Suspension of hazard pay for penitentiary staff: material jurisdiction of tribunals versus appellate courts in local authority service disputes

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1650 din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor de Penitenciare, în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul București – Rahova, Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor, prin care solicita obligarea pârâților la plata către funcționarii publici-membrii ai organizației sindicale reclamante a sporurilor pentru desfășurarea activității în condiții deosebit de periculoase, pentru perioada 01 septembrie 2004 – 10 iulie 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății; de asemenea, instanța de judecată a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că măsura sistării acordării sporurilor solicitate în cauză, s-a dispus prin Ordinul M.J. nr. 945/C/2003, în conformitate cu actele normative în vigoare și în aplicarea acestora; de asemenea, cu privire la perioada 01 septembrie 2004-30 septembrie 2005, instanța de judecată a reținut că dreptul la acțiune este prescris.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, susținând, în esență, că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală.

La termenul de judecată a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuție motivul de ordine publică constând în necompetența materială a Curții de Apel București de soluționare în primă instanță a cauzei.

Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu și pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Potrivit prevederilor art. 159 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad.

Excepția necompetenței materiale, fiind de ordine publică, are caracter absolut și dirimant, motiv pentru care va fi analizată cu prioritate.

Acțiunea formulată în cauză are ca obiect obligarea unei autorități publice, respectiv a Penitenciarului București – Rahova, în cadrul căreia sunt angajați membrii organizației sindicale reclamante, în calitate de funcționari publici cu statut special, să le acorde acestora sporurile pentru desfășurarea activității în condiții deosebit de periculoase.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, prin acest act normativ se „reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu”.

Art. 109 din același act normativ stabilește competența instanțelor de contencios administrativ în soluționarea litigiilor având ca obiect raporturile de serviciu ale funcționarilor publici.

Față de aceste dispoziții legale, prin care s-a instituit competența de soluționare a litigiilor având ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sau cereri derivate din acest raport, în favoarea instanței de contencios administrativ, se impune a se face aplicarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 alin. (1) din acest din urmă act normativ, tribunalele sunt instanțe cu plenitudine de competență în materia contenciosului administrativ, soluționând cauzele al căror obiect îl constituie actele administrative ale autorităților publice locale și județene (teza I) iar curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ și fiscal privind actele autorităților și instituțiilor centrale (teza a II-a).

Cum, în speță, obligația directă de plată a drepturilor solicitate de reclamant aparține unei autorități la nivel local, respectiv Penitenciarul București – Rahova, în cadrul căruia își desfășoară activitatea membrii organizației sindicale reclamante, conform art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei aparține tribunalului ca instanță de contencios administrativ, așa încât, soluționând cauza pe fond, Curtea de Apel București a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței altei instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 313 teza finală din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor de Penitenciare împotriva sentinței nr. 1650 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.