pumn victimei în față, aceasta căzând în partea lateral-spate a mașinii.

Aici, inculpatul D.C.V. a început să lovească victima mai întâi cu pumnii, apoi cu picioarele, toate loviturile fiind aplicate în zona capului, după care a sărit de mai multe ori cu picioarele, toate loviturile fiind aplicate în zona capului, după care a sărit de mai multe ori cu picioarele pe capul victimei, aceasta rămânând la pământ inconștientă.

Tinerii din discotecă au ieșit și ei afară, imediat după începerea conflictului, însă s-au temut să intervină și să-l oprească pe inculpat.

După ce a sărit pe capul victimei, inculpatul D.C.V. s-a depărtat, îndreptându-se către poarta discotecii, afirmând că vrea să se întoarcă și să continue să bată victima. Inculpatul I.R.C. i-a spus atunci să-l lase în pace, că-l omoară, dar inculpatul a spus „îl omor și plătesc eu!”

Cu toate acestea, inculpatul nu s-a mai întors la victimă, fiind oprit de tinerii din fața discotecii.

Inculpatul D.C.V. a plecat de acolo împreună cu inculpatul I.R.C., cu mașina acestuia, după ce a văzut că prietenul victimei sună la 112.”

De victima C.D. s-au apropiat mai multe persoane care l-au mutat, ca să nu stea în balta de sânge până la venirea ambulanței.

Victima a fost transportată la Spitalul Clinic de Urgență Prof. Dr. N.O. Iași, unde a decedat.

Conform raportului de necropsie medico-legală nr. 5992 din 11 noiembrie 2008 întocmit de I.M.L. Iași, moartea numitului C.D. a fost violentă. Ea s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană, fractură de piramidă nazală.

Topografia și morfologia leziunilor au pledat pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, urmată de cădere. Între leziunile cranio-cerebrale și deces există legătură directă de cauzalitate.

Decesul datează din 26 octombrie 2008.

Fapta inculpatului D.C.V. de a aplica victimei C.D. lovituri cu pumnii și picioarele cauzându-i leziunile descrise anterior, care au condus către deces, faptă comisă în loc public, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 - art. 175 lit. i) C. pen.

Fapta inculpatului I.R.C. de a aplica o lovitură de pumn victimei întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen.

Instanța a respins solicitarea apărătorului inculpatului D.C.V. de a dispune achitarea acestuia în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., motivat de faptul că, infracțiunea există, a fost săvârșită de inculpat, recunoscută și regretată de către acesta, dovedită cu declarațiile martorilor: C.P., P.S.A., C.A.A., C.I.C., C.C. etc.

Instanța a apreciat că nu pot fi reținute în favoarea inculpatului D.C.V. dispozițiile art. 73 lit. b) C. pen., vizând acordarea circumstanțelor atenuante, întrucât din conduita victimei nu a rezultat că aceasta l-ar fi provocat pe inculpat în așa măsură, încât să-i pricinuiască o stare puternică de tulburare ori o agresiune așa de puternică, încât să justifice o asemenea circumstanță.

Așa fiind, instanța a respins și această cerere formulată de inculpatul D.C.V. prin apărător.

A fost respinsă și cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei privind pe inculpatul D.C.V. din infracțiunea prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 75 lit. d) C. pen., nefiind dovedit că acest inculpat a ucis victime din motive josnice, respectiv din răzbunare, ci pe fondul unei ambiții exacerbate, a conflictului preexistent între el și victimă, precum și a discuțiilor reciproce de amenințare din discotecă.

Nu a rezultat din probele administrate că agresivitatea cu care inculpatul D.C.V. a acționat s-a datorat unei dorințe de răzbunare.

Părțile civile prin apărător S.R. au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul I.R.C. a fost trimis în judecată din infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de omor calificat.

Din probele administrate în cauză nu au rezultat că între cei doi inculpați ar fi existat o înțelegere prealabilă privind înlesnirea sau ajutarea cu intenție a inculpatului D.C.V. de către inculpatul I.R.C.

Nu au existat dovezi că inculpatul I.R.C. ar fi avut reprezentarea acțiunii pe care o va comite inculpatul D.C.V. și a urmărilor ei, precum și a împrejurării că actul de complicitate a contribuit la săvârșirea faptei.

Intenția inculpatului a implicat o anumită legătură subiectivă între acesta și autor. Această legătură se poate manifesta printr-o înțelegere expresă sau tacită, prealabilă sau concomitentă.

Or, în cauză nu există probe în acest sens.

A fost respinsă și cererea părților civile S.T. și S.V. prin care au solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei față de inculpatul D.C.V. din infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 174, art. 176 lit. a C. pen., deoarece omorul este săvârșit prin cruzime atunci când făptuitorul a conceput și executat fapta folosind metode cauzatoare de suferințe prelungite și de maximă intensitate ceea ce nu s-a întâmplat în cazul de față.

Instanța a respins cererea inculpatului I.R.C. formulată prin apărător și prin care s-a solicitat achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., întrucât din declarațiile martorilor P.S.F., P.S.A., C.I., C.C. a rezultat că cel care a lovit victima în timp ce se afla în mașină, pe scaunul din fața dreaptă și cel care a tras victima jos din mașină a fost inculpatul I.R.C.

Au fost înlăturate acele declarații nuanțate date de martori în timpul cercetării judecătorești și care sunt în contradicție cu declarațiile date în timpul urmăririi penale, pentru că nu s-au coroborat cu celelalte probe administrate în cauză.

Dacă inculpatul I.R.C. nu ar fi lovit victima în mașină și nu ar fi tras-o jos, inculpatul D.C.V. nu ar fi avut cum să-și continue activitatea infracțională, iar victima ar fi fost și astăzi în viață.

Pentru infracțiunile săvârșite, inculpaților li s-a stabilit câte o pedeapsă la individualizarea căreia, în cadrul general prevăzut de art. 52 C. pen. și 72 C. pen. au fost avute în vedere conduita procesuală a inculpaților, antecedența penală, împrejurările comiterii faptelor, de urmarea produsă, de gradul de pericol social concret al fiecărei fapte.

S-a apreciat de către instanță că nu se impune a se acorda inculpaților beneficiul circumstanțelor atenuante facultative, prevăzut de art. 74 C. pen.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen., inculpații D.C.V., I.R.C. și părțile civile S.T. și S.V., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea apelurilor părților civile S.T. și S.V. au arătat că în mod greșit instanța de fond nu a ținut cont de apărările lor, formulate și în scris, privind schimbarea încadrării juridice a faptelor pentru care au fost trimiși în judecată inculpații și în mod netemeinic nu i-au fost acordate toate despăgubirile solicitate și pentru toți cei care le-au solicitat.

În motivarea apelurilor părților civile a arătat că sunt nemulțumite de pedeapsa aplicată inculpatului I.R.C. care este prea mică, în timp ce singurul lor copile este mort.

În motivarea apelului, inculpatul D.C.V. a arătat că hotărârea instanței de fond este lovită de nulitate, întrucât este nemotivată, nerealizându-se o activitate efectivă de judecată și de rezolvare a fondului cauzei, instanța preluând ad literam situația de fapt expusă în rechizitoriu, fără a-și forma o convingere proprie, nefiind analizate probele pe care se sprijină soluția, enumerându-se doar martorii fără a se arăta în concret care declarații sunt înlăturate.

De asemenea, există contradicție în motivarea sentinței și în privința circumstanțelor atenuante, cărora nu le-a dat eficiență conform art. 74 C. pen., deși s-a reținut că inculpatul D.C.V. a recunoscut și regretat fapta, prezentându-se singur la organele de anchetă.

A arătat inculpatul că soluția dispusă este rezultatul reținerii unei situații de fapte greșite și dacă se analizau corect probele se putea observa că lovitura aplicată victimei C.D. de către inculpatul I.R.C. este cea care a determinat căderea victimei și lovirea la cap și nu lovitura aplicată de inculpatul D.C.V.

Apărătorul inculpatului D.C.V. a arătat că declarația inculpatului de recunoaștere a lovirii victimei cu pumnul în față înainte de căderea acesteia la pământ nu poate fi reținută în lipsa altor probe certe și concludente, iar acestea nu există, întrucât martorii care l-au acuzat pe inculpatul D.C.V. sunt, fie rude cu inculpatul I.R.C., fie prieteni ai victimei.

A solicitat inculpatul D.C.V. în principal achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nu a rezultat din probe cu certitudine că el este autorul actelor de violență care au determinat căderea victimei și producerea leziunilor cranio-cerebrale ce au condus în final la decesul acesteia.

Inculpatul D.C.V. a arătat că încadrarea juridică dată faptei de instanța de fond este greșită, nerezultând din probe intenția sa de a omorî victima.

Astfel, inculpatul D.C.V. se afla la momentul săvârșirii faptei sub stăpânirea unei puternice tulburări determinate de jignirile aduse de victimă, aflându-se și sub influența băuturilor alcoolice.

Din declarațiile martorului C. și raportul de necropsie a rezultat că decesul victimei C.D. a survenit ca urmare a căderii la sol și nu ca urmare a loviturilor directe aplicate asupra sa când se afla în picioare sau căzută la pământ.

Față de această situație, încadrarea juridică corectă a faptei este art. 183 C. pen. și s-a impus reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., conduita victimei din seara respectivă, provocându-l pe inculpat înainte de conflict și anterior cu câteva luni în urmă.

De asemenea, inculpatul D.C.V. a solicitat reducerea pedepsei aplicate și prin reținerea de circumstanțe atenuante facultative în favoarea sa care, deși au fost arătate de instanța de fond, nu le-a dat eficiență în sensul coborârii pedepsei sub minimul prevăzut de lege.

Inculpatul D.C.V. a arătat că latura civilă a cauzei a fost greșit soluționată, fiind acordate despăgubiri materiale într-un cuantum prea mare față de cel dovedit, iar ajutorul de înmormântare în cuantum de 2.000 lei primit de părțile civile trebuia scăzut din suma totală cerută de acestea.

În contextul reținerii stării de provocare, inculpatul D.C.V. a solicitat respingerea daunelor morale cerute de părțile civile, iar în subsidiar a solicitat reducerea daunelor morale acordate părții civile S.T. sunt exagerate și nemotivate.

În motivarea apelului inculpatul I.R.C. a arătat că instanța de fond a apreciat greșit probele administrate, întrucât el nu a lovit victima, doar a scos-o din mașină și a îndepărtat-o de lângă mașină.

De aceea a solicitat achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și pe cale de consecință exonerarea de la plata sumelor de orice natură reținute în sarcina sa.

A arătat inculpatul I.R.C. că daunele morale acordate părții civile S.T. sunt prea mari, solicitând respingerea sau reducerea lor.

Prin Decizia penală nr. 28 de la 23 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 0317/89/2009 au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de părțile civile S.T., S.V. și inculpații D.C.V., fiul lui I. și M., deținut în Penitenciarul Iași și I.R.C. împotriva sentinței penale nr. 358 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, pe care a menținut-o.

A menținut starea de arest a inculpatului D.I.C.V. și a dedus la zi arestarea preventivă de la 19 octombrie 2009.

Au fost obligate părțile civile apelante să achite câte 50 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Au fost obligați inculpații apelanți să achite câte 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că examinând actele și lucrările cauzei, în mod corect și în concordanță cu materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut că inculpatul D.C.V. a comis o infracțiune de omor calificat prevăzută de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. împotriva victimei C.D., iar inculpatul I.R.C. a comis o infracțiune de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., împotriva părții vătămate C.D.

Situația de fapt reținută de instanța de fond este corectă și corespunde probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, probe care au fost judicios interpretate.

Faptul că instanța de fond a ajuns la concluzia că situația de fapt reținută de procuror prin actul de sesizare al instanței este la fel cu cea care a rezultat din toate probele administrate în cursul cercetării judecătorești și a reținut aceeași situație de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind respectate în cauză prevederile art. 356 C. proc. pen.

În seara de 25 octombrie 2008 inculpații D.C.V., I.R.C. și victima C.D. se aflau la discoteca organizată săptămânal în comuna Stănilești.

Anterior prin martie 2008, între inculpatul D.C.V. și victima C.D. a mai avut loc un conflict, în care se pare că inculpatul D.C.V. ar fi fost lovit de victimă și amintindu-și de incident, inculpatul D.C.V. s-a hotărât să-l bată pe C.D., spunându-i acest lucru și martorului H.F.I., agitându-se prin discotecă.

Aflând despre intenția inculpatului D.C.V., victima C.D. s-a hotărât să plece acasă cu mașina martorului C.I.C., rugându-l pe martorul P.S.A. să-l însoțească până la mașină, acesta nedorind să meargă acasă.

Ieșind în stradă, victima C.D. s-a urcat pe locul din dreapta față în mașina marca V.G. parcată pe partea dreaptă cum ieși pe poarta discotecii, mașina fiind deschisă cu telecomanda de la distanță de martorul C.I.C., însă nu a mai apucat să închidă portiera, întrucât inculpatul I.T.C. care ieșise imediat din discotecă cu inculpatul D.C.V., a prins portiera mașinii.

Inculpatul D.C.V. prin portiera întredeschisă i-a tras victimei un pumn în față, cerându-i să coboare.

Inculpatul I.R.C. i-a tras și el un pumn în față cerându-i, de asemenea, să coboare și întrucât victima a refuzat, inculpatul I.R.C. a scos-o forțat din mașină, apucându-o de haine.

Inculpatul D.C.V. i-a aplicat apoi victimei o lovitură de pumn în față, aceasta căzând în partea lateral-spate a mașinii, după care a continuat să lovească victima cu pumnii și picioarele în zona capului, sărind de mai multe ori cu picioarele pe capul victimei, apoi plecând cu mașina inculpatului I.R.C.

Victima C.D. a fost mutată din locul respectiv de mai mulți tineri pentru a nu sta în balta de sânge, până la sosirea ambulanței anunțată de prietenul victimei, apoi a fost dusă la spital, decedând la data de 26 octombrie 2008 în Spitalul Clinic de Urgență Prof. Dr. N.O. Iași.

Potrivit raportului de necropsie medico-legală din 11 noiembrie 2009, moartea victimei C.D. a fost violentă, datorându-se insuficienței cardio-respiratorii acute consecutive unui traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană, fractură de piramidă nazală, topografia și morfologia leziunilor pledând pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente urmată de cădere, existând legătură directă de cauzalitate între leziunile cranio-cerebrale și deces.

Coroborând probele administrate în cauză, instanța de fond a ajuns la concluzia justă că faptele există, au fost comise de inculpații D.C.V. și I.R.C. și s-a stabilit în mod corect vinovăția acestora, respingându-se motivat cererile de schimbare a încadrării juridice.

Astfel, în mod corect și motivat instanța de fond a respins cererea părților civile S.T. și S.V. de schimbare a încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului D.C.V. din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de omor deosebit de grav, cu aplicarea art. 75 lit. d) C. pen., în cauză neputându-se reține că acesta ar fi comis fapta prin cruzimi, nefiind vorba de cauzarea unor suferințe prelungite și de maximă intensitate asupra victimei și nici de ucidere a victimei din motive josnice, acțiunea inculpatului asupra victimei fiind determinată de ambiția exacerbată a acestuia de a o pune la punct, amintindu-și de conflictul anterior în care a fost bătut de victimă.

Și în ce privește încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului I.R.C., instanța de fond a făcut o analiză justă a probelor administrate, stabilind corect că acțiunea acestui inculpat de a lovi victima cu pumnul în față când se afla în mașina martorului C.I.C. și de a o trage jos din mașină, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., nefiind vorba în cauză de o complicitate a acestui inculpat la infracțiunea de omor comisă asupra victimei de inculpatul D.C.V., inculpatul I.R.C. neavând reprezentarea acțiunii pe care urma să o exercite asupra victimei inculpatul D.C.V.

Față de această situație, instanța de fond a respins temeinic cererea inculpatului I.R.C. de achitare pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., pe motiv că fapta nu există și de asemenea, s-a respins temeinic cererea părților civile S.T. și S.V. de schimbare a încadrării juridice a faptei comise de inculpatul I.R.C. în infracțiunea de complicitate la omor calificat.

Din ansamblul probelor administrate nu a rezultat că inculpatul D.C.V. ar fi fost provocat de victimă în seara respectivă prin violență, amenințare sau atingere gravă a demnității, astfel încât să-i determine o stare de puternică tulburare sau emoție, de natură a-l face să acționeze violent asupra victimei, motive pentru care nu se impune reținerea în favoarea inculpatului D.C.V. a circumstanței atenuante obligatorii a scuzei provocării, prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., instanța de fond respingând corect și motivat cererea inculpatului.

Chiar dacă inculpatul D.C.V. a recunoscut și regretat săvârșirea faptelor și s-a prezentat în fața organelor de cercetare penală, instanța de fond, reținând corect aceste împrejurări, aceasta nu înseamnă că vocația inculpatului D.C.V. la reținerea de circumstanțe atenuante facultative, prevăzute de art. 74 C. pen. este obligatorie pentru instanță, aceasta motivând de ce nu se impune acordarea de eficiență acestor împrejurări în favoarea inculpatului, față de modalitatea concretă în care a comis fapta și gradul ridicat de pericol social al acesteia.

Prin probele administrate în fața instanței de control judiciar, inclusiv declarația inculpatului D.C.V. care-și schimbă parțial poziție în cauză, nu s-a modificat cu nimic situația de fapt reținută de instanța de fond și nu se impune în această fază procesuală schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului D.C.V. din infracțiunea de omor calificat în infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., neputându-se reține că decesul victimei C.D. a survenit ca urmare a căderii la sol și lovirii de acesta, așa cum a susținut inculpatul.

Individualizarea judiciară a pedepselor aplicate inculpaților D.C.V. și I.R.C. s-a făcut în mod temeinic de instanța de fond care a ținu cont, atât de criteriile generale, prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social ridicat al faptelor comise, modalitatea concretă a săvârșirii faptelor, precum și de circumstanțele personale ale inculpaților care sunt infractori primari, au recunoscut parțial faptele și le regretă.

Cuantumul pedepselor aplicate inculpaților a fost apreciat corect de instanța de fond, acesta fiind în măsură să ducă la atingerea scopului educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., în vederea formării unei atitudini corecte a inculpaților față de ordinea de drept și față de normele de conviețuire socială și pentru prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Situația infracțională a inculpatului D.C.V. a fost corect rezolvată de instanța de fond care a aplicat regulile de la concursul de infracțiuni și cele privind contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente săvârșite de persoana fizică, prevăzute de art. 33, art. 34 C. pen. și art. 36 C. pen.

Acțiunea civilă a cauzei a fost corect soluționată de instanța de fond care având în vedere actele depuse de părțile civile și martorii audiați în latura civilă a admis în parte acțiunea părților civile S.T. și S.V. și a obligat inculpații la plata de despăgubiri civile pentru prejudiciile cauzate prin faptele comise.

Astfel, inculpatul D.C.V. a fost obligat la despăgubiri materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare și pomeni ulterioare în cuantum de 15.000 lei, apreciat temeinic ca dovedit prin probele administrate, față se suma de 22.050 lei solicitată de părțile civile.

Cuantumul daunelor morale a fost just apreciat de instanța de fond, în raport de fapta fiecărui inculpat, față de pierderea suferită de S.T., fiind singurul copil, suma acordată fiind echitabilă și proporțională cu suferința încercată.

Față de cele relevate, motivele de apel formulate de părți în cauză sunt neîntemeiate.

Constatând din examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen. că nu există motive de desființare a sentinței apelate, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de părți civile S.T. și S.V. și inculpații D.C.V. și I.R.C. împotriva sentinței penale nr. 358 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, pe care a menținut-o.

Întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la arestarea preventivă a inculpatului D.C.V. și acestea au impus menținerea în continuare a stării de arest preventiv a inculpatului în baza art. 381, art. 383, art. 350 C. proc. pen. instanța a menținut starea de arest preventiv a inculpatului D.C.V. și a dedus din pedeapsa rezultantă durata arestului preventiv de la 19 octombrie 2009 la zi.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. instanța a obligat apelanții la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termenul legal, recursuri inculpații D.C.V. și I.R.C., fără a arăta inițial motivele de recurs.

La termenul de la 15 aprilie 2010, în recurs, Înalta Curte a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalității arestării preventive a inculpatului D.C.V., fiind consemnate concluziile părților și ultimul cuvânt al inculpatului asupra măsurii arătate, după care, deliberând, în baza art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a constatat ca legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V., pe care a menținut-o, iar onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 100 lei se va plăti din fondul M.J.L.C., potrivit încheierii de la acea dată, aflată la filele 17-18 dosarul Înaltei Curți.

În considerentele încheierii menționate, instanța de recurs a făcut referire la sentința penală nr. 358 din 19 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, secția penală.

Mandatul de arestare preventivă a fost emis în temeiul art. 143, art. 1491, art. 148 lit. f) și art. 151 C. proc. pen.

S-a reținut, în esență, că în noaptea de 25/26 octombrie 2008, în jurul orelor 24,00, inculpatul a aplicat mai multe lovituri cu pumnii și cu picioarele victimei C.D., cauzându-i leziuni traumatice care au condus spre deces.

Sentința anterior arătată a fost apelată de părțile civile S.T. și S.V. și de inculpații D.C.V. și I.R.C.

Prin Decizia penală nr. 28 din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Iași, secția penală și de minori a respins, ca nefondate, apelurile declarate de părțile civile S.T. și S.V. și de inculpații D.C.V. și I.R.C.

Totodată, a fost menținută starea de arest a inculpatului D.C.V. și s-a dedus la zi arestarea preventivă de la 19 octombrie 2009.

Decizia Curții de Apel Iași, secția penală și de minori, a fost atacată cu recurs de către recurenții inculpați D.C.V. și I.R.C.

Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, curtea de apel a apreciat că acestea se mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, existând suficiente indicii temeinice în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen., că acesta a comis faptele pentru care a fost condamnat.

Potrivit art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. în cauzele în care inculpații sunt arestați preventiv, instanța este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecății, inclusiv în căile de atac, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b alin. (2) sau (3) C. proc. pen.

În speță, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, ulterior pronunțării hotărârii de condamnare în primă instanță, nu au intervenit temeiuri noi.

Totodată, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite și ambele condiții ale art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, în raport cu gravitatea infracțiunii menționate.

În consecință, Înalta Curte a apreciat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, astfel că, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a acestuia.

A constatat că măsura arestării preventive este legală și temeinică și, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului D.C.V., subzistă și că impun privarea de libertate în continuare.

La dosarul cauzei au fost depuse în mai multe exemplare motivele de recurs formulate în scris de inculpatul D.C.V. și împuternicirea avocațială a apărătorului ales al acestuia, aflate la filele 25-40 dosarul Înaltei Curți.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurentul inculpat D.C.V., prin apărător a menționat că soluția dispusă de prima instanță de control este consecința modului deficitar în care a tratat motivele de apel formulate de inculpatul D., decizia curii perpetuând, practic, elementele de nelegalitate ale Tribunalului Vaslui în privința rezolvării fondului cauzei și cuprinsului hotărârii.

Rezolvarea formală a unora din motivele invocate și neanalizarea altora constituie primul motiv de nelegalitate al deciziei recurate și impune, ca efect, casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.

Inculpatul Dinică a invocat nelegalitatea sentinței Tribunalului Vaslui sub aspectul nemotivării acesteia în conformitate cu prevederile art. 356 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.; în concret, inculpatul a susținut că în considerentele hotărârii se regăsesc actele și voința procurorului care a dispus trimiterea sa în judecată, această parte a hotărârii nu poate fi considerată opera instanței și nu poate reprezenta o activitate efectivă de judecată în condițiile în care este redată ad litteram situația de fapt expusă în rechizitoriu.

Față de această critică concisă, fără nicio altă motivație, instanța de apel s-a mulțumit să răspundă în următoarea manieră: „faptul că instanța de fond a ajuns la concluzia că situația de fapt reținută de procuror prin actul de sesizare al instanței este la fel cu ceea ce rezulta din probele administrate în cursul cercetării judecătorești și a reținut situația de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind respectate în cauză prevederile art. 356 C. proc. pen.” - pag. 14 din decizie.

Evident că un asemenea răspuns, față de motivul de apel invocat nu a putut fi primit, fiind cu totul străin de regulile care guvernează soluționarea unei căi de atac; de aceea se poate considera că instanța de apel nu a răspuns criticii adusă de inculpat - o motivare generică, formală, ce nu analizează concret aspectele de nelegalitate pe care inculpatul le-a sesizat echivalează cu o nemotivare, ceea ce face ca decizia astfel pronunțată să fie supusă casării.

Instanța de control judiciar este datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii, chiar dacă își însușește concluziile și motivele instanței a cărei hotărâre este atacată, fiind obligată să verifice și să dea o apreciere personală cererilor, excepțiilor puse în discuție și materialului probator.

Simpla însușire de către instanța de apel a motivării cuprinse în sentința primei instanțe nu este suficientă atunci când această hotărâre este motivată insuficient sau defectuos.

Pe de altă parte, important este că nu se contestă faptul că motivarea sentinței este o copie fidelă a rechizitoriului, ceea ce face casabilă și hotărârea primei instanțe.

Curtea de Apel Iași nu a analizat și nu a răspuns în niciun fel criticilor invocate de inculpatul D.C.V. de la pct. I - 2, 3, 4, 5, 6 (latura penală) IV. - 2, 5 (latura civilă) din motivele de apel. Acestea se refereau la neanalizarea probelor administrate pe parcursul întregului proces penal, neidentificarea „declarațiilor nuanțate”, lipsa de motivare pentru reținerea unor declarații și înlăturarea altora, neanalizarea apărărilor inculpatului, existența unor deficiențe și contradicții existente în motivarea și dispozitivul sentinței, beneficiul ajutorului de înmormântare, contradicții în privința acordării daunelor morale.

Și pentru acest motiv se impune casarea deciziei penale recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Fapta pentru care este judecat inculpatul a primit o greșită încadrare juridică, ceea ce face aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.

Curtea de Apel Iași a reținut infracțiunea de omor calificat (art. 175 lit. i) C. pen.), în detrimentul celei de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen.), pe considerentul că decesul victimei C.D. a survenit ca urmare a loviturilor directe aplicate de inculpat și nu ca urmare a căderii la sol și lovirii de acesta.

Concluziile raportului de necropsie nr. 5992/11/11/2008 al I.M.L. Iași au infirmat însă teoria celor două instanțe anterioare și susțin teza avansată de inculpat. Astfel, s-a stabilit că moartea victimei s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute, consecutivă unui traumatism cranio-cerebral cu contuzie cerebrală, hemoragie subarahnoidiană.

Proces aceluiași act medical, leziunile ce au condus la deces s-au produs prin lovire activă cu mijloace contondente, urmată de cădere.

Altfel spus, decesul nu a survenit ca urmare a loviturilor directe aplicate asupra victimei - când se afla în picioare sau căzută la pământ - ci în urma căderii la sol, prin pierderea echilibrului, consecință a loviturii primite când se afla în picioare.

Concluzia medicului legist se coroborează și cu probatoriul testimonial: „L-am văzut de D. stând lângă mașina în preajma celor doi însă nu s-a apropiat de ei, și când a văzut pe C.D. că a căzut a mers la el singur și s-a aplecat asupra lui aplicându-i lovituri cu ambii pumni de o parte și de alta a capului, C.D. nereacționând în niciun fel din poziția în care era căzut. - declarația martorului ocular C. (fila 37 dosar - urm. pen.);

„După ce a căzut victima nu am mai văzut vreo reacție a victimei așa cum am declarat și la poliție” - declarația lui C.C. la instanță (f. 120).

De asemenea, martorii audiați au precizat că victima a căzut cu fața în sus, iar solul format din pământ/nisip amestecat cu pietre, mai exact „drum pietruit”, după cum declara martorii C.C. și H.; de aceea, o dată în plus este pertinentă ipoteza în care leziunea ce a condus la deces a fost produsă, nu datorită loviturilor directe aplicate, ci în urma căderii și lovirii capului de suprafață tare, denivelată/colțuroasă a drumului pietruit.

Or acest mecanism al aplicării loviturilor, urmată de căderea victimei cu rezultatul final al decesului, este propriu infracțiunii prevăzute de art. 183 C. pen., întrucât nu lovitura directă a fost cea fatală, aceasta cauzând doar dezechilibrarea victimei și căderea; această ultimă acțiune a cauzat leziunile cranio-cerebrale soldate cu moartea victimei.

De aceea, s-a considerat că încadrarea juridică a faptei este cea prevăzută de art. 183 C. pen. (sub care, de altfel, a și fost începută urmărirea penală) și nu cea de omor calificat (art. 175 lit. i) C. pen.), sens în care a solicitat schimbarea de încadrare juridică.

Starea de provocare a existat din partea victimei anterior săvârșirii faptei de către inculpat, aceasta rezultând din fapte distincte realizate de C.D. pe parcursul unui interval mai îndelungat de timp.

Cu doar câteva luni de săvârșirea faptei, inculpatul fusese bătut cu bâtele de victima și alți doi prieteni ai acestuia în fața locuinței sale din satul Otețoaia; chiar Tribunalul Vaslui a reținut în considerente că în cursul lunii martie 2008, victima C.D. și doi prieteni ai săi, l-au bătut pe D. pe drum, în timp ce se întorcea acasă, din cauza unei fete, C.V., prietenă atât cu inculpatul, cât și cu victima.

În continuare, C.D. i-a trimis inculpatului D. în repetate rânduri mesaje jignitoare dar și de amenințare; acestea din urmă nu erau simple glume, ci amenințări serioase pentru că victima îl acuza că i-a luat prietena (a se vedea în acest sens declarația martorului G.C. - f. 121 din dosarul Tribunalului Vaslui).

Toate aceste fapte ale victimei au fost de natură ca în timp să-i creeze inculpatului un sentiment de frustrare și o tulburare puternică, emoții înăbușite și refulate o dată cu trecerea vremii, dar care în seara de 25 octombrie 2008 au fost reînviate și amplificate de atitudinea repetat jignitoare a victimei care, în prezența logodnicei și a prietenilor inculpatului, îl înghiontea, se împingea în el pe ringul de dans și îl stropea cu bere etc. Important este însă faptul că D., deși umilit, nu a cedat de la început provocărilor victimei, ci s-a adresat agentului de pază, punându-l în temă față de conduita anterioară a lui C. față de el și manifestându-și temerea că acesta vrea scandal cu orice preț.

Este total eronată și în neconcordanță cu probele dosarului aprecierea instanței de apel că „amintindu-și de incident, inculpatul D.C.V. s-a hotărât să-l bată pe C.D., spunându-i acest lucru și martorului H.F.I., agitându-se prin discotecă” - pag. 14 din decizie.

Audiat de Tribunalul Vaslui, martorul H. declara:

„(…) Nu pot să precizez dacă inculpatului D. i-a fost teamă când a venit la mine la începutul discotecii. Eu cred că a venit la mine să mă atenționeze pentru că era din alt sat și mă cunoștea pe mine, așa se procedează pe la noi, nu poți să te duci într-o altă localitate la discotecă. D. mi-a spus ceva de o bătaie anterioară dar nu mi-a spus exact despre ce a fost vorba. După incident am auzit și eu că vătămatul ar fi bătut pe inculpatul D. (…). Niciunul dintre cei doi inculpați nu mi-a spus că vrea să bată pe cineva.” - declarația martorului (f. 107).

În sfârșit, jignirile aduse mamei și bunicii, când inculpatul și victima se aflau lângă mașină, au fost de natură să-l înfurie pe D. într-o măsură în care și-a pierdut controlul, context în care au urmat loviturile aplicate victimei; injuriile adresate i-au produs un sentiment de jignire și o tulburare profundă, această stare fiind explicabilă prin afecțiunea și sentimentele de prețuire pe care le avea față de cele două persoane; în urma divorțului părinților, inculpatul fusese crescut doar de mama și de bunica maternă, acestea fiind singurele ființe de care se atașase și care însemnau foarte mult pentru el.

Pe fondul conflictelor anterioare, jignirea personală și a singurelor persoane dragi din viața inculpatului i-a indus acestuia starea de tulburare specifică art. 73 lit. b) C. pen., circumstanța atenuantă legală ce a solicitat să fie reținută în favoarea inculpatului D.C.V.

Ambele instanțe au comis o gravă eroare de fapt ce a avut drept consecință condamnarea inculpatului D.C.V. (art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.). Această eroare privește persoana care a aplicat lovitura în urma căreia victima s-a dezechilibrat și a căzut la pământ.

Din coroborarea probelor administrate rezulta că această persoană este inculpatul I.; nu se contesta că și D. l-ar fi lovit pe C.D. cât timp acesta se afla în mașină, însă ultimul contact anterior căderii la pământ victima l-a avut cu I.R.C.; declarația în acest sens a inculpatului D. din fața instanței de apel a fost considerată ca o schimbare parțială de poziție, însă inculpatul nu a făcut să declare decât ceea ce au precizat de la bun început, încă din faza urmăririi penale, martorii oculară: „Am văzut cum la portiera dreapta față a venit I.R., a deschis portiera și fără să spună nimic i-a aplicat o lovitură cu pumnul în zona capului lui C., i-a mai aplicat și a doua lovitură la câteva secunde tot în zona capului, apoi l-a agățat de haine și l-a tras jos din mașină (…) din cauza loviturii primite C. mai că nu se mai putea ține pe picioare și I. l-a tras după el până în spatele autoturismului meu fără să-l mai lovească și când i-a dat drumul, C. a căzut pe spate cu fața în sus și cu capul spre șanțul șoselei” - declarația martorului C. (fila 37 dosar urm. pen.).

„(…) Am văzut o mașină parcată în apropiere, iar pe H. deschizând portiera și lovindu-l pe D. prin portiera deschisă (…) nu am văzut exact dacă H. l-a lovit pe D. cu palma sau cu pumnul, dar sunt sigur că l-a lovit de două ori. Apoi H. l-a scos afară pe D. din mașină, l-a dus în partea lateral-stânga, unde l-a trântit la pământ” - declarația martorului P.S.F. (f. 58 verso, 59 - dosar urm. pen.).

În condițiile în care, leziunea care a condus la decesul victimei are legătură de cauzalitate cu lovitura care a determinat dezechilibrarea și căderea acesteia la pământ, inculpatul D. nu poate fi răspunzător de consecința traumatică fatală.

Este nelegală nereținerea circumstanțelor atenuante în favoarea inculpatului D. în condițiile în care nu exista nicio cauză de agravare a răspunderii penale, iar împrejurări și elemente ce atenuează răspunderea penală caracterizează conduita anterioară, procesuală, precum și persoana inculpatului D.

De asemenea, reținerea circumstanței provocării (art. 73 lit. b) C. pen.), trebuie să producă efecte corespunzătoare și asupra pedepsei principale aplicate.

De remarcat că la Curtea de Apel Iași, în apelul inculpatului D., reprezentantul M.P. a pus concluzii de admitere în sensul redozării pedepsei și aplicării dispozițiilor art. 76 C. pen. „având în vedere că deși instanța de fond a reținut că inculpatul nu are antecedente penale, că a avut o conduită procesuală bună nu a dat eficiență acestor circumstanțe” (pag. 8 din decizie).

Admiterea recursului în latură penală produce efecte corelative și în privința acțiunii civile.

De remarcat că instanța de apel nu a soluționat problemele punctuale ridicate de inculpat sub aspectul laturii civile.

Întrucât primează motivele de recurs ce atrag ca efect casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe (pct. 1) a solicitat admiterea recursului în sensul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) prima teză C. proc. pen.

În drept a fost invocat art. 3859 alin. (1) pct. 9, 14, 17, 18 C. proc. pen.

La dosarul cauzei a fost depusă o cerere formulată de recurentul inculpat I.R.C. și trimisă prin fax, aflată la fila 44 dosarul Înaltei Curți, prin care acesta a solicitat amânarea judecării cauzei pentru un alt termen până la care să-și angajeze un apărător care să-i reprezinte interesele în fața instanței de judecată.

La termenul de judecată de la 13 mai 2010, s-a referit că recurentul inculpat I.R.C. a depus o cerere de amânare în vederea angajării unui apărător.

Fiind întrebat de către instanță, inculpatul D.C. a precizat că nu are apărător ales și, prezentându-i-se declarația de recurs, a semnat-o în ședință publică.

Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuție legalitatea luării și menținerii măsurii arestării preventive față de inculpatul D.C.V., fiind consemnate concluziile părților, precum și ultimul cuvânt al recurentului inculpat asupra măsurii, după care, deliberând, în baza art. 3002 cu referire la art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a fost menținută ca legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V., s-a menținut delegația apărătorului desemnat din oficiu și a fost amânată cauza la 24 iunie 2010, potrivit încheierii de ședință de la acea dată, aflată la filele 46-47 dosarul Înaltei Curți.

În considerentele încheierii mai sus menționate, instanța de recurs a făcut referiri la sentința penală nr. 358 in 19 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, secția penală, la mandatul de arestare preventivă și temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive față de inculpatul D.C.V., la situația de fapt reținută, în esență, la apelurile declarate în cauză de către părțile civile S.T. și S.V. și de inculpații D.C.V. și I.R.C., la decizia pronunțată de instanța de apel, cu menținerea stării de arest a inculpatului D.C.V. și deducerea arestării preventive, la recursurile declarate în cauză de către inculpații D.C.V. și I.R.C.

De asemenea, Înalta Curte analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, Înalta Curte a apreciat că acestea se mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, existând suficiente indicii temeinice în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen., că acesta a comis faptele pentru care a fost condamnat.

Potrivit art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) C. proc. pen. în cauzele în care inculpații sunt arestați preventiv, instanța este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecății, inclusiv în căile de atac, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160b alin. (2) sau (3) C. proc. pen.

În speță, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, ulterior pronunțării hotărârii de condamnare în primă instanță, nu au intervenit temeiuri noi.

Totodată, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite și ambele condiții ale art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, în raport cu gravitatea infracțiunii menționate.

Înalta Curte a apreciat, în raport cu cele expuse, că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică și pentru buna desfășurare în continuare a procesului încât, conform art. 3002 și art. 160b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a constatat temeinică și legală măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V., subzistă și că impun privarea de libertate în continuare.

La dosarul cauzei au fost depuse motivele de recurs formulate în scris de către recurentul inculpat I.R.C., prin apărător, atât trimise prin fax, cât și originalul acestora, înregistrat, în prealabil, prin Registratura Generală a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 21170 la 23 iunie 2010, aflate la filele 55-72 dosarul Înaltei Curți, precum și împuternicirea avocațială a apărătorului ales C.L.C., aflată la fila 74 dosarul Înaltei Curți.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul inculpat I.R.C., prin apărător a solicitat a se proceda la reexaminarea tuturor probelor administrate în cauză, coroborarea acestor probe cu cele administrate în calea devolutivă a apelului și pe baza lor a se constata că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa.

Ca atare criticile pe care înțelege să le formuleze împotriva sentinței recurate vizează în primul rând netemeinicia sentințelor date de către prima instanță, cât și de către instanța de apel.

Netemeinicia la care face referire are în vedere faptul că nu există probe care să susțină versiunea conform căreia al ar fi lovit victima. Există o singură persoană și anume P.S.F. care, în declarația dată în fața instanței de fond a afirmat cu certitudine că l-a văzut pe el lovind victima. Această depoziție de martor nu poate fi primită, întrucât, așa cum se va constata există grave inadvertențe și nenumărate contradicții între declarația dată de acest martor în faza de urmărire penală și cea dată în fața instanței de judecată.

Coroborată cu celelalte probe administrate în cauză veți sesiza că declarația dată în fața instanței de judecată (la un interval foarte îndepărtat de producerea evenimentului) nu a confirmat modul de derulare a evenimentelor stabilit de către organele de cercetare penală în cursul anchetei.

Recurentul inculpat prin apărător a menționat că reiterează susținerea conform căreia nu a lovi victima, iar singura acțiune pe care și-a însușit-o este reacția sa pe care a avut-o la rugămintea martorului C.I.C. de a îndepărta victima de lângă mașină, fără însă a-l lovi sau a exercita o altfel de agresiune împotriva victimei.

De altfel, a considerat și susținut că trimiterea sa în judecată și ulterior condamnarea sa s-a făcut doar pe supoziții fără a exista probe de nezdruncinat care să confirme vinovăția sa.

Niciun moment nu s-a putut stabili care a fost zona în care i-ar fi aplicat un pumn victimei și care ar fi fost leziunile produse de acea lovitură. Niciunul dintre martori nu a indicat faptul că, deși ar fi lovit victima cu pumnul în față, acțiunea ar fi avut ca urmare producerea vreunei leziuni pe care aceștia să o sesizeze. Or, este foarte bine cunoscut că o lovitură aplicată cu pumnul de o persoană cu înălțimea de 1,80 și o greutate de 85 kg ar fi lăsat urme devastatoare pe fața victimei, care nu ar fi putut să fie sesizare de martorii din imediata apropiere.

De asemenea, instanța de apel a pierdut din vedere faptul că nu a existat niciun fel de reacție din partea victimei ca urmare a presupusei agresiuni.

O astfel de abordare dă posibilitatea apărătorilor inculpatului D.C.V. să ceară schimbări de încadrări judiciare a faptelor și eventual achitarea inculpatului D.C.V., inculpat care și-a recunoscut fapta și a negat sistematic faptul că ar fi agresat victima în vreun fel.

De asemenea, recurentul inculpat prin apărător a solicitat a se observa că nu există nicio probă și că în mod eronat instanța de fond și cea de apel au reținut că i-ar fi aplicat o lovitură victimei neindicând niciun moment din depoziția cărui martor au tras aceste concluzii. Din însăși definiția art. 180 alin. (1) (varianta tip prevăzută de C. pen.) pentru a exista o astfel de infracțiune trebuie să existe o acțiune violentă care să aibă drept urmare producerea de suferințe fizice. Simpla scoatere a victimei din mașină nu poate îmbrăca caracterul unei acțiuni care să implice provocarea de suferințe fizice a acesteia.

Față de cele prezentate, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, dar și a celor ce urmează a fi administrate în calea de atac a solicitat achitarea sa pentru infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 180 alin. (1) C. pen.

Dacă totuși se va ajunge la concluzia că se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținută în sarcina sa și să constatați că sumele la care a fost obligat cu titlul de daune morale sunt exagerate fără a avea legătură cu gradul de implicare pe care l-a avut în derularea evenimentelor. Or, practica și literatura de specialitate a statuat stabilirea unor astfel de despăgubiri proporțională cu faptele săvârșite și ținând cont de legătura de cauzalitate dintre fapte și urmări. Este total injust ca pentru o faptă de o gravitate minimă să fie obligată la o sumă, atât de însemnată pornindu-se doar de la faptul că victima a decedat. Gradul său de implicare în evenimente a fost strict cel pe care l-a prezentat și consideră nedrept să suport consecințe disproporționate în raport cu faptele sale.

Concluzionând a solicitat instanței de recurs că în latură penală a constatat că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de lovire și a solicitat a se dispune achitarea în baza prevederilor art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Pe cale de consecință a solicitat să fie exonerat de la plata sumelor de orice natură reținute în sarcina sa.

În subsidiar dacă se va ajunge la concluzia că se face vinovat de săvârșirea vreunei infracțiuni, pe baza probelor existente la dosarul cauzei a solicitat a se proceda la redozarea pedepsei neluând în calcul faptul că victima a decedat și având în vedere doar stricta acțiune pe care am exercitat-o. Sunt singurele supoziții cele prezentate de către instanța de fond din care a rezultat că în lipsa scoaterii din mașină a victimei de către el, aceasta ar fi putut fi în viață acum. Este cert că nu a avut niciun moment intenția de a agresiona victima și că singura acțiune pe care a întreprins-o a avut temei doar rugămintea adresată de către martorul C.I.C.

La termenul de astăzi, fiind întrebați de către instanță, ambii recurenți inculpați au precizat că își mențin recursurile declarate.

Apărătorul recurentului inculpat D.C.V., în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 14, 17 și 18 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri atacate. În susținerea acestora a solicitat casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, arătând că hotărârile nu cuprind motivele pe care se întemeiază soluția, fiind o redare a rechizitoriului. În subsidiar, a solicitat casarea hotărârilor și achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., motivând că din materialul probator a rezultat că loviturile nu au fost aplicate de inculpat, ci de inculpatul I.R.C. Referitor la celelalte motive de casare, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen. și reducerea pedepsei aplicate, ca urmare a reținerii art. 73 lit. b) și art. 74 lit. c) - art. 76 lit. a) C. pen., avându-se în vedere actele în circumstanțiere aflate la dosar.

Apărătorul recurentului inculpat I.R.C., în dezbateri a arătat că subscrie primului temei de casare invocat de colegul său, întrucât ambele hotărâri au preluat rechizitoriul. În susținerea celui de-al doilea temei de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. a solicitat achitarea inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., susținând că există declarații contradictorii în cauză, iar singurii martori oculari au infirmat ulterior că l-au văzut pe inculpat lovind victima, aspecte care creează o stare de dubiu ce profită inculpatului.

În subsidiar, în situația respingerii primului motiv a solicitat reducerea pedepsei care nu este în concordanță cu implicațiile minime ale inculpatului în săvârșirea faptei. Sub aspectul laturii civile, a solicitat redozarea daunelor morale, care sunt disproporționate în raport cu fapta.

Intimata parte civilă S.V., având cuvântul asupra recursurilor inculpaților, a arătat că fiul său era singur, bolnav și a fost urmărit de inculpați.

Reprezentantul M.P., având cuvântul cu privire la recursurile inculpaților a pus concluzii de admitere a celui declarat de inculpatul D.C., sens în care a susținut că, exceptând referirile la modalitatea de individualizare a pedepsei, instanța de apel nu a analizat concret niciuna din criticile inculpatului: nu a arătat semnificația conținutului declarațiilor martorilor și motivele pentru care a reținut în defavoarea sa o parte din probatoriu și a exclus-o pe cealaltă. Totodată, nu a analizat critica referitoare la lovitura tanato-generatoare, raportat la concluziile expertizei medico-legale, existând contradicții între ce a reținut instanța și raportul medico-legal, ce trebuiau analizate și înlăturate motivat de instanțe.

De asemenea, instanța de apel nu a răspuns în totalitate criticilor inculpatului referitoare la soluționarea laturii civile, mulțumindu-se să citeze considerentele primei instanțe și să conchidă că sunt corecte, fără a le raporta la criticile inculpatului. Procedând astfel, instanța nu a realizat un propriu control asupra sentinței, astfel că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare pentru a se pronunța pe aceste critici, iar numai ulterior hotărârea va putea fi supusă cenzurii instanței de recurs. În măsura pronunțării acestei hotărâri, a solicitat să se pună în vedere instanței de apel să analizeze în mod particular criticile inculpatului D.C.V. referitoare la contribuția efectivă la săvârșirea faptei și să arate de ce îl exclude pe inculpatul I.R.C. de la autorat în săvârșirea faptei.

Cu privire la recursul inculpatului I.R.C. a pus concluzii de respingere a acestuia ca nefondat, arătând că din declarațiile a numeroși martori direcți, inculpatul este unul din cei ce au aplicat lovituri părții vătămate, astfel că susținerea că nu a participat este neîntemeiată. Procurorul a arătat că, deși nu formulează o critică în recursul inculpatului, acesta a participat nemijlocit la săvârșirea infracțiunii reținute doar în sarcina inculpatului D., aspect invocat de acesta din urmă și de părțile civile în apeluri și omis de instanță.

Înalta Curte a pus în discuție starea de arest a inculpatului D.C.V., în eventualitatea unei soluții de casare cu trimitere spre rejudecare.

Reprezentantul M.P. a susținut că subzistă motivele ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive, astfel că se impune menținerea acesteia.

Apărătorul recurentului inculpat D.C.V. a solicitat revocarea măsurii arestării preventive și punerea în libertate a inculpatului, în situația pronunțării unei soluții de casare a hotărârii atacate.

În ultimul cuvânt, recurentul inculpat D.C.V. a lăsat soluția la aprecierea instanței.

În ultimul cuvânt, recurentul inculpat I.R.C. a arătat că este nevinovat.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat D.C.V. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele de recurs invocate, cât și a celor precizate de reprezentantul M.P., în recursul inculpatului, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 10, 18, 17, 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind fondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că instanța de apel, în considerentele deciziei pronunțate, așa cum s-a arătat, s-a limitat doar la a face afirmații generice, prin prezentarea doar a unor aprecieri asupra modului în care prima instanță a reținut situația de fapt, că aceasta corespunde probelor administrate în cursul urmăririi penale și al cercetării judecătorești, fără să existe o evaluare reală proprie asupra materialului probator administrat, în raport cu motivele de apel invocate de apelantul inculpat D.C.V. și soluția dispusă de prima instanță.

Totodată, prima instanță de control judiciar nu a demonstrat de ce nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, modul în care prima instanță a ajuns la concluzia că situația de fapt reținută de procuror prin actul de sesizare al instanței este la fel cu cea care rezultă din probele administrate în cursul cercetării judecătorești și a reținut aceeași situație de fapt, rezumându-se doar la afirmația concluzivă că în acest fel au fost respectate prevederilor art. 356 C. proc. pen., redând situația de fapt reținută, așa cum a fost expusă în actul de sesizare.

Or, această modalitate de redactare a hotărârii judecătorești nu reflectă un proces de examinare efectivă asupra mijloacelor de probă și nu evidențiază concluziile care rezultă ca urmare a acestuia, a argumentelor în reținerea sau nereținerea unora din acestea, în raport cu motivele de apel formulate, așa încât soluția pronunțată apare ca fiind susținută numai prin considerente vagi, expuse într-o manieră generică, ceea ce atrage imposibilitatea instanței de recurs de a verifica modul în care prima instanță de control a reținut cele prezentate, ceea ce constituie o nemotivare a deciziei pronunțate, fiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte consideră că instanța de apel nu și-a fundamentat afirmațiile, pe analiza și sinteza mijloacelor de probă, în sensul evidențierii celor care se coroborează sau dimpotrivă a celor pe care le înlătură, nu și-a argumentat neluarea acestora în considerare, cu precizarea cauzei care afectează valoarea probantă a mijlocului de probă respectiv.

Astfel, instanța de apel nu a răspuns criticilor formulate ca motive de apel de către apelantul inculpat D.C.V., în sensul că nu s-a făcut o examinare asupra conținutului declarațiilor martorilor audiați în cauză în cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, cât și în aceea a cercetării judecătorești, respectiv C.I.C. (filele 33-37 dosarul parchetului și filele 109-110 dosarul tribunalului), P.S.A. (filele 38-42 dosarul parchetului și fila 83 dosarul tribunalului), H.F.I. (filele 44-45 dosarul parchetului și fila 107 dosarul tribunalului), C.I.A. (filele 46-47 dosarul parchetului) și, I.V. (filele 48-49 dosarul parchetului), B.M. (filele 50-51 dosarul parchetului), C.C. (filele 52-53 dosarul parchetului și fila 82 dosarul tribunalului), C.S.G. (filele 54-57 dosarul parchetului), P.S.F. (filele 58-60 dosarul parchetului și fila 211 dosarul tribunalului), O.C. (filele 61-63 dosarul parchetului și fila 165 dosarul tribunalului), D.M.D. (filele 65-66 dosarul parchetului), C.I. (filele 67-68 dosarul parchetului și), I.M.I. (filele 69-70 dosarul parchetului), R.D.A.G. (fila 72 dosarul parchetului), C.V. (fila 73 dosarul parchetului), C.A.A. (fila 84 dosarul tribunalului), C.M.D. (fila 85 dosarul tribunalului), C.A. (fila 86 dosarul tribunalului), L.M. (fila 87 dosarul tribunalului), S.M. (filele 108 dosarul tribunalului), G.M. (fila 121 dosarul tribunalului), în raport cu declarațiile inculpatului D.C.V. (filele 77-81 vol. I. dosarul parchetului, filele 55-56 dosarul tribunalului și fila 79 dosarul curții de apel), precum și cu raportul de necropsie medico-legală din 11 noiembrie 2008 al IML Iași (filele 23-26 dosarul parchetului).

Înalta Curte a constatat că prima instanță de control judiciar nu a examinat mijloacele de probă mai sus menționate, în raport cu motivele de apel formulate de apelantul inculpat și nu a putut stabili contribuția inculpatului D.C.V., în raport cu aceea a coinculpatului I.R.C., la comiterea faptei, ca urmare a unui proces de evaluare prin coroborarea acestora, reținerea sau înlăturarea declarațiilor unora din martori și față de lovitura tanato-generatoare evidențiată în concluziile raportului medico-legal, existând contradicții între ce a reținut instanța și aceste din urmă mijloc de probă cu valoare științifică, ce trebuiau analizate și înlăturate motivat de instanță.

Totodată, Înalta Curte consideră că nemotivarea deciziei se reflectă și în ceea ce privește latura civilă a cauzei, nici sub acest aspect instanța de apel nu a examinat criticile apelantului inculpat referitoare la soluționarea laturii civile, rezumându-se în considerentele hotărârii să conchidă că sunt corecte, apreciind în mod generic că pretențiile au fost dovedite pe baza probelor administrate, fără a le raporta la criticile inculpatului.

Așadar, Înalta Curte, în raport cu cele mai sus menționate cu privire la nemotivarea deciziei instanței de apel, în raport cu motivele de apel formulate, constată că hotărârea pronunțată aduce atingere unui proces echitabil, încălcându-se prevederile art. 6 § 1 din C.E.D.O.

Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa constantă, că una dintre funcțiile obligatorii ale instanței este aceea de a motiva hotărârea pronunțată prin a demonstra părților că au fost ascultate și chiar dacă instanța internă și-a motivat pe scurt hotărârea indiferent dacă a făcut-o preluând motivele instanței inferioare sau altfel, să fi examinat problemele esențiale ce i-au fost supuse atenției și nu să se fi mulțumit să confirme pur și simplu concluziile instanței inferioare, în acest din urmă sens sunt și cauzele H. contra Finlanda (§ 60) și B. contra României (§ 33).

Înalta Curte în contextul concret al cauzei constată că decizia instanței de apel pronunțată în cauză nu corespunde exigențelor jurisprudenței C.E.D.O. mai sus menționate.

În consecință, Înalta Curte consideră criticile formulate de recurentul inculpat D.C.V. cu privire la nemotivarea hotărârii și prin nepronunțarea asuprea motivelor de apel formulate, inclusiv motivele privind latura civilă a cauzei, ca fiind întemeiate, ceea ce impune reformarea în aceste limite a deciziei pronunțate de instanța de apel numai privind recurentul inculpat.

Așadar, Înalta Curte apreciază că și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 3859 pct. 10 C. proc. pen. a prevalat în examinarea sa.

Înalta Curte nu poate analiza celelalte motive de recurs invocate de către recurentul inculpat D.C.V. și întemeiate pe art. 3859 pct. 18, 17, 14 C. proc. pen., deoarece vizează fondul cauzei, în raport cu primele motive de recurs invocate, care prevalează sub aspectul examinării.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat I.R.C. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele de recurs invocate, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 9, 18, 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod corect și-a însușit argumentele primei instanțe cu privire la stabilirea vinovăției inculpatului I.R.C. în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., loviri sau alte violențe, în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte consideră că în contextul cauzei s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., referitoare la aprecierea probelor, stabilind că fapta inculpatului I.R.C. de a lovi victima cu pumnul în față când se afla în mașina martorului C.I.C. și de a o trage jos din mașină, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. (1) C. pen.

Astfel, din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, atât în cursul urmăririi penale, cât și în faza cercetării judecătorești, în primă instanță și în apel, respectiv declarațiile martorilor C.I.C. (filele 33-37 dosarul parchetului și filele 109-110 dosarul tribunalului), P.S.A. (filele 38-42 dosarul parchetului și fila 83 dosarul tribunalului), H.F.I. (filele 44-45 dosarul parchetului și fila 107 dosarul tribunalului), C.I.A. (filele 46-47 dosarul parchetului și), I.V. (filele 48-49 dosarul parchetului), B.M. (filele 50-51 dosarul parchetului), C.C. (filele 52-53 dosarul parchetului și fila 82 dosarul tribunalului), C.S.G. (filele 54-57 dosarul parchetului), P.S.F. (filele 58-60 dosarul parchetului și fila 211 dosarul tribunalului), O.C. (filele 61-63 dosarul parchetului și fila 165 dosarul tribunalului), D.M.D. (filele 65-66 dosarul parchetului), C.I. (filele 67-68 dosarul parchetului și), I.M.I. (filele 69-70 dosarul parchetului), R.D.A.G. (fila 72 dosarul parchetului), C.V. (fila 73 dosarul parchetului), C.A.A. (fila 84 dosarul tribunalului), C.M.D. (fila 85 dosarul tribunalului), C.A. (fila 86 dosarul tribunalului), L.M. (fila 87 dosarul tribunalului), S.M. (filele 108 dosarul tribunalului), G.M. (fila 121 dosarul tribunalului), cu declarațiile inculpatului I.R.C. (filele 1-8 vol. II dosarul parchetului), rezultând contribuția concretă a inculpatului I.R.C. în săvârșirea infracțiunii, acesta fiind autorul lovirii părții vătămate, acționând cu intenție directă.

Astfel, în declarația dată la 27 octombrie 2008 în cursul urmăririi penale, martorul C.I.C. a arătat că „…Când am ajuns în apropierea mașinii am deschis portierele din telecomandă, iar C.D. s-a urcat pe scaunul din dreapta față. Nu a apucat însă să închidă portiera pentru că imedat au ajuns acolo D.C. și I.R. - căruia noi îi spunem H. Nu-mi dau seama din ce parte au venit pentru că nu am fost atent. I. a prins imediat de portieră, iar D.C. i-a tras un pumn lui D. prin portiera întredeschisă, în zona feței. Apoi D. s-a dat mai în spate, iar I.R. l-a lovit și el cu pumnul în față pe C.D., o dată sau de două ori, nu știu sigur. Apoi I.R. i-a spus lui C.D. să coboare din mașină, însă acesta nu voia. Eu, văzând că începe bătaia în mașina mea, m-a dus la I.R. și i-am spus să nu se bată, pentru că am dat bani pe mașină și nu voiam să-mi strice mașina. Atunci I.R. l-a apucat de haine pe D. și l-a scos afară din mașină, l-am împins până în spatele mașinii, i-a dat drumul, iar D. a căzut la pământ. După ce a fost scos din mașină, D. a mers pe picioarele lui, dar sprijinit de I.R. și cred că D. era amețit, pentru că imediat după ce Irimia i-a dat drumul, D. a căzut la pământ. După ce i-a dat drumul, I. s-a depărtat și a venit D.C. Acesta s-a aplecat asupra victimei și a început să-i aplice mai multe lovituri cu pumnii în zona feței. Apoi l-a lovit pe D. cu picioarele în cap de mai multe ori, după care s-a aplecat iar deasupra victimei și o lovea cu pumnii în față…”.

Martorul C.I.C. în declarația dată în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță la 27 mai 2009 a precizat că „…Partea vătămată a primit o lovitură de la I. și în timp cât se afla în mașină…Îmi amintesc în mod cert că inculpatul Irimia a fost cel care l-a lovit pe vătămat atâta timp cât acesta se afla în mașină. Nu-mi amintesc exact câte lovituri i-a aplicat vătămatului inculpatul Irimia, probabil, una…”

În declarația dată la 27 octombrie 2008 în cursul urmăririi penale, martorul P.S.A. a menționat că ”…Prietenul acestuia a deschis mașina cu telecomanda, iar D. a urcat pe scaunul din dreapta față. Când a încercat să închidă ușa, au venit către el D.C. și I.R., acesta din urmă, prinzându-l pe D. de haine, încerca să-l tragă afară din mașină. În acest moment, eu m-am speriat și am fugit în curtea discotecii, pentru că nu voiam să iau și eu bătaie…Am văzut că D. era căzut la pământ în spatele mașinii, un pic din lateralul acestuia, iar D.C. a sărit cu ambele picioarele pe capul lui, o singură dată, din ceea ce am văzut eu…”.

În declarația dată la 19 noiembrie 2008 în cursul urmăririi penale, martorul P.S.F. a precizat că „…Apoi, H. l-a scos afară pe D. din mașină, l-a dus în partea lateral-stânga, unde l-a trântit la pământ. A venit atunci D.C. care l-a lovit pe D. cu picioarele în cap, după care l-a lovit cu ambii pumni în față, apoi l-a călcat cu picioarele tot pe cap, după care iarăși l-a lovit cu pumnii în față…”

Martorul P.S.F. în declarația dată în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță la 7 octombrie 2009 a menționat că „…Am văzut pe persoana înaltă inculpatul I. i-a aplicat victimei o singură lovitură, după care aceasta a căzut jos. Lovitura i-a fost aplicată de inculpatul Irimia în zona gâtului sub bărbie…”

Înalta Curte nu poate avea în vedere critica însușită de recurentul inculpat I.R.C. din motivele de recurs ale recurentului inculpat D.C.V. cu privire la nemotivarea deciziei instanței de apel, în ceea ce-l privește, întrucât din considerentele acesteia a rezultat că prima instanță de control a răspuns motivelor formulate, evidențiind comiterea infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., în raport cu situația de fapt reținută, înlăturând solicitarea achitării acestuia, la individualizarea pedepsei aplicate, precum și la modul de stabilire al cuantumului daunelor morale, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă mai sus enunțate și al conținutului celor în mod efectiv evidențiate a constatat vinovăția inculpatului I.R.C. în săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen., contribuția inculpatului fiind aceea de a aplica o lovitură părții vătămate în condițiile reținute, așa încât apărarea că fapta nu a existat nu este susținută.

În raport cu cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că între percepția asupra materialului probator de către instanță și soluția pronunțată nu există o vădită și esențială neconcordanță, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că și sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, atât în ceea ce privește cuantumul, pedepsei cu închisoarea, respectiv în minimul legal prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, cât și a modalității de executare, cu suspendarea condiționată a acesteia, au fost avute în vedere în mod concret criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și anume gradul de pericol social redus al infracțiunii comise, circumstanțele reale efective, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, care a nu are antecedente penale.

Așadar, pedeapsa aplicată inculpatului I.R.C., în condițiile mai sus arătate este singura în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate și educativ al pedepsei, dându-i acestuia posibilitatea îndreptării față de comiterea de infracțiuni și resocializarea sa pozitivă.

Totodată, Înalta Curte consideră că pedeapsa aplicată inculpatului I.R.C. respectă principiul proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, așa încât nu se impune reducerea acesteia, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect a fost stabilită obligarea inculpatului la plata sumei de 5000 lei cu titlul de daune morale, către părțile civile S.T. și S.V., față de contribuția avută, precum și suferința părților civile pentru pierderea fiului lor, suma stabilită fiind echitabilă, așa încât nu se impune reducerea daunelor morale solicitată de recurentul inculpat.

În raport cu cele mai sus menționate, decizia pronunțată de instanța de apel în ceea ce-l privește pe inculpatul I.R.C. este legală și temeinică.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de recurentul inculpat D.C.V. împotriva Deciziei penale nr. 28 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Se va casa decizia penală atacată și se va trimite cauza spre rejudecarea apelului inculpatului D.C.V. la instanța de apel, Curtea de Apel Iași, care va examina ansamblul materialului probator administrat în cauză în raport cu motivele de apel formulate de inculpat, urmând a examina critic și coroborat conținutul mijloacelor de probă, într-un proces de analiză și sinteză și a stabili contribuția inculpatului D.C.V., în raport cu aceea a coinculpatului I.R.C., la comiterea faptei, ca urmare a unui proces de evaluare prin coroborarea acestora, reținerea sau înlăturarea declarațiilor unora din martori și față de lovitura tanato-generatoare evidențiată în concluziile raportului medico-legal, precum și a laturii civile a cauzei, prin examinarea pretențiilor părților civile în baza mijloacelor de probă administrate sub acest aspect și în funcție de contribuția inculpatului, în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice.

În conformitate cu art. 38517 alin. (2) cu referire la art. 382 alin. (3), art. 3002 și art. 160b alin. (3) C. proc. pen. va menține măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V., subzistând temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, respectiv art. 148 lit. f) C. proc. pen., fiind îndeplinite cumulativ condițiile impuse de norma arătată, atât referitoare la cuantumul pedepsei mai mare de 4 ani pentru infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, cât și aceea referitoare la pericolul pentru ordinea publică în cazul lăsării sale în libertate, având în vedere gravitatea faptei pretins a fi comisă, urmările avute, decesul victimei, creându-se un sentiment de insecuritate în comunitatea locală.

Totodată, Înalta Curte nu consideră că se impune una din măsurile preventive neprivative de libertate, având în vedere modalitatea concretă a săvârșirii pretinsei infracțiuni și rezonanța pe care a avut-o aceasta în comunitate, neputându-se realiza scopurile unor asemenea măsuri, pentru procesul penal, față de contextul concret al cauzei.

Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.R.C. împotriva aceleiași decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300 lei pentru apărarea recurentului inculpat D.C.V. se va plăti din fondul M.J.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J., ca urmare a asigurării asistenței obligatorii, ce a avut loc pentru termenul de judecată de la 13 mai 2010 de către domnul avocat M.T., cu împuternicirea avocațială emisă la 29 aprilie 2009, (fila 43 Dosarul nr. 0317/89/2009 al Înaltei Curți), potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală încheiat între M.J. și U.N.B.R.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul inculpat D.C.V. împotriva Deciziei penale nr. 28 din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează decizia penală atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului inculpatului D.C.V. la instanța de apel, Curtea de Apel Iași.

Menține măsura arestării preventive a inculpatului D.C.V.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.R.C. împotriva aceleiași decizii.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 300 lei pentru apărarea recurentului inculpat D.C.V. se va plăti din fondul M.J.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 75 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 24 iunie 2010.