Competence for administrative courts to hear actions compelling public institutions to sign agricultural land concession contracts as administrative acts

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 21 ianuarie 2008, reclamanta SC L.D. SRL a chemat-o în judecată pe pârâta A.D.S. București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să-i fie atribuită direct suprafața de 104 hectare teren de la SC O. SA Oradea, pe care sunt constituite sere proprietatea sa.

Prin sentința civilă nr. 2548 din 25 februarie 2008, Judecătoria Sectorului I București a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția comercială.

La data de 25 aprilie 2008, reclamanta a depus la dosar precizări la acțiune solicitând să se dispună obligarea pârâtei A.D.S. la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă a suprafeței de 104 hectare teren pe care sunt constituite serele proprietatea sa.

Prin sentința comercială nr. 8606 din 4 septembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că modalitatea de atribuire directă spre concesionare a terenurilor cu destinația agricolă care nu fac parte din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art. l și 2 alin. (l) din Legea nr. 249/2003 este prevăzută la art. 211 alin. (l) din această lege în baza unor documente necesare conform H.G. 354/2005 și O.M.A.P.D.R. nr. 804/2005, printre care și acte doveditoare care să ateste achitarea prețului activului.

Tribunalul a mai reținut că, pârâta în apărare și-a argumentat punctul de vedere prin aceea că datorită instrumentelor de plată folosite pentru achiziționarea serelor de pe suprafața de 104 ha nu s-a putut stabili dacă prețul a fost sau nu achitat integral.

A mai reținut că acest aspect controversat nu a fost lămurit prin probe suplimentare de către reclamantă respectiv prin efectuarea unei expertize contabile care să stabilească sumele achitate și în baza căror documente financiar contabile.

Cu privire la înscrisurile depuse de reclamantă, prima instanță a reținut ca facturile nu probează acceptarea în condițiile art. 46 C. com., iar chitanțele, ordinele de plată nu probează cu certitudine ce creanță a fost stinsă, dacă activele respective au fost grevate de sarcini în funcție de raporturile juridice între persoanele implicate.

Prin decizia comercială nr. 58 din 3 februarie 2009, Curtea de Apel București, secția comercială, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, în considerente, următoarele:

Potrivit art. 4 din Legea nr. 268/2001, intimata A.D.S. este o instituție de interes public având ca atribuții și concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau privat al statului.

Art. 2 alin. (l) lit. c) penultima teză din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede că „sunt asimilate actelor administrative în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice".

În cauză, intimata nu a făcut dovada în condițiile reglementate de art. 4 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului, cu atât mai mult cu cât, adresa nr. 18296 din 18 ianuarie 2009 este emisă de D.F.F. din cadrul A.D.S., iar prin tabelul anexat se face o afirmație nedovedită.

Ca atare, nefiind făcută această dovadă, din coroborarea dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 268/2001 și art. 2 alin. (l) lit. c) din Legea nr. 554/2004, curtea de apel a reținut că, în cauză, contractul de concesiune pentru care s-a solicitat obligarea intimatei la încheierea acestuia are caracterul unui act administrativ asimilat.

În consecință, având în vedere și dispozițiile art. 8 alin. (l) și (2) și art. 10 alin. (l) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu art. 3 alin. (l) pct. 1 C. proc. civ., curtea de apel a apreciat că, în cauză, competența de soluționare ca primă instanță revenea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal și nu Tribunalului București, secția comercială.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâta A.D.S., întemeindu-se pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Recurenta-pârâtă arată, în esență, că în prezenta speță dedusă judecății, se solicită obligarea ei la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă în condițiile Legii nr. 249/2003 privind suprafața de 104 ha cu destinație agricolă, or, contractul de concesiune nu reprezintă un act administrativ în accepțiunea legii contenciosului administrativ, nefiind întrunite condițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, acesta reprezentând acordul de voință al părților între care acesta se încheie, aflate din punct de vedere juridic, în raport de egalitate, în sensul că, acest contract este rezultatul acordului de voință liber consimțit al părților, încheiat în baza unei negocieri intervenite între părți și, pe cale de consecință, contractul de concesiune are o natură comercială.

Consideră că, în speță, sunt aplicabile, dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., aflându-ne în prezența unei acțiuni comerciale, neevaluabile în bani, așa încât în mod greșit instanța de apel a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, în soluționarea în fond a cauzei și a anulat sentința apelată cu trimiterea spre rejudecare în fond la instanța de contencios administrativ.

Mai mult, arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că pârâta nu ar fi făcut dovada că terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului și, la soluționarea recursului, solicită ca instanța să rețină prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și să constate din probatoriul administrat în cauză, că terenul ce face obiectul cauzei se află în domeniul privat al statului, ceea ce conduce la concluzia că prezentului litigiu nu-i sunt aplicabile regulile speciale ale contenciosului administrativ și că, în mod corect și legal s-a soluționat cauza în fond la Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea actelor dosarului, se constată următoarele:

Susținerea recurentei-pârâte conform căreia, în speță, nu ne aflăm în prezența unui act administrativ, contractul de concesiune nefiind în opinia sa un act de natură administrativă nu este întemeiată.

Se constată astfel că, prin acțiunea formulată așa cum a fost precizată ulterior, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de concesiune prin atribuire directă a suprafeței de 104 hectare teren pe care sunt amplasate serele proprietatea sa.

Art. 2 alin. (1) lit. c) penultima teză din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ a stabilit că sunt asimilate actelor administrative și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice.

Dispozițiile art. 4 din Legea nr. 268/2001 prevăd că A.D.S. este o instituție de interes public având ca atribuții și concesionarea sau arendarea terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public sau privat al statului.

Prin urmare, natura juridică a contractului de concesiune și a altor categorii de activități, aflate conform legii în competența A.D.S. și prin care aceasta pune în valoare bunuri proprietate publică gestionate de sine, este aceea de acte administrative în accepțiunea dată de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 8 alin. (2) din aceeași lege, instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze executarea contractului administrativ.

Rezultă, așadar, din coroborarea textelor legale mai sus menționate că instanța competentă să judece prezenta cauză, față de obiectul ei, este Curtea de apel, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cât privește susținerea recurentei-pârâte, în sensul că terenul a cărei atribuire directă se solicită face parte din domeniul privat al statului, se constată că este, de asemenea, neîntemeiată, neavând relevanță în stabilirea în cauză a competenței în favoarea instanței de contencios administrativ, atâta vreme cât A.D.S. trebuie să încheie contractele de concesiune prin atribuire directă, cu respectarea atribuțiilor prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001 și, totodată, să impună ca autoritate contractantă obligația de efectuare a unor investiții pentru dezvoltarea exploatației, urmărindu-se, drept urmare, asigurarea și realizarea unui interes general al statului, care excede interesul particular al părților contractante, constând în obținerea veniturilor datorate cu titlu de redevență și, respectiv, exploatarea în interes propriu a terenurilor obiect al concesiunii.

În consecință, nefiind formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 – pct. 9 C. proc. civ., să conducă la desființarea deciziei curții de apel, aceasta va fi menținută, ca legală și se va respinge recursul pârâtei, ca nefondat.

Se va respinge cererea pentru acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă SC L.D. SRL Craiova, pentru lipsa dovezilor în original privind efectuarea lor, respectiv a facturii și a ordinului de plată, ambele aflate în copie la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta A.D.S. împotriva deciziei comerciale nr. 58 din 3 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de reclamanta SC L.D. SRL CRAIOVA privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 ianuarie 2010.