Jurisdictional competence for claims under Law No. 290/2003: exclusive original jurisdiction of administrative tribunals over property rights compensation

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și S.R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în principal, obligarea acestora la plata sumei de 343.605,6 lei reprezentând tranșa a doua a compensațiilor bănești stabilite în temeiul Legii nr. 290/2003 și în subsidiar, obligarea Ministerului Finanțelor Publice să cuprindă în bugetul de stat sume de bani cu destinația de compensații bănești destinate plăților la care este ținută A.N.R.P.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin Hotărârea nr. 16/2006, Comisia Județeană de Aplicare a Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a admis cererea sa și a dispus acordarea sumei de 572.676 lei cu titlu de despăgubiri.

Mai arată reclamantul că în luna decembrie 2006 a fost achitată suma de 229.070,4 lei urmând ca diferența să fie achitată în anul următor, lucru care nu s-a întâmplat nici până în prezent, cu toate că acesta a formu­lat nenumărate adrese către pârâtă, primind același răspuns, anume că aceste compensații bănești se achită în limitele sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.

Prin sentința nr. 137/ CA – PI din 8 iulie 2009, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A.D.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că neplata tranșei a doua către reclamant nu dovedește refuzul nejustificat al părții (A.N.R.P.) de a soluționa cererea.

S-a apreciat că, deși dispozițiile art. 18 alin. 5 lit. c) din normele metodologice prevăd că plata pentru compensațiile bănești care depășesc suma de 100.001 lei se face eșalonat în două tranșe, pe parcursul a doi ani, consecutiv, A.N.R.P. din motive obiective nu poate respecta acest termen, în măsura în care în bugetul de stat nu au fost aprobate sumele necesare plății acestor compensații.

Nefiind întemeiat primul capăt de acțiune, Curtea a respins ca atare și capătul subsecvent.

Împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond a declarat recurs reclamantul A.D., solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii sale așa cum a fost formulată.

Sentința a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie, susținându-se, în esență, că motivația acesteia este tipică soluțiilor comuniste ale justiției române și în același timp absurdă și ipocrită, în condițiile în care s-a reținut că pârâta nu a plătit sumele cuvenite pentru că nu are bani, deși nu au fost anexate acte doveditoare în acest sens.

S-a apreciat, totodată, că prima instanță s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, întrucât prin acțiune nu s-a invocat refuzul nejustificat de efectuare a plății pentru a fi aplicabile prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, solicitându-se doar obligarea pârâtei la plata sumei de bani stabilită în favoarea reclamantului în temeiul Legii nr. 290/2003, prin sentința emisă aducându-se atingere însuși dreptului personal al acestuia de a încasa respectiva sumă.

Examinând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că subzistă în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat din oficiu și pus în dezbaterea părților, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pentru considerentele în continuare arătate.

În conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (3), teza a II-a, corelate cu cele ale art. 304 pct. 3 C. proc. civ., se pronunță casarea unei hotărâri atunci când s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile Legii nr. 290/2003, Legii nr. 9/1998, H.G. nr. 1120/2006 și H.G. nr. 57/2008.

Potrivit art. 8 alin. (5) din Legea nr. 290/2003, Hotărârile A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Același text de lege prevede, la alin. (6), că „hotărârile pronunțate de tribunal sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”.

Întrucât aceste norme legale cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prevăd competența exclusivă a secției de contencios administrativ a tribunalului, în primă instanță, în ceea ce privește acțiunile având ca obiect contestarea hotărârilor A.N.R.P. – Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, pentru identitate de rațiune, competența materială este aceeași în privința oricăror acțiuni întemeiate pe prevederile respectivei legi.

În consecință, în temeiul art. 313, corelat cu art. 312 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.D. împotriva sentinței nr. 137/ CA – P.I. din 8 iulie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Bihor, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2010.