Jurisdictional conflict over commercial nature of tort liability arising from merchant's business operations

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată că, prin cererea înregistrată inițial la Judecătoria Timișoara, reclamanții O.S.l. și S.I. au chemat în judecată parații S.N. A.I.T.V. Timișoara, Ministerul Finanțelor, prin D.G.F.P. Timiș și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâților S.N. A.I.T.V. Timișoara și Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietățile lor, înscrise în C.F. nr. 2096 și nr. 2097 Remetea Mare, de îndată și necondiționat, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1.000 lei pe zi de întârziere, obligarea pârâților la plata, în solidar, a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință pe perioada 26 iunie 2005 și până la eliberarea completă a imobilelor, iar dacă din motive obiective gardul menționat nu poate fi ridicat să se constate că reclamanții au fost expropriați de facto în mod abuziv, cu obligarea pârâților la plata, în solidar, a unei despăgubiri juste la valoarea de circulație a terenului, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 10945 din 16 septembrie 2008, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cererii reclamanților în favoarea Tribunalului Timiș apreciind că acțiunea conține doua petite principale: unul constând într-o obligație a face, iar celalalt de acordare a despăgubirilor ca urmare a constatării exproprierii.

Prima instanță învestită a considerat ca solicitarea reclamanților de a obliga pârâta S.N. A.I.T.V. Timișoara de a ridica un gard amplasat pe proprietățile lor constituie o obligație comercială, potrivit dispozițiilor art. 4 C. com., neevaluabilă în bani, competența de soluționare revenind, față de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. civ., tribunalului în primă instanță.

Cu privire la acordarea despăgubirilor juste la valoarea de circulație a imobilului ca urmare a constatării exproprierii de facto, raportat la dispozițiile Legii nr. 33/1994, judecătoria a reținut că și aceasta reprezintă o cerere dată spre soluționare în primă instanță tribunalului, instanța care are o competența exclusivă, ce nu poate fi înlăturată prin voința părților. Tribunalul, fiind competent să soluționeze petitele principale ale acțiunii, va soluționa și cererile accesorii, cum ar fi cea de acordare a unei despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor, potrivit art. 17 C. proc. civ.

Prin declinare s-a format la Tribunalul Timiș, dosarul nr. 10397/325/2008, în care, prin sentința civilă nr. 1064 din 7 noiembrie 2008 această instanță și-a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că judecătoria a în mod corect a constatat că obiectul acțiunii nu este evaluabil în bani, însă a considerat în mod eronat că litigiul ar avea natură comercială. Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea unei societăți comerciale și a unui minister la ridicarea gardului împrejmuitor de pe proprietatea a doua persoane fizice. Potrivit art. 4 C. com., se socotesc, în afară de cele obiective, ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă din însuși actul nu rezultă contrariul. Această normă instituie o prezumție relativa de comercialitate tuturor actelor comerciantului, prezumție ce poate fi răsturnată în cazurile limitativ prevăzute de același text de lege.

S-a apreciat că natura obligației de a face este civilă, pentru că, deși parata S.N. A.I.T.V. Timișoara S.A. este comerciant, prestația la care reclamanții solicită a fi obligată este străină comerțului, ridicarea gardului nefiind cerută în virtutea activității comerciale a acesteia, neavând legătură cu fondul său de comerț. Referitor la capătul de cerere privind constatarea exproprierii s-a reținut că acesta este formulat ca fiind unul eventual, în situația în care, din motive obiective, gardul nu poate fi ridicat de pe proprietatea reclamanților. În consecința, s-a considerat de către tribunal că litigiul are natură civilă, iar cum obiectul principal al procesului este neevaluabil în bani, competența soluționării cauzei în prima instanța revine judecătoriei, conform art. 1 pct. 1 raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Examinând conflictul negativ de competență apărut între Judecătoria Timișoara și Tribunalul Timiș, Curtea de apel, prin sentința civilă nr. 2 din camera de consiliu de la 13 ianuarie 2009, a constatat că în prezenta cauză competența de soluționare a litigiului aparține Tribunalului Timiș, cauza fiind una comercială.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs Ministerul Transporturilor și Infrastructurii care a susținut caracterul civil al pricinii.

Analizând decizia atacată din perspectiva criticii formulate, Înalta Curte va respinge recursul pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste un miliard lei (ROL), precum și procesele și cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani.

Ambele instanțe aflate în conflict în mod just au reținut că obiectul litigiul pendinte, cel puțin în aceasta faza procesuală, nu este unul evaluabil în bani. Totuși, doar judecătoria a calificat corect natura litigiului, ca fiind una comerciala. Prin capătul de cerere principal reclamanții au solicitat obligarea paratei S.N. A.I.T.V. Timișoara la ridicarea, de îndată și necondiționat, sub sancțiunea unor daune cominatorii de 1000 lei/zi de întârziere, a gardului împrejmuitor de pe proprietatea lor, însă, desființarea acestui gard a fost cerută de reclamanți tocmai în virtutea activității comerciale întreprinse de pârâtă, împrejmuirea fiind realizată de societate în stricta legătură cu „comerțul” desfășurat, prestarea de activități aeronautice civile, respectiv pentru asigurarea unei zone de protecție ca urmare a aplicării normelor de siguranță aeroportuară cuprinse în Codul aerian și în Programul național de securitate aeronautică.

Pe de alta parte, reclamanții și-au întemeiat acțiunea, printre altele, și pe dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. Or, art. 4 C. com., statuează ca „se socotesc ( .. ) ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul”. De asemenea, potrivit art. 7 din același cod, „sunt comercianți ( .. ) societățile comerciale”, iar art. 890 stabilește fără echivoc la pct. 1 că aparțin jurisdicției comerciale „toate contestațiunile relative la faptele de comerț între orice persoane”.

Așadar, legiuitorul a socotit obligații de natură comercială și acele angajamente ce rezultă pentru persoana ce exercită un comerț din săvârșirea unor delicte sau cvasidelicte în cadrul exercitării comerțului. Altfel spus, în raport de prezumția de comercialitate instituită de art. 4, vor constitui fapte de comerț nu numai obligațiile contractuale, ci și obligațiile derivând din fapte licite sau din săvârșirea unor fapte ilicite în legătură cu activitatea comercială a comerciantului, cum este cazul de față, unde, răspunderea pe care reclamanții o atribuie societății pârâte are un caracter vădit comercial. Aceasta, întrucât printre faptele juridice stricto sensu, ca izvor de posibile obligații, alături de gestiunea intereselor altuia, plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză, se regăsește și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind lipsit de relevanță împrejurarea că ea nu este cuprinsă de art. 3 C. com.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței civile nr. 2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor și Infrastructurii împotriva sentinței civile nr. 2 din Camera de Consiliu de la 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2009.