Adjournment order not separately appealable; defendant's interlocutory appeal held inadmissible with costs.

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Recurentul C.I. a formulat o cerere de apel în Dosarul penal nr. 2145/249/2001 împotriva încheierii din data de 18 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a admis cererea de amânare a cauzei formulată de recurentul inculpat, care a precizat că din motive medicale nu își poate exercita apărările la acest termen.

În motivarea cererii formulate de recurentul C.I. în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta arată că temeiul de drept al acestei cereri se bazează pe disp. art. 361 pct. 2 C. proc. pen. care spun că „încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul”, rezultând din conținutul acestui text, că încheierile date în „secunda instanță” și în „terța instanță” pot fi atacate cu apel, separat de fond. Mai mult, arată că această încheiere a Curții de Apel București, poate fi atacată cu apel separat de fond, deoarece Curtea de Apel București, secția penală este „terță instanță” și nu primă instanță.

Consideră că având în vedere aceste afirmații, apelul formulat în fața Înaltei Curți este admisibil pe motiv că această încheiere atacată, omite să aducă obligatoriu pe avocatul pe care instanța de recurs i l-a desemnat.

Examinând legalitatea și temeinicia soluției instanței de apel, Înalta Curte constată că „cererea de apel” formulată de recurentul-petent-inculpat C.I. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din conținutul disp.art. 361 pct. 2 C. proc. pen., „încheierile date în primă instanță pot fi atacate cu apel numai odată cu fondul”, situație din care se poate trage concluzia că procedura de judecată este prevăzută numai de lege.

Mai mult chiar, prin disp.art. 3851 alin. (2) C. proc. pen. se arată că încheierile pot fi atacate cu recurs, de regulă, numai odată cu decizia sau sentința recurată, stabilind astfel legiuitorul a se acționa numai potrivit competenței sale.

În sistemul nostru procesual, acest mod de reglementare a exercitării căilor de atac împotriva încheierilor de ședință este justificat de necesitatea asigurării celerității procesului penal, exigență ce este recunoscută și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Rezultă deci, că prevederile legale sunt în deplină concordanță cu disp. art. 6 din Convenție, dând expresie cerinței de soluționare a cauzei „într-un anumit termen rezonabil”.

S-au respectat și disp.art. 24 din Constituție, dând Înalta Curte posibilitatea la numeroase termene acordate, de a se angaja apărător.

În concluzie, C. proc. pen. român, nu prevede posibilitatea exercitării căii de atac a recursului la recurs, așa cum a procedat recurentul C.I.

Pentru toate aceste considerente, în baza disp.art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., se va respinge ca inadmisibil recursul declarat de inculpatul C.I., împotriva încheierii din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 2145/249/2001.

Conform disp.art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.I. împotriva încheierii din 18 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 2145/249/2001.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 februarie 2010.