Appeal dismissed: crop insurance claim time-barred two years after hail damage, not insurer's refusal.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta SC E. SRL Reghin a chemat-o în judecată pe SC A.R.A. SA, sucursala Mureș, pentru ca prin hotărârea pe care o va pronunța instanța de judecată s-o oblige la plata sumei de 840.035 lei cu titlu de diferență de plată față de valoarea asigurată prin contractul de asigurare seria CA nr. 00/11979/2005 încheiat între părți și cheltuieli de judecată.

A arătat în cererea sa, că în data de 28 aprilie 2005 orele 16,40, ca urmare a unei ploi torențiale cu căderi de grindină cultura de măr asigurată a fost calamitată, fiind întocmit raportul Inspecției de Risc, că în zilele de 6 și 8 mai 2005, a mai înștiințat asigurătorul de producerea a încă două fenomene de ploaie torențială cu căderi de grindină, fiind întocmit dosarul de daune nr. 002/2005 și că asigurătorul a mai fost înștiințat de momentul recoltării pentru trimiterea delegației care urma să verifice producția realizată.

La data de 28 decembrie 2005 asigurătorul i-a comunicat că nu datorează despăgubiri conform art. 7.2 lit. c) din contract deoarece dauna s-a produs în perioada premergătoare înfloritului, indicând punctul 13.1 din contract în sensul că primele de asigurare se restituie asiguratului, diminuate cu 30 %.

A mai arătat reclamanta că a convocat-o pe pârâtă la conciliere directă și că aceasta nu a fost de acord să-i plătească diferența dintre valoarea asigurată prin contract (1.380.000 lei) și valoarea producției obținută (457.428 lei) diminuată cu 10 % franciză.

Tribunalul Comercial Mureș a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de SC A.R.A. SA, sucursala Mureș și a respins cererea de chemare în judecată așa cum rezultă din sentința comercială nr. 258 din 12 martie 2008.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut cererea de chemare în judecată a fost depusă la data de 28 decembrie 2007, că potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 în raporturile ce izvorăsc din asigurare termenul de prescripție este de doi ani și că în conformitate cu art. 7 alin. (1) din același decret, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Cum în cauză dreptul la despăgubiri se naște din momentul producerii riscului asigurat, care este data de 28 aprilie 2005 și cum nașterea dreptului la despăgubiri nu este condiționată de vreo acceptare din partea asigurătorului, cererea de chemare în judecată a fost formulată peste termenul de prescripție prevăzut de lege.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Tg. Mureș, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 81/ A din 13 octombrie 2008, instanța de apel reținând că dreptul la acțiune al asiguratului se naște la data producerii riscului asigurat, dispozițiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 fiind aplicate asiguratului în cazul acțiunii sale pentru despăgubiri și a apreciat că față de data producerii riscului asigurat în cazul dedus judecății respectiv 28 aprilie 2005, chiar și în raport de fenomenele meteorologice ulterioare care au avut loc la 6 mai 2005 și 5 iunie 2005, dreptul la acțiune în despăgubiri al asiguratului s-a prescris cu mult înaintea termenului de 28 decembrie 2007 când a fost formulată cererea de chemare în judecată.

A mai reținut instanța de apel că asiguratul nu avea niciun motiv să aștepte acceptarea la plată din partea asigurătorului, el trebuind să solicite plata despăgubirilor în termenul de doi ani prevăzut de lege cu atât mai mult cu cât asigurătorul nu a mai procedat la evaluarea pagubelor și stabilirea despăgubirilor, fiind pasiv față de adresele reclamantei din 1 septembrie 2005 și 26 octombrie 2005.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat recurs solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., casarea deciziei și sentinței pronunțate în cauză și trimiterea cauzei pentru rejudecarea în fond la prima instanță motivând că momentul nașterii dreptului la acțiune a fost data de 28 decembrie 2005, când pârâta a refuzat plata, că în conformitate cu prevederile contractului era obligată să respecte procedura prealabilă sub sancțiunea contractuală a pierderii dreptului de a solicita despăgubiri și că A. era obligată prin același contract să comunice poziția sa în cel mai scurt timp iar faptul că pârâta a amânat comunicarea până când a încetat contractul constituie dovezi de rea credință și implicit de culpă procesuală. A invocat pct. 1.7, 1.8, 12.3, 12.8, 15.1, 16.12 din contractul de asigurare insistând asupra faptului că plata despăgubirilor cuvenite asiguratului se face în termen de 15 zile de la constatarea definitivă a daunei, societatea reclamantă neputând să stabilească singură cuantumul daunelor produse, cu precizarea că primele de asigurare au fost achitate la termen și integral.

Recursul este nefondat.

Conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temeiul de drept invocat de către recurentă, hotărârea poate fi modificată dacă hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, acesta fiind un motiv de modificare a hotărârii și nu de casare a acestuia, așa cum prevede art. 312 pct. 3 C. proc. civ.

Analizând motivele invocate raportate la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea constată că recursul are în vedere doar modul în care a fost soluționată de către instanța de apel excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În acest sens, față de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța este obligată a se pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care face de prisos cercetarea pricinii, atât instanța de fond cât și cea de apel corect au soluționat mai întâi excepția dreptului material la acțiune.

Sub acest aspect în mod corect cele două instanțe au reținut dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 republicat, potrivit căruia prin derogare de la dispozițiile alin. (1) (care reglementează termenul general de prescripție de trei ani), în raporturile ce izvorăsc din asigurare, termenul de prescripție este de doi ani.

Cum obiectul litigiului îl constituie pretenții rezultate din contractul de asigurare seria CA nr. 00/11979/2005 încheiat între părțile în litigiu determinate de producerea riscului asigurat din 24 aprilie 2005, respectiv 6 mai 2005 și 8 mai 2005, este de netăgăduit aprecierea instanței de apel că acțiunea este prescrisă față de momentul la care s-a produs paguba, respectiv data producerii riscului asigurat, elementele în determinarea soluționării acestei excepții fiind și art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începând să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, respectiv momentului producerii riscului asigurat (ploi torențiale cu căderi de grindină).

Susținerea recurentei în sensul că acțiunea de față este o acțiune în pretenții și că momentul nașterii dreptului la acțiune este 28 decembrie 2005, data refuzului de plată al pârâtei, argumentat prin invocarea pct. 1.7, 1.8, 12.3, 12.8, 15.1, 16.12 din contractul de asigurare încheiat între părți, nu are suport legal întrucât acestea nu au legătură cu stabilirea momentului riscului asigurat, fiind dispoziții care definesc riscul asigurat, evenimentul asigurat și care reglementează termenul de înștiințare a producerii riscului, constatarea și evaluarea pagubelor precum și termenul de plată al despăgubirilor.

Reclamanta avea obligația și trebuia să depună diligență în scopul urmăririi recuperării pagubei în termenul de prescripție prevăzut de lege, respectiv termenul de doi ani de la producerea riscului asigurat, și să nu aștepte refuzul de plată al pârâtei, refuz care nu poate fi apreciat sau asimilat riscului asigurat cum greșit s-a apărat pârâta, fără a invoca în acest sens un temei de drept.

Ca urmare, Curtea constată că în mod corect a fost soluționată excepția prescripției dreptului la acțiune de către instanța de apel, că hotărârea pronunțată de aceasta este la adăpost de orice critică, împrejurare față de care în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a se respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC E. SRL Reghin împotriva deciziei nr. 81 din 13 octombrie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2009.