Preventive detention for high-risk drug trafficking: persistence of public danger and recidivism under Article 148(f) C. proc. pen.

Asupra recursului de față

în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 22 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu judecarea apelurilor declarate de inculpații L.G. și F.A. împotriva sentinței penale nr. 873 din 29 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a dispus, în baza art. 160b raportat la art. 3002 C. proc. pen., menținerea stării de arest a apelantul inculpat L.G.

S-a reținut că inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 873 din 29 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală, la pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) și b) C. pen.

S-a reținut, în esență, că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin și impun în continuare privarea sa de libertate, fiind incidente dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., deoarece pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile cercetate este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, care rezultă din gravitatea faptei presupus comise, urmarea produsă și din circumstanțele personale ale inculpatului.

Împotriva încheierii sus-menționate, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect instanța de apel și există temeiuri noi care justifică și impun în continuare privarea de libertate.

Potrivit Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de trafic de droguri de mare risc, săvârșită în stare de recidivă postexecutorie și postcondamnatorie, pentru săvârșirea cărora a fost condamnat de prima instanță la pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte.

Pe de altă parte, natura și modalitatea de comitere a infracțiunii sus-menționate relevă nu doar o periculozitate infracțională, dar și una socială care impun o reacție fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte și ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică.

Așa fiind, temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, iar condamnarea în primă instanță, chiar dacă nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea inculpatului, oferă indicii cu privire la vinovăția acestuia și constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate.

Așa fiind, menținerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal.

Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat L.G. împotriva încheierii din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat L.G. împotriva încheierii din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosar nr. 43624/3/2008(2779/2009).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie 2010.