Insufficiency of reasoning for refusing constitutional exception referral due to failure to establish relevance to the pending case

Asupra recursului de față;

În baza actelor din dosar, constată următoarele:

I. Prin încheierea din 22 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 214/59/2008, în baza art. 29 din Legea nr. 47/1992 s-a respins cererea inculpatului intimat F.C.D. privind sesizarea Curții Constituționale.

S-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau arbitraj comercial, privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Așadar, pentru sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a unor dispoziții legale dintr-o lege în vigoare, în cazul dedus spre soluționare, se impune a fi îndeplinite mai multe condiții cumulativ, una dintre acestea fiind ca excepția invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Ipoteza contrară, ar da posibilitatea oricărui justițiabil să invoce în orice cauză excepții de neconstituționalitate a oricăror dispoziții legale, care nu sunt aplicabile în respectivul litigiu, ceea ce nu a fost în intenția legiuitorului la adoptarea Legii nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

Invocarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 de către inculpat nu vizează încălcarea Constituției, ci aplicarea acestor prevederi legale de către organele judiciare.

În cauza I. c. României (8 septembrie 2005) Curtea face trimitere de asemenea la jurisprudența potrivit căreia dreptul de a sesiza un tribunal pe calea unei întrebări prejudiciale nu poate fi absolut, chiar dacă o legislație rezervă un domeniu juridic competenței unei jurisdicții unice și prevede pentru alte jurisdicții obligația de a înainta, fără excepție, toate chestiunile supuse expres acestei proceduri. Este în conformitate cu funcționarea acestui mecanism ca judecătorul să poată verifica dacă se impune adresarea unei întrebări prejudiciale, asigurându-se că aceasta trebuie soluționată înainte de a se pronunța în litigiu pe care este chemat să-l judece.

De altfel, inculpatul a mai invocat o excepție de neconstituționalitate în acest dosar, iar prin invocarea acesteia, fără legătură cu obiectul cauzei, se tinde la încălcarea art. 6 din C.E.D.O., privind judecarea cauzei în termen rezonabil, prezentul recurs, după admiterea contestației în anulare, vizând fapte din cursul anului 1996.

II. Împotriva acestei încheieri de ședință a declarat recurs inculpatul F.C.D. criticând-o ca netemeinică, solicitând casarea ei și, pe fond, admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale, arătând că instanța nu a analizat cererea din perspectiva îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prev. de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în special legătura cu soluționarea cauzei, care este îndeplinită, și că, de asemenea, confundându-se instituțiile juridice s-a făcut o anologie cu instituția „întrebărilor prejudiciale”, străină cauzei, invocându-se greșit hotărârea C.E.D.O. în cauză I. c. României.

Examinând actele și lucrările dosarului, încheierea recurată în raport de motivul de critică invocat, cât și din oficiu sub toate aspectele așa cum prevăd dispozițiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte are în vedere potrivit dispozițiilor art. 3859 alin. (3) teza I C. proc. pen. incidența în cauză a cazului de casare prev.de art. 3859 alin. (1) pct. 9 teza I C. proc. pen. întrucât prin încheierea atacată primele trei considerente evidențiază chestiuni teoretice real reproduse din dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 modificată, privind organizarea Curții Constituționale, indicând îndeplinirea cumulativă a unor condiții pentru sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate și în mod similar considerentul penultim, în esență, face trimitere la cauza I. c. României (8 septembrie 2005) fără a se evidenția în concret trimiterea la hotărârea C.E.D.O. nominalizată.

De altfel, unica chestiune iterată în considerentele încheierii recurate și anume „invocarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 de către inculpat nu vizează încălcarea Constituției, ci aplicarea acestor prevederi legale de către organele judiciare” este insuficientă pentru aprecierea ca motivată a soluției respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale întrucât nu prezintă criteriile de referință avute în vedere pentru stabilirea «relevanței» adică a legăturii între excepția de neconstituționalitate pretinsă a unor dispoziții normative legale și soluționarea cauzei pendinte pe rolul instanței Curtea de Apel Timișoara.

Urmare a incidenței cazului de casare deja indicat recursul de față se privește ca fondat și urmează a fi admis în temeiul dispozițiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) teza a III-a C. proc. pen., dispunându-se casarea încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000 formulată de inculpatul F.C.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul F.C.D. împotriva încheierii din 22 martie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 214/59/2008.

Casează încheierea atacată și trimite cauza spre rejudecarea cererii privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea 143/2000 formulată de inculpat.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 aprilie 2010.