Mandatory nature of the 60-day administrative restitution deadline under Law No. 10/2001 justifying judicial intervention

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008, reclamanta G.C. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București reprezentat prin Primarul General la emiterea dispoziției de restituire în natură a apartamentului nr. 230, liber, situat în București, sector 6.

În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că bunul menționat, proprietatea sa și a lui G.E., în temeiul contractului de construire nr. 180/7 din 14 februarie 1975 și a procesului-verbal de predare-primire a locuinței din 8 august 1975 încheiat cu I.C.V.L., a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 223/1975, prin decizia nr. 40 din 12 ianuarie 1982, urmare a plecării acestora în Canada.

Deși a solicitat prin notificarea nr. 147 din 22 ianuarie 2002 restituirea bunului menționat în procedura Legii nr. 10/2001 pârâtul, cu nesocotirea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, nu a soluționat cererea reclamantei până la data promovării cererii dedusă judecății.

Prin sentința nr. 32 din 9 ianuarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtul să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului situat în București, sector 6.

Prima instanță a reținut, în esență, că pârâtul a nesocotit prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prescriu obligația entității învestite cu soluționarea notificării de a proceda la soluționarea acesteia în termen de 60 de zile de la înregistrarea cererii.

Conduita imputată pârâtei justifică temeinicia acțiunii, pârâtului întrucât reclamanta a depus toate actele necesare soluționării sale și a făcut dovada dreptului pretins ca și a îndreptățirii de a obține restituirea bunului în natură (neexistând impedimente la restituire), încă de la momentul formulării notificării, motiv pentru care și în aplicarea dispozițiilor deciziei nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a dispus admiterea cererii dedusă judecății.

Apelul declarat de pârât împotriva susmenționatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 329 A din 25 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Instanța de apel a reținut, în esență, că în contextul datelor cauzei, nesoluționarea cererii reclamantei timp de aproximativ 7 ani de la momentul formulării notificării, atrage sancțiunea dispusă de prima instanță și soluționarea fondului solicitării reclamantei pe cale jurisdicțională.

Invocata prorogare a termenului de soluționare a notificării nu a fost primită de instanța de apel, atât în raport de natura termenului stipulat de dispozițiunile art. 23 din Legea nr. 10/2001 (termen imperativ) cât și caracterul său nefondat, justificat de conduita pârâtului care a pretins necesitatea completării dosarului administrativ în cursul dezbaterii judiciare (adresa nr. 22260 din 31 martie 2009) și care nu este de natură să îl absolve de răspunderea în soluționarea pretențiilor solicitate în justiție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul București reprezentat prin Primarul General care, în dezvoltarea motivului de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că termenul de 60 de zile prevăzut de legea specială pentru soluționarea notificării, este unul de recomandare ș i nu imperativ și că începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare privind dreptul de proprietate care, în raport de datele speței, nu s-a împlinit încă.

Faptul că inclusiv în cursul soluționării prezentei cauze a solicitat depunerea unor noi înscrisuri privind situația juridică a bunului pretins în cauză demonstrează justețea atitudinii sale de nesoluționare a notificării până la data sesizării instanței și denotă în același timp pasivitatea notificatoarei care trebuia să facă diligențele necesare în vederea completării dosarului administrativ potrivit celor solicitate în corespondența purtată cu reclamanta.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, în același termen este obligată să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent [art. 26 alin. (1)].

Din prevederile legale citate rezultă că termenul de 60 de zile nu are nicidecum natura juridică a unui termen de recomandare, cum greșit susține recurenta, ci este un termen imperativ, care consacră o obligație ce decurge din lege și care face parte dintr-o procedură administrativ – jurisdicțională prealabilă, instituită în mod imperativ.

Nu există nici un temei legal pentru care, considerând (în etapa judiciară a procedurii) că actele depuse de reclamantă nu sunt suficiente, pârâtul să refuze sine die soluționarea notificării și, în această manieră, nefinalizarea procedurii prescrise de legea specială la 10 ani de la adoptarea sa.

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat iar recurentul care a căzut în pretenții va fi obligat, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. la cheltuielile de judecată efectuate de intimată cu judecarea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 329 A din 25 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă G.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2010.