Material jurisdiction for customs debts under 500,000 lei: exclusive competence of county courts over central authorities' decisions

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 08 septembrie 2008, pe rolul Curții de Apel București, reclamanta SC C.D. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. și A.N.V., anularea deciziei nr. 221 din 27 iunie 2008 precum și a procesului-verbal nr. 4215 din 20 februarie 2008 și a deciziei de regularizare nr. 4231 din 20 februarie 2008 emise de pârâte și exonerarea sa de la plata sumei de 194.413 lei reprezentând taxe vamale, comision vamal, TVA și majorări ale acestora.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2237 din 27 mai 2009 a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei reținând că, în lipsa prezentării tuturor dovezilor și documentelor de către exportator, în care să se stabilească caracterul original al produsului importat, în mod corect s-a emis decizia de regularizare prin care nu a fost aplicat regimul vamal preferențial, iar reclamanta nu a făcut dovada că bunul importat a fost produs în Comunitatea Europeană și că nu a fost doar asamblat în Finlanda.

Cu privire la accesorii instanța de fond a reținut că acestea se calculează independent de existența unei culpe a reclamantei, iar termenul stabilit trebuie apreciat cel de la momentul în care a luat naștere datoria vamală, adică data importului și nu cea a deciziei de regularizare.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanta.

Prin motivele de recurs dezvoltate, în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința recurată este nelegală și netemeinică având la bază o interpretare contradictorie și vădit contrazisă de probele existente la dosar.

S-a mai susținut, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. că, în cauză, contrar celor reținute, trebuia observat că legiuitorul a stabilit, în favoarea debitorului, un termen de grație pentru achitarea debitului stabilit în urma controlului efectuat și prin urmare majorările se datorează de la momentul la care acest termen expiră, astfel cum prevede art. 255 C. vamal.

Recursul este fondat și urmează a fi admis, cu consecința casării sentinței atacate și trimiterea cauzei, spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția de contencios administrativ, în considerarea celor ce se vor arăta în continuare.

Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte, potrivit art. 3041 și art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constată că este incident în cauză motivul de nelegalitate, de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., vizând pronunțarea hotărârii cu încălcarea competenței altei instanței, motiv pus în dezbaterea părților la acest termen.

Astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și, județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei, se soluționează, în fond, de către tribunalele administrativ fiscale, în vreme ce actele emise sau încheiate de autorități publice centrale precum și cele care privesc taxe, impozite, contribuții, etc. mai mari de 500.000 lei, se soluționează, în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curții de apel, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel.

Rezultă din cuprinsul normelor enunțate că două criterii au fost instituite de legiuitor pentru stabilirea competenței materiale a instanței de contencios administrativ, respectiv criteriul valoric și cel al poziționării autorității emitente, în sistemul autorităților publice.

Astfel, dacă obiectul actului administrativ îl reprezintă un impozit, o taxă, o contribuție sau datorie vamală, competența se stabilește după valoare, iar nu după poziționare a organului emitent, neavând așadar relevanță dacă acesta este o autoritate publică centrală sau locală.

În prezenta cauză reclamanta a solicitat anularea unor acte administrative, precum și suspendarea executării acestora, reprezentând datorii fiscale și majorări de întârziere în sumă de 194.413 lei.

Așa fiind, raportat la cuantumul sumei și prin prisma prevederilor legale mai sus menționate Înalta Curte reține că revine Secției de contencios administrativ a tribunalului competența de soluționare a unei astfel de cereri, în primă instanță.

În consecință, în temeiul art. 313 raportat la art. 312 alin. (3) și (6) coroborat cu art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs și, casând hotărârea atacată, va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Brăila, secția de contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de SC C.D. SA împotriva sentinței civile nr. 2237 din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brăila, secția de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 februarie 2010.