Stadium land restitution award quashed and remanded for fresh assessment

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 iulie 2004, sub nr. 1390/2004, reclamantele C.M. și A.M.D. au chemat în judecată pe pârâta S.N.P.P. SA, solicitând anularea deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004 emisă de aceasta și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de admitere a notificărilor privind suprafețele de 3200 mp, 1529 mp, 510 mp și 3512 mp, situate în Moinești.

Prin sentința civilă nr. 161 din 23 februarie 2005 a aceleiași instanțe, s-a respins, ca nefondată, contestația.

În pronunțarea acestei hotărâri, Tribunalul a constatat că reclamantele au dovedit dreptul de proprietate al autorului acestora, C.I., asupra terenurilor în litigiu, în baza actului de partaj voluntar încheiat la 15 iulie 1898. În prezent, terenurile sunt ocupate, parțial, de Stadionul sportiv Moinești și, parțial, de căi de acces între sondele de exploatare aparținând intimatei.

Din actele dosarului rezultă că terenul cu privire la care notificatorul a afirmat că este construit stadionul sportiv nu a fost expropriat, ci a fost pus la dispoziție de Consiliul popular Moinești, potrivit scrisorii nr. 3200/1953, prin care acesta se obliga, față de proprietarii imobilelor, să le atribuie alte terenuri în schimb, din proprietatea statului.

În concluzie, nu se poate reține existența unei preluări abuzive a terenului, de către stat, titularul dreptului de proprietate din acel moment, C.N., primind despăgubiri de 349 lei, dar nu pentru preluarea imobilului, ci pentru distrugerea culturilor de trifoi ce ocupau suprafața de 1756 mp, și nu de 3512 mp.

Statutul juridic al terenului sus-menționat este reglementat de Legea nr. 18/1991, după cum rezultă și din titlul de proprietate emis în favoarea autorului reclamantelor, în anul 1994, prin care acestuia i s-a reconstituit dreptul de proprietate pe suprafața din extravilan. Comisia de aplicare a acestei legi nu a putut reconstitui dreptul de proprietate pe vechiul amplasament întrucât art. 42 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 preciza că nu pot fi atribuite suprafețele de teren pe care s-au efectuat investiții, altele decât îmbunătățiri funciare.

În ceea ce privește terenurile ce au destinația de drum de acces între sondele de exploatare care fac legăturile între Moinești și Leorda, conform adresei nr. 4120/1992 a Schelei de Petrol Moinești, acestea nu figurează în anexele la decretele de expropriere ce au vizat respectivele imobile, situație în care, de asemenea, nu poate fi pusă în discuție preluarea lor în mod abuziv.

Pe de altă parte, din planul de situație întocmit la 20 septembrie 1995, de Consiliul popular Bacău, rezultă că autorul reclamantelor avea în proprietate 42.183 mp fâneață și 6224 mp pădure, situate în extravilan.

Terenul din extravilan cu destinația de fâneață, pe care erau configurate alte două drumuri cu destinație de acces la sonde, a făcut obiectul contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 213 din 13 februarie 2001, încheiat între autorul reclamantelor și numita C.E.

În raport de data vânzării terenului și cea a depunerii notificării, rezultă că terenurile revendicate nu pot forma obiectul retrocedării atât timp cât au făcut obiectul unei înstrăinări anterioare.

Referitor la caracterul de complinire al prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 față de celelalte acte normative din domeniul imobiliar, după cum menționează Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, acesta are un domeniu strict determinat, condiționat, pe de-o parte, de existența terenului în litigiu în intravilanul localității și de caracterul disponibil al imobilului, și, pe de altă parte, caracterul de complinire devine aplicabil numai în cazul cererilor privind restituirea în natură a terenurilor, nu și în cazul celor privind acordarea de despăgubiri prin echivalent.

Ca atare, terenurile în litigiu cad sub incidența dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiindu-le aplicabil acest act normativ.

Pârâta nu este în măsură să acorde despăgubirile solicitate prin notificarea formulată de autorul reclamantelor și motivat de faptul că acestea au ca obiect sume de bani, iar, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în acest caz, competența soluționării cererii revine prefecturii în a cărei rază teritorială se află imobilul.

Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 151 din 28 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a admis calea de atac exercitată de acestea, a fost schimbată în totalitate hotărârea atacată, în sensul că s-a admis contestația, s-a anulat în parte decizia nr. 144 din 2 iulie 2004 a S.N.P. P. SA, în ceea ce privește terenul de 3513 mp, situat în incinta Stadionului sportiv Moinești, identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. P.D., pentru care apelantele reclamante urmează a primi despăgubiri în cuantumul stabilit de același raport de expertiză. A fost obligată intimata pârâtă S.N.P. P. SA să emită decizie în acest sens.

Curtea de Apel a reținut, din concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, că prima parcelă ce face obiectul judecății se află în intravilanul municipiului Moinești, pe care se află stadionul local, și are o suprafață de 3513 mp, cu vecinătățile menționate în raport.

În ceea ce privește celelalte două terenuri, cu destinația „drum de acces”, în suprafață de 510 mp și, respectiv, 1520 mp, acestea sunt incluse într-o suprafață de 6 ha, ce a constituit obiectul judecății inițiate de apelante și soluționate prin sentința civilă nr. 259 din 8 decembrie 1995 a Curții de Apel Bacău, în sensul obligării Prefecturii la reconstituirea dreptului de proprietate.

În consecință, situația lor juridică, fiind rezolvată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu mai poate fi luată în discuție a doua oară, pe calea prezentei judecăți. În acest sens, instanța a avut în vedere și cererea de renunțare formulată expres, dar neluată în discuție, precum și suplimentul la notele scrise.

Pentru argumentele prezentate, a fost menținută soluția pronunțată prin decizia contestată privind terenurile indicate mai sus.

În ceea ce privește terenul în suprafață reală de 2423 mp, pe care se află amplasat Depozitul de țiței Albotești, și acesta a făcut obiectul unui alt litigiu, soluția pronunțată formând obiectul executării silite. Și cu privire la acest teren, prin concluziile scrise, avocatul apelantelor arată că nu insistă în realizarea pretențiilor în legătură cu imobilul respectiv.

În consecință, apelantele reclamante sunt îndreptățite la despăgubiri, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafață de 3513,1 mp, identificat prin raportul de expertiză ing. P.D., aflat în incinta stadionului local. Cuantumul despăgubirilor datorate pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură este cel stabilit în aceeași expertiză.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs SC P. SA, criticând-o pentru următoarele motive:

I. Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, obligând pe recurentă la acordarea despăgubirilor bănești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.).

Conform Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare a imobilului nu este titulara obligației de plată a măsurilor reparatorii prin echivalent, ci are doar obligația de a propune acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în sensul art. 26 din același act normativ.

Potrivit art. 13 din Capitolul III, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanța de apel putea, doar, să constate că apelantele sunt sau nu îndreptățite la măsuri reparatorii și nu să se pronunțe cu privire la cuantumul despăgubirilor întrucât stabilirea acestui cuantum intră în competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

II. Instanța a acordat mai mult decât ce s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).

În raport de principiul disponibilității, reclamantul este cel care determină cadrul procesual, în speță, obiectul cauzei constituindu-l anularea deciziei nr. 144 din 2 iulie 2004 și obligarea recurentei la emiterea unei decizii prin care să admită notificările formulate privind suprafețele de teren în litigiu.

Prin decizia contestată, recurenta a respins cele două notificări nr. 665/E/2001 și nr. 423/2001, care aveau ca obiect solicitarea expresă de acordare, cu titlu de despăgubiri, a sumei de 400.000.000 lei vechi.

În consecință, în eventualitatea unei soluții favorabile, suma propusă a fi acordată reclamantelor nu putea fi mai mare decât cea pretinsă prin notificare și prin contestație, recurenta neputând fi obligată la plata sumei de 518.152,73 lei noi, instanța de apel acordând mai mult decât ceea ce s-a cerut.

III. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Decizia a fost dată cu încălcarea art. 261 pct. 3 și 5 C. proc. civ.

Simplele afirmații ale instanței de apel nu pot constitui, în sensul legii, o motivare, hotărârea fiind, astfel, lovită de nulitate.

Curtea avea obligația de a răspunde la toate motivele și mijloacele de apărare invocate de P., în cuprinsul deciziei nefiind arătate apărările părții respective, ceea ce ar putea duce la concluzia că pârâta nu a înțeles să-și exercite drepturile procedurale în fazele procesuale anterioare.

Pe de altă parte, față de imobilul pretins ca fiind ocupat de Parcul de țiței Albotești, s-a învederat instanței de apel că acesta a făcut obiectul unei alte notificări formulate de C.I.. Împotriva deciziei de respingere nr. 143/2004, emisă de recurentă, reclamantele au formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, contestație înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub nr. 1389/2004 și respinsă de această instanță. Soluția a fot confirmată în căile de atac, prin decizia nr. 5775 din 18 septembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, fiind respins, în mod irevocabil, recursul contestatoarelor.

Cu privire la acest imobil, sunt incidente prevederile art. 163 și art. 166 C. proc. civ.

În mod nereal, instanța de apel a concluzionat că soluția pronunțată de Înalta Curte formează obiectul executării silite împotriva P., ceea ce reprezintă un motiv străin cauzei.

Mai susține recurenta că decizia recurată este și insuficient motivată.

IV. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, instanța nu a indicat textele de lege pe care s-a sprijinit soluția adoptată de aceasta.

De asemenea, nu a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 129 și art. 130 din același Cod, nestabilind împrejurările de fapt ale cauzei în concordanță cu situația reală a imobilelor revendicate.

Curtea de Apel nu a verificat actele din care rezultă că, la data cererilor formulate în condițiile Legii nr. 10/2001, imobilele se aflau în deplina proprietate a notificatorului.

Pentru drumurile de acces la sonde, înscrisurile dovedesc că aceste imobile au fost situate în extravilan și au avut statutul de terenuri supuse reglementărilor fondului funciar, ceea ce atrage incidența art.8 din actul normativ sus-menționat.

În cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a constatat că situația terenurilor respective a fost rezolvată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, fără să menționeze, însă, că prin aceasta s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii fondului funciar.

Contrar propriilor constatări, Curtea a decis că cele două terenuri trebuie să formeze obiectul expertizei tehnice, prin care acestea să fie identificate, iar expertul să stabilească dacă au fost acordate terenuri în compensare, în condițiile Legilor fondului funciar, precum și valoarea fiecărui teren.

Or, această din urmă împrejurare evidențiază prezența motivelor contradictorii în cazul deciziei recurate, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește imobilul de 3512 mp, situat în Moinești, acesta a fost identificat prin notificările formulate de C.I., cu următoarele vecinătăți: la Nord – drumul județean; la Sud – C.I. ; la Est – V.C.; la Vest – I.I.

Potrivit actelor de proprietate, acest imobil se afla în proprietatea lui C.I. încă din anul 1994, împrejurare atestată prin titlul de proprietate nr. 9767, emis în baza Legii nr. 18/1991, în care se menționează că parcela nr. 1146/18, cu vecinătățile arătate în notificare, are categoria de folosință arabil și este situată în extravilan.

Curtea de Apel a procedat și la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Legea nr. 10/2001, constatând că imobilele au fost preluate în mod abuziv.

Pentru drumurile de acces la sonde, din actele dosarului rezultă că notificatorul C.I. nu figurează în anexele la decretele de expropriere pe care le invocă ca fiind documentele ce au determinat preluarea abuzivă.

Pentru imobilul de 3512 mp, situat în Moinești, actele depuse la dosar nu dovedesc preluarea abuzivă. Prin scrisoarea nr. 3200/1953 adresată S.P. Moinești, Consiliul popular al raionului Moinești arată că proprietarilor menționați în planul de situație nr. 57/1953 urmează a li se da la schimb terenuri din proprietatea statului, în măsura în care terenurile proprietate particulară au fost ocupate de amplasamentul bazei sportive.

Din acest plan rezultă că terenurile din zonă sunt de natură arabilă și erau cultivate cu grâu, lucernă și trifoi. În document se amintește și terenul în suprafață de 1756 mp, cultivat cu trifoi, reținut pe numele N.C. din Moinești.

Potrivit procesului verbal din 26 martie 1953, lucrările care s-au executat pentru amplasarea bazei sportive au avut drept consecință distrugerea culturilor de grâu, lucernă și trifoi de pe unele proprietăți adiacente. Pentru distrugerea culturii de pe suprafața de 1756 mp, N.C. a primit despăgubiri în cuantum de 439 lei.

Registrul agricol menționează că numitul C.C. a avut în proprietate 7,95 ha teren, dimensiune rămasă nemodificată în anii 1953-1955, inclusiv după terminarea lucrărilor de construire a stadionului. Ca atare, nu poate fi luată în considerare diminuarea suprafeței cu 0,35 ha, atâta vreme cât aceasta nu este certificată, fiind contrazisă de actele dosarului și de susținerile apelantelor.

În consecință, nu se poate constata o preluare abuzivă a imobilului, atât timp cât au fost acordate despăgubiri pentru recolta distrusă.

De asemenea, documentele sus-menționate atestă că a fost vorba despre un schimb de imobile pentru terenurile ocupate de baza sportivă și Consiliul popular raional. Niciunul dintre documente nu confirmă ocuparea terenului în litigiu de stadionul din Moinești, ci doar acordarea despăgubirilor pentru recolta distrusă.

Din adresa Primăriei Moinești nr. 11206 din 29 iulie 2005 rezultă că, în evidențele Consiliului local, nu există mențiuni cu privire la modalitatea de preluare a terenului de către S.P.

Curtea de Apel a făcut și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, considerând că imobilul pretins ca fiind ocupat de stadion nu face obiectul acestei dispoziții legale.

Astfel, din actul de partaj voluntar încheiat în 1898 și actul de vânzare din 26 august 1906 rezultă că terenul amplasat în hotarul Albotești era situat în extravilan și nu în intravilanul localității, statutul juridic aplicabil imobilului fiind, în consecință, reglementat de Legea nr. 18/1991.

Același statut juridic este consemnat și în extrasul din registrul agricol de la filele 152-153 dosar fond și în adresa Primăriei Moinești nr. 8578/2001, care detaliază categoriile de terenuri care formau proprietatea deținută de C.C., în suprafață de 7,95 ha, din care 0,90 ha reprezenta teren arabil în vatra satului, 7 ha fânețe naturale și 0,05 ha clădiri și construcții. În consecință, procedând la aplicarea Legii fondului funciar, rezultă că 7,90 ha au statul juridic de teren arabil și fânețe, fiind reglementate de legislația fondului funciar.

Atât autorul reclamantelor, prin elementele de identificare arătate în notificare, cât și planurile de amplasament întocmite în anul 2000, ca urmare a emiterii titlului de proprietate din anul 1994, situează terenul în litigiu în extravilan, natura acestuia fiind de teren agricol.

Prin contestație, apelantele au arătat că, anterior notificării întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, au făcut demersuri în baza Legii nr. 18/1991 pentru a li se reconstitui dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, împrejurare confirmată de Primăria comunei Poduri care, prin adresa nr. 3922 din 21 iulie 2004, preciza că autorul reclamantelor a solicitat suprafața de 6712 mp, conform Legii nr. 18/1991.

Această suprafață de teren nu i-a fost restituită, însă, deoarece era ocupată de stadion și de depozitul de țiței.

Pentru terenul ocupat de depozitul de țiței Albotești, instanța supremă a respins cererea de revendicare formulată de C.I., în temeiul Legii nr. 10/2001.

Și pe parcursul prezentei cauze, în anul 2005, apelanta C.M. a adresat cererea nr. 19175 Comisiei locale de aplicare a legilor fondului funciar a municipiului Moinești, solicitând retrocedarea imobilului în suprafață de 3512 mp din punctul „Stadion”, în temeiul Legii nr. 247/2005.

În consecință, și pentru acest teren este aplicabilă Legea nr. 18/1991, imposibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, ca efect al prevederilor art. 42 alin. (3) din această lege, nelimitând posibilitatea notificatorului ori a succesoarelor sale de a solicita, în baza legislației fondului funciar, alte terenuri situate în intravilanul sau extravilanul localității ori despăgubiri.

Pasivitatea acestora în sensul aplicării Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, nu le conferă dreptul de a uza de calea deschisă de Legea nr. 10/2001, atât timp cât art. 8 din această lege exclude, din domeniul ei de reglementare, situația terenurilor ce au făcut obiectul legilor fondului funciar.

Recurenta susține și greșita aplicare a dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Nu s-a dovedit deținerea legală a imobilelor revendicate la data presupusei preluări a acestora.

Deși este revendicată o suprafață de 3512 mp, apelantele nu au adus dovezi care să ateste întinderea dreptului de proprietate și că aceste dimensiuni sunt reale, mai mult, din documentele depuse constatându-se că, în realitate, C.N. a primit despăgubiri pentru distrugerea culturilor de trifoi ce ocupau suprafața de 1756 mp.

Potrivit actelor depuse de apelante, rezultă că terenurile sunt amplasate în punctul Albotești, în timp ce, din alte documente, rezultă că Stadionul sportiv este situat în punctul Micleasa și nicidecum în hotarul Albotești (procesul verbal din 22 februarie 1951; planul de situație nr. 57/1953; chitanța-declarație datată 11 mai 1953).

Pe de altă parte, actul de partaj voluntar din anul 1898 a fost folosit de apelante și în dovedirea titlului de proprietate pentru terenul de 2500 mp, ocupat de Depozitul de țiței Albotești, acțiune care a format obiectul dosarului nr. 1389/2004. Având în vedere că suprafața pretinsă în prezenta cauză este de 3512 mp, la care se adaugă și cei 2.500 mp, ocupați de depozit, rezultă că actul de proprietate sus-menționat, în care se indică o suprafață de 7 stânjeni, nu atestă întinderea dreptului de proprietate pentru suprafața totală de 6012 mp, întindere care depășește cu mult suprafața indicată în actul de partaj voluntar.

Astfel, nu s-a dovedit deținerea legală a terenului de 3512 mp, la momentul preluării abuzive, nici că autorul reclamantelor a fost proprietarul terenului din punctul Micleasa și nici identitatea de locație între imobilul revendicat, din punctul Micleasa, și cel pentru care au fost prezentate acte de proprietate, din punctul Albotești.

Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, față de obligarea recurentei la plata despăgubirilor bănești.

Dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, temei legal invocat de către apelante, nu mai subzistă în forma actuală a legii, prevederea legală fiind abrogată.

Pe de altă parte, textul de lege sus-menționat era aplicabil doar în cazul persoanelor care solicitaseră restituirea în natură a imobilelor; or, prin notificare, au fost cerute despăgubiri bănești.

Dispozițiile art. 10, art. 11 și art. 33 din Legea nr. 10/2001, invocate prin motivele de apel, nu sunt incidente în speță deoarece primele două texte de lege presupun o condiție esențială care se referă la existența construcțiilor edificate pe terenurile preluate în mod abuziv, demolate total sau parțial, ulterior preluării. Art. 33 (art. 32 în Legea în forma actuală) prevede obligația soluționării notificărilor care au ca obiect construcțiile demolate numai prin dispoziția primarului unității administrativ-teritoriale, în a cărei rază s-a aflat imobilul. O asemenea obligație nu este prevăzută de lege și în sarcina societăților naționale sau comerciale.

În speță, terenurile în litigiu nu au fost ocupate de construcții, iar recurenta este o societate comercială, astfel încât dispozițiile legale enunțate mai sus nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Recurenta invocă și greșita aplicare a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului, față de cererea depusă în fața instanței de apel, la termenul din 11 octombrie 2007, prin care apelantele au renunțat la drepturile pretinse prin acțiune privind cele două drumuri cu destinația de drum petrolier.

În acest caz, Curtea trebuia să procedeze la aplicarea dispozițiilor art. 247 C. proc. civ., în sensul anulării în parte a sentinței apelate. Instanța nu a supus dezbaterii părților această cerere, care nu îndeplinea condițiile textului de lege sus-menționat, și nu s-a pronunțat, prin încheiere, asupra admiterii sau respingerii acesteia, deși recurenta a invocat neregularitatea renunțării la drept.

Curtea de Apel, în urma repunerii cauzei pe rol, a decis asupra completării raportului de expertiză efectuat în cauză, fără să pună în dezbaterea părților acest aspect și încălcând, astfel, dreptul de apărare al părților și principiul contradictorialității, cu atât mai mult cu cât pârâta a invocat, la termenul din 21 februarie 2008, motivele pentru care nu se impunea completarea raportului de expertiză. Acestea vizau soluționarea într-un litigiu separat a notificării privind terenul pretins ocupat de Depozitul Albotești și imposibilitatea stabilirii, pe cale judiciară a cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor.

Pe de altă parte, recurenta arată că Stadionul sportiv este situat la Nord de drumul județean, în timp ce imobilul pretins de autorul reclamantelor este amplasat la Sud de același drum județean. Cu toate că, la dosar, sunt precizate elementele de identificare ale imobilului în suprafață de 3512 mp, expertul a identificat terenul la Nord de drumul județean, fără să fi prezentat nici un act care să îi fundamenteze această concluzie.

După cum a arătat și în obiecțiunile la raportul de expertiză, recurenta susține că lucrarea a fost efectuată fără consultarea actelor dosarului și fără elemente de obiectivitate.

Expertul trebuia să țină seama de susținerile apelantei contestatoare din anul 2001, lămuritoare asupra poziționării terenului, din care rezultă că imobilul expertizat se află la Sud de drumul 117 și nu la Nord, cum, în mod eronat, a fost identificat prin lucrarea depusă.

Cu privire la cuantumul stabilit prin raportul de expertiză, Curtea avea obligația să observe că imobilul evaluat este situat în Moinești, județul Bacău, în timp ce expertul topo a folosit, ca temei, hotărârea Consiliului general al municipiului București nr. 97/2006, ceea ce reprezintă un motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

V. Recurenta susține și încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În mod neîntemeiat, instanța de apel a respins excepția nulității completării raportului de expertiză, invocată de această parte, la termenul din 21 februarie 2008, în condițiile art. 108 alin. (3) din același Cod.

Lucrarea la fața locului s-a efectuat cu nerespectarea art. 208 C. proc. civ., recurenta neprimind convocarea expertului anterior efectuării lucrării.

Expertul nu a depus raportul la Biroul local pentru expertize judiciare București, completarea fiind remisă instanței direct, prin poștă, cu încălcarea art. 22 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară.

Raportul nu respectă nici elementele obligatorii de fond prevăzute de art. 21 din această ordonanță. Nu sunt descrise operațiunile efectuate de expert pentru îndeplinirea obiectivelor dispuse de instanță în executarea expertizei și pentru fundamentarea concluziilor exprimate.

De asemenea, expertul folosește, în lucrare, schițe despre care susține, în mod nereal, că le-a întocmit personal (schița care reprezintă anexa nr. 1, document întocmit în februarie 2006, de expert M.M., la expertiza efectuată în dosarul nr. 1389/2004, care avea ca obiect terenul ocupat de Depozitul de țiței Albotești).

Planul de amplasament al Stadionului, care reprezintă anexa 2, a fost întocmit de un alt expert, în anul 2003, și depus la Oficiul județean de cadastru al județului Bacău.

Vătămarea recurentei prin întocmirea expertizei în condițiile arătate mai sus constă în obligarea acesteia la plata despăgubirilor în cuantum de 518.152,73 lei.

Și raportul de expertiză întocmit în mai 2007 a fost efectuat cu nerespectarea dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., împrejurare care a generat nulitatea lucrării de care, însă, Curtea nu a ținut seama.

Recurenta pârâtă a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate.

În dosar au depus întâmpinare intimatele-reclamante, care au solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

Pe parcursul procesului, intimatele reclamante au solicitat introducerea în cauză a Municipiului Moinești, reprezentat de Consiliul local al municipiului Moinești, ca urmare a înstrăinării, de către recurentă, a imobilului ce face obiectul acestui litigiu (Stadionul Moinești), în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 690 din 5 iunie 2007, de BNP „C.D.”. Vânzarea-cumpărarea s-a realizat în baza hotărârii nr. 28 din 29 martie 2007 a Consiliului local al municipiului Moinești, de aprobare a achiziționării, printre altele, și a acestui teren.

Față de cererea Municipiului Moinești nr. 14196 din 8 decembrie 2009, prin care acesta a arătat că nu-și însușește criticile recurentei și a solicitat respingerea cererii de introducere în cauză formulată de intimatele reclamante, instanța a dispus continuarea litigiului în limitele cadrului procesual inițial, cu atât mai mult cu cât prezintă relevanță, în ceea ce privește calitatea de „unitate deținătoare a imobilului” pretins în temeiul Legii nr. 10/2001, persoana juridică care invoca sau exercita un drept real în legătură cu bunul respectiv la data intrării în vigoare a acestei legi (14 februarie 2001). Or, în speță, această persoană juridică este recurenta SC P. SA

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 6, 7, 9 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

I. Criticile privind greșita obligare a pârâtei la plata despăgubirilor bănești, conform deciziei recurate, și stabilirea valorii acestora, de către instanța de apel nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., ci celui de modificare reglementat de pct. 9 din același text de lege.

Astfel, sintagma „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești” se referă la incursiunea autorității judecătorești în sfera activității puterii executive sau legislative, așa cum a fost consacrată de Constituție sau de o lege organică, în sensul că instanța săvârșește acte care intră în atribuțiile acestor autorități.

Obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de plată a despăgubirilor într-un cuantum determinat este rezultatul interpretării și aplicării dispozițiilor legale în materie, iar atunci când procedează la aceste operațiuni, instanța exercită atribuțiile puterii judecătorești în limitele lor, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Referitor la obligarea pârâtei de a emite decizie privind despăgubirile cuvenite reclamantelor, în primul rând, nu rezultă cu claritate, nici din dispozitiv, nici din considerentele hotărârii, dacă instanța a vizat plata efectivă a sumei de bani respective, de către SC P. SA, sau doar emiterea unei dispoziții care să consemneze modalitatea de reparație și limitele ei valorice.

Din dispozitivul deciziei rezultă că intimata pârâtă trebuie să emită decizie în sensul primirii, de către reclamante, a despăgubirilor, în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză întocmit de inginer P.D. Nu reiese dacă instanța de apel a avut în vedere ca pârâta să achite, în mod concret, suma de bani stabilită în expertiză către apelante sau ca acestea să beneficieze de despăgubiri, în limitele valorice arătate în raport, dar în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, și anume conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De asemenea, în partea de argumentare a hotărârii se arată că terenul de 3513 mp, situat în intravilanul municipiului Moinești, este ocupat de stadionul local și, pentru acest imobil care nu poate fi restituit în natură, reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri, în cuantumul indicat în expertiză.

Motivarea incompletă și neclară a deciziei conduce la imposibilitatea stabilirii convingerii instanței în legătură cu modalitatea de reparație cuvenită reclamantelor și, în special, cu regimul juridic aplicabil pentru obținerea lor, și anume despăgubiri bănești plătite direct de pârâtă sau despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, menționate mai sus. În acest sens, insuficienta motivare a hotărârii determină incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care, de altfel, a fost și invocat de recurentă conform susținerilor deja redate în precedent.

Pe de altă parte, din perspectiva cazului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este real că pârâta nu datorează, în mod efectiv, suma de bani stabilită prin expertiză, în favoarea reclamantelor, nici sub imperiul legii în forma actuală și nici în cea de la data intrării în vigoare.

La momentul adoptării sale (14 februarie 2001), conform art. 9 alin. (2), pentru imobilele cu altă destinație decât cea de locuință, cum este cazul și în speță, notificările vizând terenuri neocupate de construcții aparținând autorului reclamantelor, în cazul imposibilității restituirii în natură, reparația prin echivalent viza acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital ori compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite de deținător, nu și despăgubiri bănești.

În plus, și în cazul în care pretențiile referitoare la despăgubiri bănești ar fi fost întemeiate (subliniem, nu este cazul speței), acordarea lor trebuia obținută în procedura prevăzută la Capitolul V din Lege, în care nu era implicat deținătorul bunului.

În forma actuală a actului normativ în discuție, pentru imobile imposibil de restituit în natură, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv [art. 1 alin. (2); art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în prezent].

Referitor la atribuțiile în materie ale deținătorului imobilului, într-adevăr, astfel cum a susținut și recurenta, dacă forma de reparație vizează despăgubiri acordate în condițiile legii speciale, acesta nu procedează la plata lor (nici nu ar avea cum față de procedura ce trebuie urmată pentru obținere, reglementată prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005), ci la emiterea, după caz, a unei decizii sau dispoziții motivate prin care să propună acordarea de despăgubiri potrivit actului normativ menționat.

În ceea ce privește imposibilitatea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor, prin actul emis de entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv, prin hotărârea instanței, în ipoteza sesizării acesteia, de către persoana îndreptățită, susținerile pârâtei sunt neîntemeiate față de data emiterii deciziei contestate în prezentul dosar (2 iulie 2004), care se plasează anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (25 iulie 2005).

Pentru deciziile sau dispozițiile emise anterior adoptării actului normativ sus-menționat, față de prevederile art. 16 din Titlul VII al legii enunțate, entitatea emitentă, dar și instanța de judecată, în caz de contestare a acestora și în limitele învestirii, pot și au chiar obligația de a stabili cuantumul despăgubirilor.

În acest sens, prin art. 16 alin. (1) din Capitolul V, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite de documentația necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În cuprinsul alin. (2) din același articol se menționează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și de documentația necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispozițiilor, ori, după caz, a ordinelor.

După cum rezultă din cele două alineate, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor dispoziții sau decizii a sumelor ce urma a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate și care se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor [conform alin. (2)].

Din perspectiva reglementării de ansamblu a celor două alineate a art. 16, prin „notificări soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005” nu pot fi înțelese decât cele pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul lor, neatacate în instanță, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării,

Ca atare, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestație, nu pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul legalității și temeiniciei.

În măsura în care contestațiile formulate împotriva notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a actului normativ sus menționat privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competență, instanțele se vor pronunța și asupra acestor aspecte, în limitele învestirii lor.

În același sens, prin Decizia nr. LII (52) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, și obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Aceasta este și ipoteza aplicabilă în speță, dispoziția nr. 144 a S.N.P. P. SA, atacată în prezentul dosar, prin care s-au respins notificările formulate de autorul reclamantelor, C.C.I., în prezent decedat, a fost emisă la 2 iulie 2004, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Ca atare, în baza plenitudinii de competență, instanța de judecată trebuia să soluționeze contestația nu numai în ceea ce privește dreptul pretins de reclamante la măsurile reparatorii prevăzute de Legii nr. 10/2001, dar și în legătură cu natura și întinderea acestui drept, Curtea de Apel procedând, sub acest aspect (al stabilirii valorii despăgubirilor), în mod corect, în limitele învestirii sale.

În ceea ce privește incidența art. 13 din capitolul III, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care ar înlătura competența instanței în stabilirea cuantumului despăgubirilor, susținerile recurentei sunt, în consecință, neîntemeiate, textul de lege referindu-se, printre altele, doar la atribuția Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în emiterea titlului de despăgubire, fără să înlăture posibilitatea instanței de a cenzura valoarea acestora, în cazul deciziilor emise anterior intrării în vigoare a legii arătate. Între textul de lege invocat de pârâtă și interpretarea dată art. 16 din Titlul VII, prin decizia în interesul legii, obligatorie conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., nu există nicio incompatibilitate deoarece, într-adevăr, Comisia Centrală rămâne, în continuare, singura entitate competentă să emită titlul de despăgubire, valoarea măsurilor reparatorii prin echivalent fiind stabilită, după caz, de entitatea învestită cu soluționarea notificărilor, instanța de judecată sau Comisia Centrală, în condițiile arătate mai sus.

În plus, stabilirea finală a limitelor valorice ale despăgubirilor revine Comisiei, conform Titlului VII.

De altfel, critica din recurs privind atribuțiile deținătorului imobilului în ceea ce privește forma de reparație prin echivalent cuvenită reclamantelor și determinarea ei valorică este lipsită de relevanță față de soluția care se va pronunța asupra recursului de față și motivele casării, astfel cum vor fi redate în cele ce urmează.

Cu toate acestea, întrucât instanța de apel va trebui să reia judecata, pentru argumentele ce se vor prezenta, ocazie cu care va verifica dacă reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii pentru terenul de 3512 mp, situat în municipiul Moinești, în condițiile Legii nr. 10/2001, cele stabilite prin decizia de față, în rezolvarea primului motiv de recurs, este necesar a fi avute în vedere de către Curtea de Apel. Cu alte cuvinte, în ipoteza reținerii temeiniciei contestației în ceea ce privește terenul menționat, instanța de trimitere va trebui să stabilească forma de reparație cuvenită reclamantelor, în raport de care atribuțiile entității învestite cu soluționarea notificării sunt cele prevăzute în art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, iar limitele valorice ale despăgubirilor ce se vor acorda în condițiile Legii speciale nr. 247/2005 trebuie stabilite de instanță.

II. Critica privind acordarea, prin decizia recurată, a mai mult decât s-a cerut, este, de asemenea, nerelevantă față de casarea ce urmează a se pronunța în legătură cu această decizie, printre altele, și pentru nulitatea expertizei întocmite de expert P.D., care a stabilit valoarea terenului de 3513,1 mp, în discuție.

Cu toate acestea, ca și în cazul primului motiv de recurs, analizarea susținerilor recurentei privind acordarea de plus petita (mai mult decât s-a cerut) este importantă în situația în care, cu ocazia rejudecării apelului, Curtea va constata dreptul reclamantelor la măsuri reparatorii prin echivalent și, pentru argumentele deja prezentate, limitele valorice ale despăgubirilor cuvenite.

Ipoteza sus-menționată a motivului de recurs își găsește aplicare atunci când instanța, încălcând principiul disponibilității părților, a acordat o sumă mai mare decât cea cerută, fără a interveni o majorare a pretențiilor formulate.

În speță, nu poate fi vorba despre încălcarea principiului disponibilității în raport de cuantumul despăgubirilor indicat în notificare și de suma stabilită în expertiză, la care a făcut referire Curtea în decizia recurată.

Valoarea de 400.000.000 lei ROL, indicată de autorul reclamantelor în notificare, viza cuantumul despăgubirilor bănești apreciat de acesta, formă de reparație la care nu avea dreptul; prin urmare, suma indicată în această cerere este nerelevantă pentru stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent.

Pe de altă parte, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală [art. 21 alin. (2) în forma veche], notificarea trebuia să cuprindă, printre alte elemente, valoarea estimată a imobilului solicitat, ceea ce înseamnă că aceasta nu reprezenta valoarea definitivă în limitele căreia se propunea sau se acorda măsura reparatorie în echivalent.

În prezent, valoarea terenurilor imposibil de restituit în natură se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare [art. 10 alin. (9), art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală; art. 10.8 și art. 10.9 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001], iar determinarea finală a cuantumului despăgubirilor revine, cum deja s-a arătat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile procedurii reglementate de art. 16 din Capitolul V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În concluzie, stabilirea unei alte valori decât cea cerută de autorul reclamantelor, prin notificare, nu reprezintă o încălcare a principiului disponibilității, în sensul de plus petita, Curtea având în vedere raportul de expertiză întocmit în dosarul de apel, dar și cererea expresă a apelantelor reclamante, care au pretins suma de 518.152,73 lei, indicată în raport pentru terenul de 3513,1 mp.

Este adevărat, însă, că, pentru argumentele ce se vor prezenta în continuare, valoarea sus-menționată nu putea fi avută în vedere de Curte pentru determinarea limitelor în cadrul cărora urma să fie emisă decizie cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent [încălcarea criteriilor de stabilire a cuantumului măsurilor reparatorii reglementate de art. 10 alin. (9) din Lege și art. 10.8 și art. 10.9 din Norme, dar și a dispozițiilor procedurale privind întocmirea lucrării].

Susținerea pârâtei privind cealaltă ipoteză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 – acordarea a ceea ce nu s-a cerut (extra petita) nu va fi analizată de instanță întrucât partea nu a formulat o critică în legătură cu o asemenea situație, ipoteza respectivă fiind invocată în mod formal.

III. Criticile recurentei referitoare la insuficienta motivare a deciziei recurate sunt, însă, întemeiate și echivalează cu o necercetare a fondului pretențiilor deduse judecății, ceea ce reprezintă unul dintre argumentele care vor conduce la casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în prezenta speță.

Astfel, potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Prin urmare, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să justifice aplicarea dispozițiilor legale în materie, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile formulate, dar și la excepțiile procesuale și apărările de fond invocate. Cu alte cuvinte, argumentarea instanței trebuie să conducă, în mod logic și convingător, la soluția pronunțată, în absența unei asemenea modalități de redactare privind probele și motivele ce au generat o anumită rezolvare dată demersului părții neputându-se exercita controlul judiciar.

Decizia recurată conține o prezentare sumară a motivelor de apel, nu și a apărărilor formulate pe parcursul procesului, de către intimata pârâtă, instanța nerăspunzând nici măcar criticilor arătate în calea de atac, ci rezumându-se la a arăta ce rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză cu privire la terenul de 3513 mp, și anume că este ocupat de stadionul local, astfel încât reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri în limitele valorice stabilite de expert.

În privința celorlalte terenuri (de 510 mp, 1520 mp și 2423 mp), pretinse de autorul reclamantelor prin cele două notificări, instanța a menționat doar că au format obiectul unei alte judecăți, situația lor juridică fiind rezolvată prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar pentru cel pe care este amplasat Depozitul de țiței Albotești, hotărârea instanței a fost și pusă în executare silită.

În legătură cu aceste trei din urmă imobile, Înalta Curte nu va mai analiza dacă motivarea instanței de apel este conformă cu exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. deoarece, prin decizia recurată, s-a menținut soluția instanței de fond și, implicit, cea a recurentei, dispusă prin decizia contestată nr. 144 din 2 iulie 2004, de respingere a pretențiilor autorului reclamantelor în legătură cu aceste imobile. Reclamantele, la rândul lor, nu au atacat hotărârea instanței de apel în ceea ce privește cele trei terenuri, astfel încât a rămas irevocabilă sub aspectul respingerii notificării pentru imobilele respective, recurenta nejustificând niciun interes în atacarea deciziei Curții de Apel în legătură cu aceste bunuri, indiferent de argumentele invocate.

Prin urmare, pentru aceste considerente, nici celelalte critici ale pârâtei în legătură cu terenurile având destinația de „drum de acces”, în suprafață de 510 mp și 1520 mp, cum s-a reținut de Curte, precum și cu terenul de 2423 mp, pe care se află depozitul de țiței, nu vor fi avute în vedere de prezenta instanță, iar Curtea de Apel, cu ocazia rejudecării cauzei se va limita exclusiv la terenul de 3513,1 mp, situat în municipiul Moinești.

În consecință, Înalta Curte nu va avea în vedere susținerile privind incidența dispozițiilor art. 163 și art. 166 C. proc. civ. în legătură cu terenul ocupat de depozitul de țiței și motivele pretins străine de natura cauzei, pe care decizia atacată le-ar cuprinde în legătură cu executarea silită a hotărârii pronunțate în ceea ce privește acest imobil.

De asemenea, nu se va analiza critica privind încălcarea rolului activ al instanței de apel privind insuficienta stabilire a situației juridice reale a acestor terenuri, și anume dacă se aflau sau nu, la data notificării, în proprietatea solicitantului, dacă, în raport de situarea lor, atrag sau nu incidența Legii nr. 10/2001 sau a legilor în materia fondului funciar, dacă au fost sau nu preluate abuziv de stat în sensul legii speciale.

În plus, pentru aceleași considerente, nu se va proceda nici la analiza criticii privind încălcarea regulilor procedurale în materie față de cererea reclamantelor depusă în apel, la termenul din 11 octombrie 2007 (fila 103 dosar apel), prin care acestea ar fi renunțat la drepturile pretinse pentru terenurile de 1529 mp și 510 mp, cu destinație de drum petrolier. Chiar dacă instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de renunțare la dreptul pretins și nici nu a verificat în ce măsură această solicitare îndeplinea sau nu condițiile prevăzute de art. 247 C. proc. civ., omisiunea respectării regulilor procedurale în acest sens, de către Curte, nu creează niciun prejudiciu recurentei pârâte în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face referire motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod.

Astfel, soluția pronunțată pe fondul cererii de chemare în judecată, ca efect al renunțării la drept, în condițiile art. 247 C. proc. civ., ar fi fost de respinge a cererii ca nefondată, rezolvare dată acțiunii în legătură cu cele două terenuri și de către Curtea de Apel, chiar dacă aceasta a ignorat solicitarea reclamantelor de la fila 103 dosar apel. Apelul fiind admis doar pentru terenul de 3513,1 mp, altul decât cele două terenuri pentru care s-a depus cererea scrisă menționată mai sus, soluție care rezultă cu claritate din dispozitiv, dar și din partea motivată a hotărârii, este fără dubiu că soluția primei instanțe pentru cele două terenuri, de respingere a contestației, a fost menținută de Curte și este identică, din punct de vedere procedural dar și al dreptului substanțial, cu cea care ar fi fost dată în cazul renunțării la dreptul pretins, dacă s-ar fi avut în vedere dispozițiile art. 247 din cod.

În ceea ce privește terenul de 3513,1 mp, Curtea de Apel nu a verificat, însă, susținerile și, respectiv, apărările părților și, prin urmare, nu a clarificat dacă, pentru acest imobil, este incidentă sau nu Legea nr. 10/2001, în raport de dispozițiile art. 8 din actul normativ menționat, dacă a fost solicitat și obținut în temeiul Legii nr. 18/1991 (dacă a fost înscris în titlul de proprietate nr. 9767/1994, emis pe numele autorului reclamantelor).

Pe de altă parte, în ipoteza în care se reținea motivat incidența Legii nr. 10/2001, instanța trebuia să verifice, în raport de susținerile pârâtei prezentate în întâmpinare, dacă aceasta este deținătorului imobilului, în sensul art. 21 din actul normativ menționat, modalitatea, precum și natura preluării bunului de către stat, acest ultim aspect având relevanță și în ceea ce privește entitatea prevăzută de lege pentru soluționarea notificării. Din această perspectivă, Curtea trebuia să lămurească și dacă pârâta era privatizată și în ce proporție, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul unei preluări cu titlu valabil a imobilului pretins și al unei societăți deținătoare integral privatizate la data respectivă, instituția implicată în privatizare fiind cea care propune măsurile reparatorii prin echivalent, în urma declarării neconstituționalității art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 (cu referire la art. 29 din Legea nr. 10/2001), prin decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale.

De asemenea, instanța nu a arătat motivele pentru care a înlăturat apărările formulate prin întâmpinare, de către pârâtă, și nu a analizat dacă terenul se afla sau nu în proprietatea autorului reclamantelor la data notificării, precum și dacă există identitate între imobilul pretins și cel menționat în actele de proprietate ale acestuia, dar și care este dimensiunea lui reală, față de despăgubirile pretins acordate de stat, la data preluării, pentru culturile existente pe o suprafață mai mică decât cea solicitată prin notificare, și anume pentru 1756 mp.

Neprezentând argumentele pentru care a reținut incidența Legii nr. 10/2001, în ceea ce privește terenul de 3513,1 mp, și nici cele pentru care a înlăturat apărările pârâtei în legătură cu acest imobil, instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului pretențiilor în legătură cu bunul menționat, în absența căreia Înalta Curte nu poate proceda la exercitarea controlului judiciar, fiind, astfel, întrunite cerințele cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Prin urmare, neverificând aceste aspecte și neargumentând, prin considerente, concluzia cu privire la cele arătate mai sus, se poate doar deduce că instanța de apel a considerat că terenul a fost preluat în mod abuziv, Legea nr. 10/2001 calificând trecerea imobilelor în proprietatea statului, indiferent de modalitate (cu sau fără titlu valabil), ca fiind abuzivă.

IV. În absența motivării deciziei recurate, în sensul celor menționate mai sus, Înalta Curte nu poate analiza prezentul recurs din perspectiva criticilor referitoare la încălcarea art. 1 și art. 2 din Lege.

În ceea ce privește natura preluării terenului raportat la despăgubirile pretins acordate pentru culturile distruse, critica recurentei nu este, însă, întemeiată, urmând să nu fie avută în vedere de instanța de apel, la o eventuală stabilire a măsurilor reparatorii cuvenite reclamantelor pentru acest bun. Astfel, se susține, reclamantele contestând chiar și încasarea despăgubirilor de către autorul lor, că suma de 439 lei ar fi reprezentat echivalentul culturilor distruse ca urmare a preluării terenului și edificării unui stadion pe acesta. În consecință, și dacă ar fi fost încasate, despăgubirile respective nu vizau terenul preluat, ci culturile de pe proprietatea respectivă, neputându-se considera că reprezintă o reparație pentru bunul trecut la stat. De altfel, despăgubirile primite pentru bunurile trecute în proprietatea statului, de la foștii titulari ai dreptului respectiv, nu afectează caracterul preluării (abuziv), având importanță doar în verificarea valabilității titlului statului, precum și la stabilirea limitelor valorice ale măsurilor reparatorii prin echivalent, în sensul deducerii sumei încasate cu acest titlu de fostul proprietar sau în privința obligației de restituire a sumelor de bani respective, în cazul unei reparații în natură.

În același sens, nefiind prezentate considerentele pentru care instanța a considerat că Legea nr. 10/2001 este incidentă în cauză și nefăcându-se nicio o referire la probele administrate, cu excepția expertizei întocmite de inginer P.D., care nu a fost analizată, ci doar indicată efectuarea ei, nu se poate analiza, în prezentul recurs, dacă s-a procedat, de către Curte, la o corectă aplicare a dispozițiilor acestei legi, în ceea ce privește preluarea abuzivă a terenului, sau, dimpotrivă, aplicabilitatea ei ar fi trebuit să fie înlăturată în condițiile art. 8 din actul normativ enunțat.

În privința încălcării art. 23, deși susține o asemenea critică, recurenta nu arată în ce sens au fost nerespectate dispozițiile acestui text de lege, cu atât mai mult cu cât prevederea respectivă enunță actele care fac dovada dreptului de proprietate și a calității de moștenitor, precum și momentul până la care pot fi depuse înscrisurile.

În realitate, recurenta critică interpretarea probelor administrate în ceea ce privește deținerea legală a terenurilor solicitate, întinderea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 3512 mp, identitatea între imobilul pretins și cel menționat în actul de proprietate al autorului reclamantelor, în raport de vecinătățile indicate în notificare și cele care rezultă din acte pentru terenul ocupat de stadion.

Aceste susțineri nu pot fi, însă, examinate în recurs, față de structura actuală a acestei căi de atac, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt stabilită de instanța de apel, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Pe de altă parte, critica nu este relevantă față de soluția ce se va pronunța în prezentul dosar, cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel urmând a stabili situația de fapt în raport de toate criticile formulate de apelantele reclamante, dar și de apărările, prezentate în întâmpinare, de pârâtă, și reluate în cererea de recurs.

Referitor la greșita obligare a pârâtei la plata despăgubirilor bănești, cu încălcarea textelor de lege invocate la motivul IV din cerere, această susținere a fost deja analizată în prezentarea considerentelor aferente primului motiv de recurs.

În esență, pârâta nu putea fi obligată la plata despăgubirilor bănești, ci doar la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a acestora, cu indicarea valorii lor, bineînțeles, în condițiile în care pretențiile reclamantelor pentru terenul în litigiu sunt justificate, iar pârâta este entitatea abilitată de lege să soluționeze notificarea.

În ceea ce privește inaplicabilitatea, în speță, a dispozițiilor art. 10, art. 11 și art. 32 din Legea nr. 10/2001, critica recurentei nu vizează soluția Curții de Apel, instanța neindicând textele de lege în baza cărora a considerat că reclamantele sunt persoane îndreptățite la despăgubiri.

Pe de altă parte, cu ocazia rejudecării apelului, în raport de soluția ce se va pronunța de această instanță, în ipoteza în care se va decide că reclamantelor li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 3513,1 mp, Curtea de Apel va proceda la aplicarea art. 10 sau art. 11 din actul normativ sus-menționat, în funcție de modalitatea de preluare (prin expropriere sau cu alt titlu ori fără titlu). Dispozițiile legale respective sunt incidente și dacă terenul nu a fost ocupat de construcții care să fi aparținut fostului proprietar, ulterior demolate, din cuprinsul textului rezultând că măsurile reparatorii se cuvin persoanelor îndreptățite inclusiv pentru terenuri libere, chiar dacă acestea au devenit libere prin demolarea construcțiilor aparținând fostului proprietar sau nu au fost afectate de construcții, anterior preluării.

Art. 32 nu este incident întrucât se referă la entitatea care soluționează notificarea în cazul construcțiilor demolate și regimul juridic aplicabil în această situație, ipoteză care nu se regăsește în speță față de obiectul pretențiilor reclamantelor, respectiv numai terenuri.

V. A mai susținut recurenta că au fost încălcate regulile procedurale în materia discutării probelor, respectiv principiul contradictorialității și dreptul la apărare în ceea ce privește dispoziția de completare a expertizei, fără să fi fost pusă în dezbaterea părților.

Acest motiv de recurs va fi analizat din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. 9, indicat de parte, deoarece se pretinde încălcarea unor reguli procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) din același cod.

Critica este întemeiată, Curtea de Apel, ulterior reținerii cauzei spre soluționare, la termenul din 8 noiembrie 2007, a dispus repunerea cauzei pe rol și completarea raportului de expertiză întocmit inițial cu noi obiective, pe care nu le-a supus dezbaterii părților, cu încălcarea principiului contradictorialității, care guvernează procesul civil. Acesta implică să fie supuse discuției părților toate elementele litigiului, astfel încât fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima în legătură cu orice chestiune ce ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății, inclusiv cu probele ce urmează a fi administrate în proces.

Totodată, procedând în acest fel, instanța a încălcat și dreptul la apărare al părților, garantat de art. 24 din Constituția României, hotărârea pronunțată fiind nulă în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În mod neîndoielnic, nulitatea hotărârii este condiționată de vătămarea produsă pârâtei, vătămare care să nu poată fi înlăturată în altă modalitate decât prin casarea deciziei, ceea ce în speță se justifică.

Astfel, singura formă în care s-ar fi putut înlătura nulitatea ar fi fost rediscutarea probei la prima zi de înfățișare, sens în care nu s-a procedat, deși intimata pârâtă a invocat încălcarea regulilor procedurale în materie de probe, în condițiile art. 108 alin. (3) C. proc. civ., de care instanța nu a ținut seama.

În plus, vătămarea nu poate fi înlăturată nici determinat de faptul că, în recurs, cu excepția înscrisurilor, nu sunt permise alte probe, conform art. 305 C. proc. civ.

Prin urmare, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare reprezintă singura modalitate prin care poate fi înlăturat prejudiciul suportat de pârâtă prin efectuarea unei expertize ale cărei obiective nu au fost discutate în contradictoriu cu aceasta, având în vedere că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe proba respectivă.

Pe de altă parte, recurenta a formulat obiecțiuni nu numai față de modalitatea de dispunere a completării raportului de expertiză, dar și în privința întocmirii și a conținutului acestui raport, obiecțiuni care au fost respinse de către instanță, deși au fost invocate în condițiile respectării termenului prevăzut de art. 108 alin. (3) și erau întemeiate, cel puțin, în privința nerespectării formalităților de citare indicate în art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, dispunându-se, ca obiective ale completării expertizei inițiale, identificarea terenurilor în litigiu (dintre care, cel care interesează este cel de 3513,1 mp), menționarea dacă au fost acordate terenuri în compensare conform legislației fondului funciar, precum și valoarea acestor terenuri, este fără dubiu că lucrarea presupunea verificări la fața locului. În acest sens, expertul trebuia să citeze părțile conform art. 208 din Cod, și anume prin carte poștală recomandată cu dovadă de primire, cu arătarea zilelor și orelor la care se desfășoară lucrarea, tocmai pentru a se asigura posibilitatea efectivă a acestora de a-și exprima punctul de vedere în legătură cu efectuarea lucrării și a da lămuriri expertului în legătură cu obiectul ei.

Expertul nu a atașat completării expertizei dovezile de primire, astfel încât, în raport de obiecțiunile pârâtei, instanța trebuia să constate că lucrarea este lovită de nulitate și să dispună refacerea ei, pentru ca părțile să-și poată exercita dreptul la apărare.

Neprocedând în acest sens, Curtea a pronunțat o hotărâre lovită de nulitate, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Celelalte critici privind încălcarea O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, în legătură cu conținutul expertizei, trimiterea directă către organismul jurisdicțional, fără intervenția biroului local de expertize, dar și cele care vizează concluziile expertului și schițele folosite de acesta, întocmite de alți experți nu mai prezintă relevanță față de nulitatea probei, pentru argumentele arătate în precedent.

În ceea ce privește efectuarea expertizei inițiale, într-o zi de sărbătoare legală, respectiv în ziua de sâmbătă, 14 aprilie 2007 (dată la care au fost convocate părțile la fața locului), cu nerespectarea art. 97 C. proc. civ., care implică încuviințarea președintelui pentru efectuarea actelor de procedură în astfel de zile, cu excepția cazurilor grabnice, susținerile recurentei sunt, de asemenea, fără importanță juridică. Astfel, instanța a încuviințat obiecțiunile formulate de pârâtă în legătură cu acest aspect, răspunsul expertului regăsindu-se la fila 92 dosar apel. Pe de altă parte, Curtea a dispus întregirea expertizei, reluând obiectivele inițiale ale probei, privind identificarea terenurilor în litigiu, această dispoziție fiind însă lovită de nulitate, ca și raportul depus în completare pentru motive deja examinate.

În concluzie, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de Curte este insuficient motivată și bazată pe o situație de fapt care nu a fost pe deplin stabilită de instanța anterioară, ceea ce determină imposibilitatea exercitării controlului judiciar privind legalitatea deciziei.

În plus, hotărârea este lovită de nulitate și pentru nerespectarea formelor procedurale prevăzute sub această sancțiune, în condițiile art. 105 alin. (2), în materia încuviințării și discutării probei cu expertiză, absolut necesară pentru individualizarea unui imobil pretins prin notificare, în ipoteza contestării amplasamentului, dar și a existenței și întinderii dreptului de proprietate al fostului titular, astfel cum este și cazul speței de față.

În prezentul litigiu, pentru argumentele arătate, vătămarea pârâtei, constând în obligarea sa la despăgubiri bănești în cuantumul stabilit printr-o expertiză cu privire la care nu a putut să-și exprime poziția procesuală și în privința căreia dispoziția instanței referitoare la procedura obținerii despăgubirilor este confuză, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate în aceste condiții.

Ca atare, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și (5) cu referire la art. 314 și art. 304 pct. 7 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă, va casa decizia atacată și va trimite cauza, la aceeași curte de apel.

Cu ocazia reluării judecății, instanța de apel va răspunde tuturor criticilor și, respectiv, apărărilor formulate de părți și va stabili dacă terenul din Moinești, în suprafața pretinsă de 3513.1 mp este susceptibil de a fi restituit în condițiile Legii nr. 10/2001, modalitatea de reparație și dacă pârâta este entitate abilitată de lege să răspundă la notificarea ce are ca obiect acest teren.

În aceste limite, va verifica identitatea dintre imobilul pretins și cel menționat în actele de proprietate ale autorului reclamantelor, dimensiunile reale ale bunului și afectațiunea sa actuală, în raport de eventualele construcții amplasate pe el.

În plus, se va cerceta modalitatea de preluare a imobilului, precum și natura preluării, dar și dacă imobilul a fost restituit în temeiul legislației fondului funciar, față de susținerile recurentei privind demersurile reclamantelor și autorului lor în acest sens, la nivelul anilor 1994 și 2005.

Pentru determinarea acestor elemente, Curtea va proceda la refacerea expertizei în condițiile procedurale prevăzute de art. 208 C. proc. civ., iar, dacă este cazul, valoarea terenului va fi determinată conform regulilor prevăzute de art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001, expertul urmând a ține seama și de susținerile pârâtei privind amplasamentul imobilului și suprafața acestui bun raportat la actele de proprietate depuse la dosar, dar și de alte probe permise în justificarea acestui drept, în condițiile art. 23 din Lege și din Normele metodologice de aplicare unitară a actului normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei nr. 151 din 28 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 decembrie 2009.