Privatized hotel property: validity of state title via wartime requisition and penal confiscation versus civil restitution claim

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 6609 din 16 mai 1994 la Judecătoria Sectorului 1 București reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâta SC C.H. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că în capitalul social al pârâtei s-a inclus fără bază legală, imobilul format din teren în suprafață de 1265,60 m.p. și construcțiile situate în Municipiul Constanța, dispunând modificarea contractului de societate și a tuturor evidențelor societății în sensul înlăturării acestei erori, obligând totodată pe pârâtă să-i restituie întregul imobil care îi aparține prin moștenire, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 15 C. proc. civ., art. 111 C. proc. civ., art. 480 C. civ. și Legea nr. 31/1990.

În motivarea acțiunii, reclamanta precizează că este moștenitoarea imobilului preluat fără nici un fel de bază legală de organele administrative locale ale orașului Constanța, prin violență, de la autorul său, imobilul fiind inclus în capitalul social al pârâtei, în mod nelegal.

Ulterior, la data de 10 octombrie 1994 reclamanta își completează acțiunea, solicitând ieșirea din indiviziune cu numita Ș.L.V. (introdusă în cauză), prin atribuirea imobilului către reclamantă, cu dezdăunarea corespunzătoare a pârâtei, menținându-și cererea principală. Numita Ș.L.V. formulează la data de 3 noiembrie 1994 cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, solicitând admiterea acțiunii principale și constatarea faptului că intervenienta, împreună cu pârâta Ș.L. sunt unicele moștenitoare ale defunctei G.A., de la care moștenise cota de 1/3 din 1/2 din imobilul în litigiu (respectiv cota de 18%), arătând că este unica fiică a defunctului Ș.S. – decedat la 12 iulie 1987, astfel că, în calitate de nepoată de frate, moștenește împreună cu pârâta Ș.L. – sora defunctei, cota de 1/3 pe care aceasta a avut-o în baza certificatului de moștenitor nr. 882/1974.

La data de 2 noiembrie 2005, intervenienta Ș.A.S. depune la dosar certificatul de moștenitor nr. 1945 din 15 septembrie 1995 eliberat de pe urma defunctei Ș.L.V., introdusă în cauză, decedată pe parcursul procesului la 9 august 1995, unica moștenitoare fiind intervenienta Ș.A.S. în calitate de nepoată de frate predecedat.

Prin sentința civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995, Judecătoria sectorului 1 București a admis cererea precizată, formulată de reclamanta M.M., a admis cererea de intervenție formulată de interveniente, a constatat că SC C.H. SA a inclus fără bază legală în capitalul social al Hotelului și terenul în suprafață de 1265,60 m.p. situat în Municipiul Constanța, a constatat că reclamanta și intervenientele Ș.A. și Ș.L. sunt proprietarele imobilelor, în cote de 5/6 și respectiv 1/6.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul teren și clădirea veche ce în prezent este Hotelul C. din Constanța, a fost proprietatea privată a fraților E. și A.G., iar în evidențele Primăriei Constanța și ale Administrației Financiare nu există un document care să ateste trecerea în proprietatea statului a acestor imobile.

Mențiunea făcută în evidențele Administrației Financiare Locale, potrivit căreia hotelul ar fi fost naționalizat, nu a fost reținută deoarece această mențiune trebuia însoțită de actul normativ în baza căruia s-a făcut acest transfer de proprietate.

Din relațiile puse la dispoziția instanței de Primăria Constanța, rezultă că imobilele în litigiu au fost rechiziționate în anul 1945 și ulterior puse la dispoziția Comandamentului sovietic dar rechiziția nu este o formă legală de dobândire a dreptului de proprietate de către stat, ci o formă abuzivă de deposedare caracteristică regimului trecut.

S-a reținut că pe parcursul procesului intimata nu a făcut nicio dovadă a proprietății legale a acestor bunuri, fiind invocate doar în notele scrise depuse după soluționarea cauzei, prevederile constituționale operante în anul 1948, act normativ care nu este echivalent cu act juridic de dobândire a proprietății pentru stat.

Rezultă fără putință de tăgadă că trecerea imobilelor în capitalul social al intimatei s-a făcut fără nicio bază legală, niciodată, din punct de vedere juridic, statul nefiind proprietar al acestora.

Față de actele de stare civilă aflate la dosar, instanța a constatat că reclamanta este moștenitoarea bunurilor în cotă de 5/6 iar intervenientele în cotă de 1/6.

Vocația succesorală a reclamantei decurge din calitatea acesteia de moștenitor unic al defunctului E.G., unul din coproprietarii imobilelor iar intervenientele în calitate de moștenitoare ale defunctei G.A. – soția lui G.A.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel pârâta SC C.H. SA București iar Tribunalul Municipiului București, secția a IV –a civilă, prin Decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996 a respins ca nefondat apelul, reținând că reclamanta M.M. a formulat o acțiune în constatare provocatorie, perfect admisibilă, iar instanța de fond s-a pronunțat în limitele investirii sale, constatând numai că SC C.H. SA București a inclus fără bază legală în capitalul social imobilul în litigiu, precum și cantitatea de proprietar a reclamantei și intervenientelor, în cote de 5/6 și respectiv 1/6.

Rechiziția, prin ea însăși, nu poate constitui un titlu legal, nefiind un mod de dobândire a dreptului de proprietate.

În speță, nu poate opera prescripția achizitivă, conform art. 1890 C. civ., întrucât posesia statului s-a fondat pe violență și oricât timp ar trece aceasta nu poate duce la dobândirea proprietății.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.H. SA București, susținând că: instanțele au constatat că intimatele sunt coproprietarele terenului în suprafață de 1265,60 m.p. și Hotelului C. din Constanța, deși autorii lor nu au avut în proprietate întregul imobil ci numai 784,80 m.p. teren și corpul vechi de clădire, corpul nou fiind construit în anul 1962 din fondurile statului pe un teren ce a aparținut numitei E.V.; greșit s-a reținut că imobilul nu a trecut în proprietatea statului, cu titlu legal deși prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a fostului Tribunal Militar București, lui E.G. i-a fost confiscată toată averea; au fost încălcate prevederile art. 77 din Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale și art. 26 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale conform cărora „reparațiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială” și respectiv „repararea daunelor suferite anterior intrării în vigoare a Constituției din 1991 se reglementează prin lege”; intimatele, având deschisă calea acțiunii în realizarea dreptului întemeiată pe art. 480 C. civ., în cauză nu se putea face aplicarea dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., acțiunea în constatare având caracter subsidiar; titlul statului a fost consolidat prin posesia utilă a imobilului peste 30 de ani, dreptul de proprietate fiind dobândit prin uzucapiune.

La termenul din 6 noiembrie 1996, Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, din oficiu, a invocat excepția necompetenței teritoriale a instanțelor din București pentru soluționarea cauzei.

Prin Decizia civilă nr. 1607 din 18 decembrie 1996, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de SC C.H. SA București, a casat Decizia civilă nr. 1295 din 21 iunie 1996 pronunțată de Tribunalul Municipiului București, secția a IV – a civilă și sentința civilă nr. 12077 din 16 noiembrie 1995 a Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a IV – a civilă și a trimis cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Constanța.

Pentru a pronunța această decizie, s-a reținut că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat drept temei juridic al acțiunii atât dispozițiile art. 111 C. proc. civ. cât și cele ale art. 480 C. civ. și a solicitat obligarea recurentei – pârâte să-i restituie întregul imobil.

Acțiunea în revendicare constituie o cerere privitoare la bunuri nemișcătoare și se poate introduce potrivit art. 13 alin. (1) C. proc. civ. numai la instanța în circumscripția căreia se află bunul.

Această competență teritorială, având prin excepție caracter absolut, nulitatea hotărârii pronunțată de o judecătorie necompetentă „ratione loci” care a soluționat în fond o atare acțiune, poate fi invocată din oficiu de către instanța de recurs.

Capătul de cerere din acțiune privind eronata includere a imobilului în litigiu în capitalul social al SC C.H. SA, are caracter accesoriu acțiunii în revendicare, judecătoria în circumscripția căreia se află bunul imobil revendicat fiind competentă să soluționeze și această cerere.

În speță, intimatele au invocat existența titlului lor de proprietate asupra imobilului în litigiu reprezentat de actul de donație nr. 2761 din 27 aprilie 1938 prin care N.G. a transmis dreptul său de proprietate asupra terenului de 784,80 m.p. din Constanța, fiilor săi E.G. și A.G., care au înregistrat la fosta Cameră de Comerț Constanța la 30 decembrie 1943, firma individuală C.

Bunul revendicat se află în posesia recurentei – pârâte SC C. SA București care invocă propriul său titlu de proprietate H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 precum și trecerea în proprietatea statului a bunului prin aplicarea pedepsei complimentare a confiscării averii, prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a fostului Tribunal Militar București față de E.G.

Greșit tribunalul a calificat juridic acțiunea ca acțiune în constatare provocatorie, față de împrejurarea că dispozițiile art. 111 C. proc. civ. au caracter subsidiar, intimatele au calea acțiunii în realizare, prin acțiunea în revendicare, al cărui temei juridic l-au invocat în cererea de chemare în judecată și anume art. 480 C. civ.

Dispozițiile art. 15 C. proc. civ., potrivit cărora în materie de societate până la sfârșitul lichidării în fapt sunt de competența instanței locului unde societatea își are sediul principal, nu sunt aplicabile în speță.

Intimatele sunt terți față de recurentă, nu se află în raporturi de drept comercial cu SC C.H. SA București. Împrejurarea că bunul revendicat se află înscris în capitalul social al recurentei nu face incidente dispozițiile art. 14 C. proc. civ., întrucât numai prin admiterea acțiunii în revendicare bunul poate reintra în patrimoniul adevăratului proprietar, indiferent dacă posesorul este persoană fizică sau juridică. Or, acest scop îl urmăresc intimatele prin acțiunea de față.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța sub nr. 2471/1997 care, în baza încheierii nr. 1246 din 4 aprilie 1997 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție prin care s-a dispus strămutarea judecării Dosarului nr. 2471/1997 de la Judecătoria Constanța la Judecătoria Buzău, a dispus prin încheierea din 10 aprilie 1997 scoaterea dosarului de pe rol și trimiterea la Judecătoria Buzău.

Cauza a fost înregistrată la Judecătoria Buzău sub nr. 4599/R/1997 iar prin sentința civilă nr. 5132 din 19 iunie 1997 și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău sub nr. 1044/1997.

La termenul din 3 noiembrie 1997, reclamanta își precizează acțiunea în sensul că solicită reconstituirea în natură a terenului ce urmează să-i fie predat liber de orice construcție rămasă în urma demolării ilegale a hotelului și obligarea pârâtei SC C.H. SA București la plata integrală a contravalorii hotelului, arătând că nu este o modificare de acțiune ci sunt aplicabile dispozițiile art. 132 pct. 3 C. proc. civ., reclamanta cerând valoarea obiectului „pierit” prin demolarea abuzivă.

La același termen, SC C.H. SA București formulează cerere de chemare în garanție a F.P.S. București, pentru ca în cazul în care va fi admisă cererea reclamanților, chemata în garanție să fie obligată să o despăgubească pentru suma la care ar fi obligată față de reclamante ori pentru valoarea bunurilor de care ar fi evinsă, după caz, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces (filele 15 – 24 dosar fond Tribunal Buzău).

În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 27 iulie 1995, între A.C. a salariaților din SC C. SA F.P.S., în baza Legilor nr. 58/1991 și nr. 77/1994 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387, prin care Asociația Contirom a cumpărat pentru și în numele membrilor săi, 343.162 acțiuni pe care F.P.S. le deține la SC C.H. SA în valoare nominală totală de 8.579.050.000 lei, pentru care s-a convenit prețul de 10.710.000.000 lei.

Toate aporturile F.P.S. la capitalul social, reprezentate de acțiunile ce au fost transmise prin contractul menționat, au fost aporturi în natură, constând din terenuri, construcții și bunuri de inventar, care s-au aflat în proprietatea statului la momentul când, în baza Legii nr. 15/1990, s-a constituit SC C.H. SA prin HG nr. 1041 din 25 septembrie 1991.

Între bunurile reprezentând partea din capitalul social deținută de F.P.S. s-au aflat și imobilele ce fac obiectul acțiunii reclamantei, respectiv Hotelul C. din Constanța și terenul aferent acestuia în suprafață de 1265,60 m.p.

Prin art. 6.3 din contract, vânzătorul a atestat că deține în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa acestuia, asumându-și față de cumpărător răspunderea pentru liniștita posesie a acestora, conform art. 1336 C. civ.

Totodată, pe temeiul art. 1337 C. civ., în calitate de vânzător F.P.S. „este de drept obligat a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut”.

Întrucât Hotelul C. din Constanța și terenul aferent acestuia, fac parte din patrimoniul SC C.H. SA – cu capital în întregime privat, F.P.S., care prin vânzarea acțiunilor sale a transmis implicit și bunurile ce au constituit aportul său la capitalul social, urmează să răspundă pentru evicțiune în cazul în care acțiunea reclamantelor ar fi admisă, trebuind să despăgubească SC C.H. SA cu valoarea bunurilor de care ar putea fi evinsă și/sau a sumelor la care ar fi obligată față de reclamante.

Instanța de fond a dispus introducerea în cauză a F.P.S. în calitate de chemat în garanție care, prin întâmpinare, pe cale de excepția a invocat lipsa calității procesuale active a SC C.H. SA care nu este parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 387 din 14 iulie 1997 încheiat între F.P.S. în calitate de vânzător și Asociația C. în calitate de cumpărător, obiectul contractului fiind vânzarea – cumpărarea pachetului de acțiuni de 33,25% din valoarea capitalului social și SC C.H. SA București.

A mai invocat și excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Buzău în soluționarea cererii de chemare în garanție, dat fiind că potrivit art. 7 C. proc. civ. cererea se face la instanța sediului principal al pârâtului (F.P.S. fiind persoană juridică). Pe fond a solicitat respingerea cererii întrucât în conformitate cu art. 24 din Legea nr. 58/1991 modificată prin O.U.G. nr. 15/1997, F.P.S. gestionează și vinde, în numele statului acțiunile sau părțile sociale deținute de stat la societăți comerciale și în exercitarea atribuțiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăților comerciale la care statul este acționar, nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar în numele statului.

Prin contractul de vânzare – cumpărare încheiat de Asociația C., F.P.S. a înstrăinat singurul lucru asupra căruia deținea dreptul de proprietate și anume acțiunile deținute la SC C.H. SA, prin contract nu s-au înstrăinat bunuri din patrimoniul societății.

F.P.S. poate garanta numai în ceea ce privește integritatea acțiunilor nu și pentru evicțiune asupra bunurilor societății comerciale deoarece nu acesta era obiectul contractului.

La data de 8 decembrie 1997, pârâta SC C. SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamantei cât și a cererilor de intervenție ca neîntemeiate și inadmisibile, prin acțiune reclamanta solicitând „modificarea contractului de societate, a statutului și a tuturor evidențelor societății” în sensul eliminării din capitalul social al acesteia, a imobilelor ce fac obiectul litigiului, respectiv Hotelul C. și terenul aferent din Constanța, dar SC C.H. SA a fost înființată prin H.G. și nu prin contract de societate, capitalul său social și componentele în natură ale acesteia fiind determinate prin H.G. nr. 1041 din 15 septembrie 1990, ceea ce excede competenței instanțelor de drept comun pentru că admiterea cererii ar avea ca finalitate modificarea hotărârii guvernului prin care s-a constituit societatea.

Reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 111 C. proc. civ., care nu este admisibilă întrucât au calea acțiunii în realizare.

Prin acțiunea sa, reclamanta M.M. urmărește să aducă în masa succesorală pe care a moștenit-o de la autorul său, G.E., imobilele din litigiu, dar acesta a fost condamnat prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar București, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului prin decizia nr. 1334 din 24 mai 1950, la 25 ani de muncă silnică și la confiscarea averii, hotărâri care nu au fost casate până în prezent și deci bunurile nu se aflau în patrimoniul autorului său nici la data întocmirii testamentului (24 decembrie 1983) nici la data decesului acestuia (24 noiembrie 1988), motiv pentru care reclamanta, în calitatea sa de legatar universal, nu poate revendica bunuri ce nu se aflau în patrimoniul autorului său la data deschiderii succesiunii, neavând calitate procesuală activă.

Hotelul C. din Constanța a fost rechiziționat în anul 1945 pentru folosința Comisiei Aliate de Control și apoi a Comandamentului Sovietic iar în anul 1949, prin sentința nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar București s-a confiscat acest bun trecând în proprietatea statului și așa se explică faptul că el nu apare nominalizat în anexele Decretului nr. 92/1950.

Acțiunea reclamantei este în principiu inadmisibilă pentru că situația unor astfel de imobile precum cel din litigiu, nu a fost încă reglementată printr-o lege specială, așa cum prevăd dispozițiile art. 77 din Legea nr. 58/1991 și art. 26 din Legea nr. 47/1992.

Începând cu anul 1945 când hotelul a fost rechiziționat, statul a exercitat o posesie utilă, dobândind dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, știut fiind că și o posesie de rea-credință are ca efect dobândirea dreptului de proprietate, dacă durează 30 de ani, conform art. 1890 C. civ.

Deși din documentele existente rezultă, pe de o parte, că autorii reclamantei au dobândit prin actul de donație din 1938 un teren în suprafață de 738,80 m.p., iar pe de altă parte că actualul hotel este format din două corpuri, unul construit de autorii acesteia în anul 1938 iar celălalt construit din fondurile statului în anul 1962, prin acțiune, reclamanta și intervenientele solicită să li se recunoască dreptul de proprietate asupra întregului teren pe care este amplasat, în suprafață de 1265,60 m.p. și asupra întregului imobil.

Cu privire la cota revendicată de interveniente reprezentând 17% din dreptul de proprietate asupra terenului și construcției, pârâta consideră că și aceasta a trecut în proprietatea statului prin efectele Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 care prevede că „bunurile rechiziționate până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării”, întregul hotel fiind rechiziționat în anul 1945.

La soluționarea cauzei, instanța urmează a avea în vedere că urmare privatizării societății, salariații acesteia au preluat participația statului la capitalul social al societății, care includea și imobilele din litigiu și în acestea condiții, admiterea acțiunii ar avea ca efect prejudicierea salariaților care ar pierde un număr de acțiuni echivalent cu valoarea imobilelor în litigiu.

La data de 8 decembrie 1997 au formulat cerere de intervenție în interes propriu, numiții P.C.T. și P.G.C.N. solicitând să se constate că ei sunt moștenitorii legali ai defunctului G.E.A., fostul proprietar al Hotelului C. Constanța și al terenului aferent și să se respingă acțiunea reclamantei M.M. care nu are vocație succesorală cu privire la aceste imobile și să fie admisă cererea lor în revendicarea celor două imobile ce au aparținut autorului lor, să fie anulat certificatul de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989.

În motivarea cererii, au arătat că sunt moștenitorii legali ai defunctului E.A.G., decedat la 24 noiembrie 1988, fiind rude de gradul patru (veri primari) ai defunctului care la data decesului, nu a avut alte rude de grad succesibil.

În lipsa altor moștenitori de gradul I – III, întrucât mama acestora P.C.E.M. a fost soră cu G.A.G.A., mama lui G.A.E., intervenienții sunt veri primari și în această calitate au vocație la succesiunea acestuia.

Precizează că au acceptat în termenul legal succesiunea acestuia prin declarațiile făcute în acest sens la Notariatul de Stat al Sectorului 2 București la data de 11 mai 1989.

Deși înainte de moarte, autorul a făcut un testament pe numele reclamantei M.M., prin care i-a lăsat toate bunurile sale mobile și imobile, instituind-o legatară universală, consideră că aceasta nu are vocație succesorală la imobilele din litigiu întrucât bunurile nu făceau parte din patrimoniul lui G.E.A. la data decesului acestuia, fiind confiscate prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 și în calitatea sa de legatară, reclamanta nu are dreptul la bunuri care nu se aflau în patrimoniul testatorului la data deschiderii succesiunii.

Totodată, certificatul de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989 este lovit de nulitate întrucât ultimul domiciliu al defunctului nu a fost indicat corect de reclamantă, tocmai pentru a evita dezbaterea succesiunii defunctului în contradictoriu și cu intervenienții.

În ședința publică din 8 decembrie 1997, instanța de fond dispune citarea în cauză, în calitate de intervenienți a numiților P.C.T. și P.G.C.N.

Tribunalul Buzău prin sentința civilă nr. 143 din 15 iunie 1998 a respins acțiunea principală formulată de reclamanta M.M. cât și cererile de chemare în garanție și de intervenție, constatând apărarea pârâtei și pe cale de excepție, întemeiată.

In stanța de fond a reținut că autorul reclamantei G.E. a fost condamnat prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar București, secția a I-a, la 15 ani închisoare pentru crimă de înaltă trădare și la confiscarea averii, averea incluzând și imobilul – Hotelul C. Constanța și terenul aferent, care a fost preluat efectiv de stat. Cât privește cota de 17% a autorului intervenientelor Ș.A.S. și Ș.V., acestea s-ar afla în stare de indiviziune cu statul, urmând calea ieșirii din indiviziune.

Pe de altă parte, imobilul a fost rechiziționat în timpul războiului, iar conform Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 „bunurile rechiziționate până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării”, adică în luna aprilie 1945, chiar dacă este vorba de cota de 83% ce s-ar cuveni reclamantei și intervenienților P. sau de 17% ce s-ar cuveni intervenientelor Ș.

Ca urmare, acțiunea în revendicare și despăgubiri este nefondată și pe cale de consecință sunt nefondate și cererile de intervenție și chemare în garanție.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta M.M.S. și intervenienții P.C.T., P.G.C.N., înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. 5241/1998.

Reclamanta, prin apelul formulat critică sentința pe motive de netemeinicie și nelegalitate, susținând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra excepțiilor invocate de pârâtă deși au fost puse în discuția părților, și analizând pe fond acțiunea a reținut greșit că este neîntemeiată.

Susține că cele două hotărâri penale de condamnare a autorului său și de confiscare a averii nu au avut ca efect pierderea proprietății bunului revendicat în proporție de 83%.

În realitate, cota din imobil ce se pretinde a fi fost confiscată nu reprezintă 83% întrucât, la data aplicării pedepsei confiscării cota defunctului G.E. era de 50% (atât cât a primit de la tatăl său prin actul de donație depus la dosarul cauzei) restul până la 83% reprezintă dreptul defunctului dobândit după condamnare, în calitate de succesor al fratelui său G.A. și al mamei sale G.A., așa cum rezultă din certificatele de moștenitor anexate acțiunii.

Dar, confiscarea dispusă prin hotărârile penale nu a produs efectele pretinse de instanță, pentru că nu a fost executată. În dosar nu se află dovezi ale procedurii de executare a confiscării care ar fi trebuit să fie Ordonanța pronunțată de către procurorul delegat de pe lângă Parchetul instanței care a judecat cauza, sesizarea judecătoriei competente ca organ de executare, sesizarea organelor financiare care participă la inventariere și procesul – verbal ca act final de preluare a bunurilor confiscate.

În mod greșit instanța de fond a reținut că imobilul a figurat în toate actele în patrimoniul statului, dimpotrivă din actele dosarului și anume în referatul Comisiei de aplicare a H.G. nr. 834/1991 din 15 februarie 1994 se menționează că imobilul „a aparținut înainte de război proprietății private trecând apoi în proprietatea statului printr-o modalitate necunoscută, iar după aceea a fost transmis la ICL Constanța – IHR Mamaia și prin intermediul SC L. SA la SC C.H. SA”.

De asemenea, RA C.U. Constanța comunică reclamantei cu adresa din 26 aprilie 1994 „referitor la situația juridică a Hotelului C., nu dispune de date referitoare la trecerea lui în proprietatea statului” iar Administrația Financiară a Municipiului Constanța prin adresa din 24 februarie 1994, verificând poziția matricolă 211 pe perioada 1942 – 1948 și descriind în detaliu Hotelul C. conchide că „în prezent la matricola 211 apare înscrisul „naționalizat” fără a se specifica baza legală”.

Or, dacă imobilul ar fi fost confiscat, mențiunea corespunzătoare ar fi fost înscrisă în evidențele fiscale, nu numai pentru că organele fiscale au cooperat la executarea confiscării, dar și pentru că aveau obligația legală să radieze imobilul din evidențele fiscale cu mențiunea „confiscat”.

Filiala Arhivelor Statului Constanța prin adresa din 3 iunie 1992 precizează că „din septembrie 1944 hotelul a fost rechiziționat și ocupat parțial de Comandamentul Sovietic. La 18 aprilie 1948 o adresă a hotelului face cunoscut C.A.S. Constanța că imobilul a fost preluat de stat la 26 februarie 1948 (fără să se menționeze actul de preluare) și și-a schimbat numele în Hotel R.

Din aceste acte nu rezultă ca temei legal al trecerii hotelului în proprietatea statului, confiscarea, pentru că la data deposedării samavolnice a proprietarilor, hotărârea prin care s-a aplicat lui E.G. pedeapsa confiscării averii, nu se pronunțase (sentința penală nr. 779 s-a pronunțat la 26 mai 1949 iar Decizia nr. 1334 la 24 mai 1950).

În ceea ce privește cota de 17% ce revine intervenientei Ș.A.S. în calitate de succesoare a defunctului A.G., instanța reține că sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 în virtutea căruia imobilul ar fi trecut în proprietatea statului. Pe acest act se află mențiunea „Nu se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”.

Lipsa publicării actului normativ, îl face inaplicabil, fiind lipsit de efecte juridice. În consecință, Decretul nr. 511/1955 nu poate constitui titlu pentru trecerea în proprietatea statului a cotei de 17% din imobil, așa cum reține instanța.

Pe de altă parte, acest act normativ este inaplicabil deoarece anulează conținutul noțiunii de rechiziție, care este o măsură vremelnică prin care se pune la dispoziția unor organe determinate ale statului anumite bunuri spre folosința temporară și în scopuri expres prevăzute de lege.

Apelanții – intervenienți P., prin apelul formulat au criticat sentința pe motive de netemeinicie și nelegalitate, susținând că imobilul din litigiu a fost preluat de stat din patrimoniul autorului lor, în mod abuziv și fără titlu, nefiind inclus în lista imobilelor naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 iar în ceea ce privește susținerea pârâtei că imobilul a trecut în proprietatea statului prin efectul sentinței penale de confiscare, că nu s-a făcut dovada că pedeapsa confiscării averii a fost pusă în executare.

Există o contradicție evidentă între ceea ce a reținut instanța în legătură cu temeiul legal al trecerii imobilului în proprietatea statului și documentele oficiale emise de autoritățile administrației publice din Constanța.

Deși prin cererea formulată, intervenienții au solicitat să li se recunoască calitatea de moștenitori legali ai defunctului G.E.A. – fostul proprietar al hotelului și să se anuleze certificatul de moștenitor al reclamantei instanța nu s-a pronunțat asupra acestor cereri.

Intimatul – chemat în garanție F.P.S. a formulat întâmpinare la cererile de apel, solicitând scoaterea din cauză pentru lipsa calității sale procesual pasive întrucât reclamanta și intervenienții au revendicat imobilul iar F.P.S. nu a fost niciodată proprietarul acestor bunuri. Conform art. 9 din OUG nr. 88/1997, atribuția principală a F.P.S. este vânzarea acțiunilor deținute de stat și nu asupra bunurilor din patrimoniul societății comerciale.

În ceea ce privește chemarea sa în garanție, pe cale de excepție a invocat lipsa calității procesuale active a SC C.H. SA dat fiind că în contractul de vânzare – cumpărare acțiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 părți sunt F.P.S. și Asociația C., deci SC C.H. SA este terț față de acest contract și în virtutea principiului relativității efectelor contractului, pârâta nu poate invocat clauzele acestui contract pentru a formula o cerere de chemare în garanție.

Pe fond susține că în mod eronat pârâta SC C.H. SA pretinde că F.P.S. ar fi înstrăinat prin contractul nr. 387/1995 odată cu acțiunile și o parte din bunurile aflate în patrimoniul societății, dovedind o inexplicabilă confuzie a două noțiuni diferite, aceea de „patrimoniul societății” constituit din totalitatea drepturilor și obligațiilor cu valoare economică aparținând societății, cuprinzând și elementele concrete precum bunurile societății și „capitalul social” ce reprezintă expresia valorică a totalității aporturilor asociaților care participă la constituirea societății.

Din conținutul contractului reiese că lucrul vândut este alcătuit din acțiuni pentru care vânzătorul garantează cumpărătorului că nu există drepturi aparținând terților asupra acestor acțiuni, conform art. 1336 și art. 1337 C. civ. și nu bunuri din patrimoniul societății care sunt și rămân în proprietatea sa indiferent dacă acțiunile societății se înstrăinează către diferite persoane fizice sau juridice.

Intimata – pârâtă SC C.H. SA, prin întâmpinare la apelurile declarate de reclamantă și intervenienți, a susținut că sunt nefondate considerațiile apelantei – reclamante privind neregularitățile de ordin procedural pe care le-ar fi comis instanța de fond în legătură cu soluționarea excepțiilor invocate de SC C.H. SA, întrucât excepțiile ridicate de părți au fost discutate în ședința din 15 iunie 1998, când instanța a rămas în pronunțare asupra lor.

Din considerentele sentinței rezultă că excepția admisă de instanță este aceea prevăzută de art. 166 C. proc. civ., respectiv excepția puterii lucrului judecată raportată la sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 – definitivă, excepție invocată de SC C. SA prin întâmpinare. Cum sentința de condamnare nu a fost casată pe calea unui recurs în anulare, instanța în mod legal a considerat că acea sentință constituie un titlu legal al statului asupra imobilului și se bucură de autoritatea lucrului judecat.

Cu privire la criticile aduse sentinței pe considerentul că sentința penală prin care autorul reclamantei a fost condamnat la confiscarea averii nu a fost pusă în executare, le consideră, de asemenea, neîntemeiate, întrucât, la data pronunțării sentinței, hotelul se afla în folosința și administrarea statului ca urmare a rechiziționării lui în anul 1945 și nu a mai fost necesară procedura punerii în posesie a statului asupra bunului devenit, prin efectul sentinței respective, proprietatea sa.

Așa fiind, consideră că pe date rămânerii definitive a sentinței de condamnare la confiscarea averii a autorului apelantei – reclamante, a avut loc o intervertire a titlului prin care statul deținea și administra hotelul, adică titlul decurgând din actul de rechiziție s-a schimbat în titlu de proprietate.

Prin Decizia civilă nr. 62 din 20 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în Dosarul nr. 5241/42/1998 s-a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății apelului, reiterată de pârâta SC C.H. SA București și de intervenienta Asociația C.

S-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de pârâta SC C.H. SA București și intervenienta Asociația C. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; s-a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității apelului, excepție invocată de intervenienta A.I.M. S-a respins ca fiind lipsită de interes, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA București, formulată de intervenientă. S-a mai luat act că prin declarația autentificată sub nr. 1026 din 4 aprilie 2006 intervenientele B.M. – moștenitoarea intervenientului defunct P.C.P., P.C. și P.D.R. – moștenitoarele P.G.C.N., au renunțat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A., considerând inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate și continuate de autorii lor, P.C.T. și P.G.C.N.

S-a admis apelul declarat de reclamanta M.S.M., împotriva sentinței civile nr. 143 din 15 iunie 1998 pronunțată de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu pârâta SC C.H. SA București, intervenienții Asociația C. PAS București, P.C.T., decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de moștenitoarea B.M., P.G.C.N., decedat pe parcursul procesului, cauza fiind continuată de moștenitoarele P.C. și P.D.R., Ș.A.S., A.I.M. și chematul în garanție A.V.A.S. București și, în consecință, a schimbat în tot sentința și pe fond instanța a admis acțiunea precizată, formulată de reclamanta M.S.M. și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, formulată de intervenienta Ș.A.S. A obligat pârâta SC C.H. SA București să restituie reclamantei și intervenientei terenul în suprafață de 788,847 m.p. stabilită conform calculelor, amplasat în intravilanul Municipiului Constanța, și poziționat pe „Planul de situație Anexa 5” de raportul de expertiză topo P.D., teren aflat pe conturul pct. 1 – 2 – 18 – 12 – 13 – 14 – 15 – 17 – 1, filele 1265 – 1270 dosar apel.

A fost obligată pârâta SC C.H. SA să plătească reclamantei M.S.M. și intervenientei Ș.A.S. suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii Hotel C. demolată, care s-a aflat pe terenul de 788, 847 m.p. conform raportului de expertiză întocmit de expert tehnic M.I. – fila 1132 – 1156 dosar apel. A fost obligată pârâta SC C.H. SA București să plătească reclamantei M.S.M. cheltuieli de judecată, în sumă totală de 8.700 lei. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de chemata în garanție A.V.A.S. S-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a SC C.H. SA București, în formularea cererii de chemare în garanție, invocată de A.V.A.S.

S-a admis cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtei SC C.H. SA București, formulată de intervenienta Asociația C., în cadrul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S.

S-a admis cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. succesor legal al A.P.A.P.S. și F.P.S., formulată de pârâta SC C.H. SA București și de intervenienta accesorie Asociația C. A obligat chemata în garanție A.V.A.S. să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA București și intervenienta Asociația C. cu sumele de 11.138.271 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii demolate - Hotel C. din Municipiul Constanța, și 12.200 lei cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă și intervenientă pe tot parcursul procesului.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Cu privire la cererea reiterată de pârâta – intimată SC C.H. SA și intervenienta Asociația C., pentru suspendarea judecării apelului pe motiv că reclamanta a introdus o acțiune cu același obiect la Tribunalul București, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă deoarece:

Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei”.

Practica judecătorească a instanței supreme a stabilit că suspendare, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un drept exclusiv al persoanei îndreptățite, neputând fi dispusă din oficiu sau la cererea unei alte persoane.

Numai la cererea reclamantului din acțiunea în revendicare a imobilului preluat abuziv de stat se poate suspenda judecata, dat fiind că acest text de lege instituie o posibilitate de opțiune liberă pentru cei ce au formulat anterior apariției Legii nr. 10/2001 acțiuni în justiție, fiind greșit să se considere că textul ar institui o obligație generală în sensul suspendării acțiunilor în curs ori renunțării la judecata acestora.

În speță, reclamanta și intervenienta au optat pentru continuarea judecării prezentei cauze pornită pe calea dreptului comun, exercitându-și dreptul exclusiv în acest sens, motiv pentru care admiterea cererii de suspendare formulată de altă parte decât reclamanta ar încălca textul de lege, principiul disponibilității dar și dreptul la un proces echitabil.

De altfel, pe parcursul soluționării apelului, pârâta a mai formulat o cerere de suspendare a judecării apelului la data de 11 ianuarie 2008, cerere respinsă prin încheierea din 8 februarie 2008, cu motivarea că acesta nu are calitatea să solicite suspendarea în baza dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție invocată de pârâta SC C.H. SA și Asociația C., se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, deoarece:

Intimatele susțin că pentru a obține restituirea imobilului confiscat sau contravaloarea acestuia, reclamanta trebuia să formuleze împotriva Statului Român acțiune având ca obiect întoarcerea executării pe temeiul dispozițiilor art. 311 și art. 4041 C. proc. civ., iar nu acțiune în revendicare împotriva terțului dobânditor.

Din motivarea excepției, ar rezulta mai degrabă că ar fi vorba de excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei împotriva căreia s-a îndreptat reclamanta cu prezenta acțiune în revendicare, decât de excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Nu se poate susține că o acțiune în revendicare este inadmisibilă, temeiul unei astfel de acțiuni fiind prevederile art. 480 și art. 481 C. civ. ce reprezintă dreptul comun în materia revendicării, temei invocat și de reclamantă în prezenta acțiune.

Acțiunea în revendicare este consacrată de C. civ. prin prevederile art. 480 iar principiile înscrise în aceste texte au fost concretizate de jurisprudență în definiția acțiunii în revendicare ca fiind acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar.

În doctrină, revendicarea a fost definită ca o acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia lucrului, cere restituirea acestuia de la cel la care se găsește.

Dat fiind că pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat și care aveau altă destinație decât cea de locuință, nu existau prevederi legale speciale, care să reglementeze situația lor juridică, prezenta acțiune în revendicare introdusă în anul 1994 este admisibilă.

Caracterul admisibil al unei astfel de acțiuni în revendicare a fost consacrat și prin prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, respectiv: „Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Pe de altă parte, pârâta are calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare formulată de reclamantă și intervenientă, întrucât deține imobilul a cărui restituire se cere, optându-se pentru această acțiune și nu pentru o acțiune în despăgubiri împotriva statului.

Pârâta SC C.H. SA, prin întâmpinarea formulată la instanța de fond – Tribunalul Buzău – fila 31 – a invocat și alte excepții, dar cum ele nu au mai fost reiterate și în apel, pentru a fi puse în discuția părților, nu pot fi analizate de instanță.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, raportată la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocată de intervenienta A.I.M., se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, deoarece:

Prin notele depuse în apel pentru termenul din 20 aprilie 2007 – fila 500 dosar apel, intervenienta a invocat această excepție susținând că Legea nr. 213/1998 stabilește că numai succesorii pot formula cereri pentru revendicarea imobilelor preluate fără titlu iar reclamanta nu este succesor, nefiind rudă sau soție supraviețuitoare a foștilor proprietari și oricum, la data testării în 1983, testatorul nu avea posesia imobilului, deoarece averea lui fusese confiscată prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949.

Reclamanta îl reprezintă pe G.E.A. în limita legatului transmis, în limita bunurilor stabilite prin Certificatul de moștenitor nr. 235/1989, fiind străină de imobilul în litigiu.

Netemeinicia acestei suțineri este determinată de interpretarea greșită a noțiunii de „succesori” făcută de intervenientă.

„Succesor” este persoana care, fie în temeiul legii, fie în temeiul unui act de liberalitate mortis causa, dobândește drepturi și obligații de la o altă persoană pe care o moștenește.

Succesorul poate fi universal, cu titlu universal sau cu titlu particular.

În primul caz, succesorul dobândește în principiu totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale ale autorului său, considerate ca o universalitate juridică.

Succesorul cu titlu universal se distinge prin aceea că dobândește de la autorul său o fracțiune determinantă din totalitatea drepturilor și obligațiilor acestuia, considerate ca o universalitate juridică. El beneficiază de drepturile și răspunde pentru obligațiile antecesorului său numai în limitele fracțiunii în care beneficiază și răspund și succesorii universali.

Succesorul cu titlu particular este acela care dobândește de la autorul său unul sau mai multe bunuri determinate fiind ținut în principiu numai de obligațiile pe care autorul său le avea cu privire la bunul în cauză.

Potrivit art. 644 C. civ. „proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune”.

În speță, testamentul autentificat sub nr. 15.167 din 24 decembrie 1983 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București se referă la universalitatea bunurilor mobile și imobile de orice natură ce au aparținut testatorului G.E.A. până la deces, precum și la universalitatea oricăror altor bunuri mobile și imobile, de orice natură, ce pot fi acordate prin legi și dispoziții speciale emise ulterior decesului.

Calitatea de moștenitor a reclamantei a fost stabilită prin certificatul de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București și confirmată prin sentința civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369/2006 a Curții de Apel București.

Cu privire la excepția inadmisibilității apelului, excepție invocată de intervenienta A.I.M., se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă, deoarece:

Prin motivele depuse în apel, pentru termenul din 8 februarie 2008 – fila 827 dosar apel, intervenienta A.I.M. a invocat excepția inadmisibilității apelului, întrucât reclamanta și intervenienta Ș.A.S. au ales judecata pe calea Legii nr. 10/2001, având libera alegere între legea veche sau cea nouă.

Aplicarea Legii nr. 10/2001 – lege specială este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 – art. 481 C. civ.) care este legea generală.

Susține că imobilul din litigiu, fiind în domeniul privat, reclamanta trebuia să promoveze o acțiune în anularea înstrăinării, în termenul de prescripție de un an, potrivit art. 45 din Legea nr. 10/2001, dar cum reclamanta nu a formulat o astfel de acțiune în termenul de prescripție, nu mai poate revendica imobilul, indiferent dacă acesta a fost preluat cu sau fără titlu.

Această susținere este neîntemeiată, întrucât prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 instituie o posibilitate de opțiune liberă pentru cei ce au formulat anterior apariției Legii nr. 10/2001 acțiuni în justiție, fiind greșit să se considere că textul ar institui o obligație generală în sensul suspendării acțiunilor în curs, ori renunțării la judecata acestora.

Reclamanta a optat pentru acțiunea în revendicare și a preferat continuarea judecării acestei acțiuni formulată pe calea dreptului comun.

Este neîntemeiată și susținerea că apelul este inadmisibil, pentru faptul că Ș.A.S. nu a promovat apel, dat fiind că reclamanta și intervenienta sunt coproprietarele imobilului din litigiu iar potrivit art. 48 alin. (2) C. proc. civ. dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziții a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanților sau pârâților, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviințate numai unora din ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc și celorlalți.

Cu privire la cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA, formulată de intervenienta A.I.M., urmează a fi respinsă deoarece:

Potrivit art. 49 alin. (1) C. proc. civ., oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.

Intervenienta nu justifică un interes propriu și legitim întrucât nu are calitatea de moștenitor al defuncților G.E.A. și G.A.

În baza testamentului autentificat sub nr. 15167/1983 și a certificatului de moștenitor nr. 235/1989, reclamanta – apelantă M.S.M., în calitate de legatar universal, este unica moștenitoare a defunctului G.E.A., calitate în care a dobândit cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului (cotă ce aparține autorului său în calitate de coproprietar) și cota de 1/3 dobândită de G.E.A.prin moștenire de la G.A. și de la G.A.G.A.B.

Ș.A.S. vine (prin retransmitere) la succesiunea defunctului G.A., așa cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 882 din 26 iunie 1974, certificatul de moștenitor nr. 369 din 22 februarie 1995 și din certificatul de moștenitor nr. 1945 din 13 septembrie 1995, dobândind în această calitate cota de 1/5 din dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză.

Prin sentința civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV – a civilă a fost confirmată valabilitatea testamentului autentificat sub nr. 15167/1983 și a certificatului de moștenitor nr. 235/1989, instanța reținând că prin instituirea reclamantei M.S.M. ca legatară universală a defunctului G.E.A., a operat o exheredare implicită totală a persoanelor cu vocație legală la moștenire, nerezervatari, respectiv a reclamanților din acea cauză, P.C.T. și P.G.C.N. – veri primari cu defunctul.

S-a reținut că aceeași exheredare a operat și în ceea ce o privește pe defuncta G.M.M. (autoarea intervenientei A.I.M.) care era verișoară primară cu defunctul, astfel că intervenienta nu a putut dobândi prin retransmitere, vreunul din drepturile aflate în patrimoniul succesoral al defunctului G.E.A. – autorul reclamantei.

Pe de altă parte, intervenienta nu are nici vocație proprie la succesiunea acestuia, fiind rudă de grad V – nepoată de verișoară primară, întrucât art. 675 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 319/1944 limitează vocația la succesiune a colateralilor ordinari până la gradul IV inclusiv.

Sentința civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de A.I.M., P.C.T. și P.G.C.N., și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369 din 18 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de A.I.M. – filele 379 – 385 dosar apel.

Cu privire la cererea de intervenție în nume propriu formulată la instanța de fond de către P.C.T., decedat pe parcursul procesului, moștenitoare fiind B.M. și P.G.C.N. – decedat pe parcursul procesului – moștenitoare fiind P.C. și P.D.R., urmează a se lua act că prin Declarația autentificată sub nr. 1036 din 4 aprilie 2006 de SC M. – Birou Notarial, intervenientele B.M., P.C. și P.D.R. au renunțat la orice fel de drept legat de succesiunea defunctului G.E.A. decedat la data de 24 noiembrie 1998, cu ultimul domiciliu în Municipiul București, considerând inoportună continuarea acțiunilor judecătorești promovate și continuate de autorii lor, respectiv, P.C.T. și P.G.C.N. – filele 386 – 388 dosar apel.

Curtea, examinând apelul formulat, constată că este nefondat și urmează a fi admis, motivarea instanței de fond fiind netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente:

1. Calitatea procesuală activă a reclamantei și intervenientei Ș.A.S.:

În promovarea prezentei acțiuni în revendicare și despăgubiri, reclamanta M.S.M. are calitate procesuală activă, fiind succesoarea în drepturi a defunctului G.E.A. – decedat la 24 noiembrie 1988, coproprietar al imobilului din litigiu, în baza testamentului autentificat sub nr. 15.161 din 24 decembrie1983 de fostul Notariat de Stat al Sectorului 2 București, ce se referă la universalitatea bunurilor mobile și imobile de orice natură ce au aparținut defunctului și a certificatului de moștenitor nr. 235 din 10 martie 1989 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București.

Calitatea de moștenitor a reclamantei a fost confirmată prin sentința civilă nr. 1771 din 20 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, prin care s-a respins ca neîntemeiată acțiunea completată formulată de reclamanții P.G.C.N. și P.C.T. - intervenienții din prezenta cauză, și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta A.I.M. împotriva pârâtei M.S.M., având ca obiect constatarea nulității absolute a testamentului autentificat sub nr. 15167/1983, a certificatului de moștenitor nr. 235/1989 și constatarea calității lor de moștenitori legali ai defunctului G.E.A.

Sentința nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 a rămas definitivă prin Decizia civilă nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1369 din 13 iunie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de A.I.M. împotriva Deciziei civile nr. 282/A din 12 iunie 2002 pronunțată de Curtea de Apel București, s-a admis recursul declarat de B.M., P.D.R. și P.C., s-a anulat în parte sentința civilă nr. 1771 din 26 noiembrie 2001 a Tribunalului București și luându-se act de renunțarea reclamantelor la drept, conform art. 247 C. proc. civ. s-a respins acțiunea.

De asemenea și intervenienta Ș.A.S. are calitate procesuală activă, fiind coproprietară cu reclamanta, în calitate de moștenitoare prin retransmitere a defunctului G.A.

Astfel, la cererea reclamantei a fost introdusă în cauză numita Ș.L.V. – coproprietară, ca unică succesoare a sorei sale G.A.

La data de 3 noiembrie 1994, Ș.A.S. formulează cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei, arătând că împreună cu pârâta introdusă în cauză Ș.L.V., sunt unicele moștenitoare ale defunctei G.A. prin retransmitere, conform certificatului de moștenitor nr. 379/1990 asupra cotei de 1/3 pe care aceasta a avut-o în baza certificatului de moștenitor nr. 881/1974.

La data de 9 august 1995 a decedat pârâta Ș.L.V., unica moștenitoare fiind intervenienta Ș.A.S. conform ceertificatului de moștenitor nr. 1945 din 15 septembrie 1995.

2. Dovada dreptului de proprietate al autorilor

Imobilul din litigiu a fost dobândit de autorii reclamantei și intervenientei Ș.A.S., după cum urmează:

Terenul, în suprafață de 784,80 m.p. situat în Municipiul Constanța, a fost donat de G.N., fiilor săi G.E.A. și G.A. prin actul de donație autentificat de Tribunalul Constanța la 11 aprilie 1938 și trecut în Registrul de transcripțiuni sub nr. 2761 din aceeași dată.

Pe acest teren s-a construit de către frații E. și A.G. aripa veche a hotelului compusă din subsol, parter și 5 etaje în care au fost amenajate 90 camere de hotel.

În registrul Camerei de Comerț Constanța a fost înmatriculată sub nr. 4943/1938 firma individuală G.H.R. Constanța, care se radiază la data de 30 decembrie 1943 și se înregistrează sub nr. 765 ca firmă colectivă Frații E. și A.G. – exploatare hotel, având emblema C.

3. Preluarea fără titlu a imobilului de către stat.

În mod greșit instanța de fond a respins acțiunea, reținând că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, dimpotrivă, nu există un titlu legal, preluarea fiind abuzivă.

Astfel:

În anul 1945, hotelul a fost pus la dispoziția „Comisiei Aliate de Control fiind rechiziționat, iar în anul 1946 a fost pus la dispoziția Comandamentului Sovietic.

După retragerea armatelor sovietice în anul 1948, imobilul nu a mai revenir proprietarilor de drept, ci a fost predat în administrarea unei societăți hoteliere de stat, sub numele Hotel R. ulterior Hotel C.

a) Instanța de fond face trimitere la rechiziționarea imobilului iar conform Decretului nr. 511 din 22 noiembrie 1955 „bunurile rechiziționate până la data emiterii sale se consideră intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării”.

Dar, rechiziția, nu reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de proprietate, așa cum rezultă din Legea nr. 139/1940 privind tranziția.

Practica judecătorească a Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că „Statul nu are titlu valabil pentru imobilele intrate în proprietatea sa prin ordin de rechiziție, întrucât, potrivit dispozițiile legale în vigoare la acea dată, respectiv Legea nr. 139/1940 și Legea nr. 439/1945, imobilele nu se puteau rechiziționa decât în folosință, iar rechiziționarea implica doar o preluare temporară, pentru un interval determinat. Ca atare, potrivit actelor normative mai sus menționate, rechiziția nu putea conduce la o preluare definitivă a imobilului de către stat” (Decizia nr. 1371 din 7 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pe de altă parte, Decretul nr. 511/1955 nu poate fi considerat temei legal al preluării imobilului de către stat, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 1 din decret, respectiv ca bunurile să fie rechiziționate până la data emiterii decretului, în temeiul unor acte normative menționate în decret, pentru a se considera intrate în proprietatea statului pe data rechiziționării lor.

În speță, rechiziționarea nu s-a făcut în baza unui act normativ și ca urmare nu sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 511/1995 iar statul nu a devenit proprietar.

Această situație rezultă din actele aflate la dosar, respectiv:

Potrivit adresei din 26 aprilie 1994, R.A. C.U. Constanța (regie de administrare a fondului locativ Constanța) menționează: „Referitor la situația juridică a Hotelului C., vă comunicăm că nu dispunem de date referitoare la trecerea lui în proprietatea statului”.

Administrația Financiară a Municipiului Constanța, prin adresa din 24 februarie 1994, verificând poziția matricolă 211 pe perioada 1942 – 1948, descrie în detaliu Hotelul C. și precizează că „în prezent la matricola nr. 211 apare înscris „naționalizat” fără a se specifica baza legală în care a fost făcută această notificare”.

Cu adresa din 12 aprilie 1994, Administrația Financiară a Municipiului Constanța, cu referire la situația juridică a hotelului, face cunoscut că „până în anul 1948 a fost ocupat de ruși, în prezent apărând înscrisul „naționalizat” fără a se specifica baza legală în care a fost făcută această notificare”.

Filiala Arhivelor Statului Constanța, prin adresa din 3 iunie 1992 informează în legătură cu situația hotelului „din septembrie 1944, hotelul a fost rechiziționat și ocupat parțial de Comandamentul Sovietic (KEC). La 18 aprilie 1948 o adresă a hotelului face cunoscut C.A.S. Constanța că imobilul a fost preluat de stat la 26 februarie 1948 (fără să se menționeze actul de preluare) și și-a schimbat numele în Hotel R. (cu precizarea care se regăsește în multe acte – R. – Hotel de Stat de Lux”.

În niciunul din aceste înscrisuri aflate la dosar nu este precizat actul normativ în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, motiv pentru care nu se poate reține că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 511/1955.

Un alt motiv pentru care acest decret nu constituie un titlu pentru trecerea imobilului în proprietatea statului, este și acela că decretul nu a fost publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române, condiție obligatorie pentru orice act normativ în vederea producerii de efecte juridice.

b) Instanța de fond face trimitere și la măsura confiscării averii autorului reclamantei și intervenientei, ca fiind titlu pentru preluarea imobilului de către stat.

Prin sentința penală nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar București, autorul reclamantei, G.E., a fost condamnat la 25 de ani închisoare pentru crimă de înaltă trădare și la confiscarea averii, în care a fost inclusă și cota de 50% din imobilul în litigiu.

Această măsură însă nu a fost executată, neexistând nici o dovadă în acest sens.

Procedura de executare a confiscării ar fi trebuit îndeplinită începând cu ordonanța pronunțată de către procurorul delegat de pe lângă Parchetul instanței care a judecat cauza, continuând cu sesizarea judecătoriei competente ca organ de executare, sesizarea organelor financiare care participă la inventariere și încheierea procesului-verbal ca act final de preluare a bunurilor confiscate.

Dovezile acestei proceduri se depuneau la dosarul cauzei, iar în dosarul de față nu există aceste dovezi.

În prezent, măsura confiscării averii nu poate fi considerată drept titlu pentru preluarea imobilului de către stat, deoarece Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a pronunțat Decizia penală nr. 3208 din 8 decembrie 1998 prin care a admis recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 779 din 26 mai 1949 a Tribunalului Militar București, secția I, Deciziei nr. 1334 din 24 mai 1950 a Curții Militare de Casare și Justiție și în baza art. 2 pct. 2 lit. A), raportat la art. 10 lit. D) C. pen., a achitat pe inculpatul G.E. pentru infracțiunea prevăzută de art. 191 C. pen. anterior și a înlăturat măsura confiscării averii – fila 69 dosar apel.

4. Ineficiența titlului în baza căruia pârâta deține imobilul

Prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1991 privind înfințarea societăților comerciale pe acțiuni în turism, a fost înființată SC C.H. SA București și constituie actul în baza căruia Hotelul C. din Constanța a fost inclus în patrimoniul societății.

H.G. nr. 1041/1990 a fost dată în aplicarea Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, care prevede în art. 20 alin. (2) că „bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu acest titlu”.

Dar, dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu pot constitui temeiul juridic al unui drept de proprietate asupra imobilului în cauză, pentru că imobilul nefiind trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, nu intră în categoria acelora care au fost înglobate în patrimoniul societăților comerciale nou create.

Acest act normativ nu putea avea ca domeniu de aplicare, din acest punct de vedere, decât imobilele asupra căruia statul avea un titlu de proprietate legal, deci valabil.

În acest sens este și concluzia Curții Constituționale a României, care, sesizată cu excepția de neconstituționalitate a Legii nr. 15/1990 și a Legii nr. 31/1990 a pronunțat Decizia nr. 112 din 9 noiembrie 1995 în sensul următor: „cât privește cuprinderea, în masa bunurilor ce au devenit obiect al dreptului de proprietate al societăților comerciale respective, a unor bunuri care anterior nu au intrat legal în proprietatea statului, chestiunea de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, chestiunea de a ști dacă, în considerarea reglementării legale din momentul respectiv, un anume bun a putut deveni proprietatea societății comerciale, este de competența instanței judecătorești.

Examinând această problemă, instanța va trebui să stabilească dacă, în regimul reglementărilor legale de la data dobândirii bunului, acesta a putut trece în proprietatea statului sau dacă, în lipsa unui temei legal, o asemenea dobândire a proprietății nu a avut loc niciodată”.

Rezultă că elementul determinant în aprecierea valabilității trecerii bunului în litigiu în patrimoniul societății pârâte, prin efectul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, îl constituie examinarea valabilității titlului statului.

Dar, cum statul nu a fost titularul unui drept de proprietate asupra imobilului în cauză, rezultă că nici nu putea să transmită un astfel de drept către pârâtă și, pe cale de consecință, includerea bunului în patrimoniul societății este nelegală.

La data de 22 februarie 1994, Ministerul Turismului a emis în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991, Certificatul M 08 nr. 0174 de atestare a dreptului de proprietate al SC C.H. SA asupra unei suprafețe de 1.265,60 m.p. în care se include și terenul în suprafață de 784,80 m.p. din Constanța, proprietatea autorilor reclamantei și intervenientei.

Certificatul de atestarea dreptului de proprietate nu respectă prevederile HG nr. 834/1991, care erau aplicabile exclusiv terenurilor deținute de statul român în baza unui titlu valabil.

Potrivit referatului Comisiei de aplicare a H.G. nr. 834/1991 din 15 februarie 1994, imobilul din litigiu „a aparținut înainte de război proprietății private trecând apoi în proprietatea statului printr-o modalitate necunoscută, iar după aceea a fost transmis la I.C.L. Constanța, I.H.R. Mamaia și prin intermediul SC L. SA la SC C. SA”.

Așadar, lipsa unui titlu valabil al statului asupra terenului în discuție, a fost deplin cunoscută de organele competente să aprobe eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În conformitate cu legislația privind privatizarea societăților comerciale, în anul 1995 SC C.H. SA a fost complet privatizată, salariații societății constituindu-se în Asociația C., cumpărând toate acțiunile deținute de stat și de F.P.S. prin contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387 din 24 iulie 1995, în lista anexă la contract fiind și imobilul din litigiu.

Întrucât măsura confiscării averii autorului reclamantei și intervenientei, dispusă prin sentința penală nr. 779 din 16 mai 1949 a Tribunalului Militar București a fost anulată prin Decizia penală nr. 3208 din 8 decembrie 1998 de Curtea Supremă de Justiție, a fost desființat retroactiv titlul executoriu care a stat la baza preluării bunurilor și, pe cale de consecință, titlul pârâtei referitor la imobilul din litigiu nu își mai produce efectele juridice.

Potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată nu are nici o putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei asemenea hotărâri sunt desființate de drept, dacă instanța de recurs nu dispune altfel.

Totodată, art. 4041 alin. (1) și (2) C. proc. civ. prevede că în toate cazurile în care se desființează titlul executoriu sau însăși executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situației anterioare acesteia. Bunurile asupra cărora s-a făcut executarea se vor restitui celui îndreptățit.

În speță, bunurile au fost înstrăinate și de aceea reclamanta nu are la îndemână o acțiune pentru întoarcerea executării, îndreptată împotriva Statului Român, ci prezenta acțiune în revendicare, îndreptată împotriva societății pârâte – actualul deținător.

5. Modalitatea de restituire a imobilului

Prin acțiunea introductivă înregistrată la instanță la data de 16 mai 1994, reclamanta a solicitat în baza dispozițiilor art. 480 – art. 481 C. civ., restituirea în natură a imobilului din Constanța, compus din teren în suprafață de 784,80 m.p., dobândit de autorii reclamantei și ai intervenientei Ș.A.S. prin Actul de donație autentificat sub nr. 16959 și transcris sub nr. 2701 din 27 aprilie 1938 la grefa Tribunalului Constanța, precum și clădirea cu destinație de hotel, edificată în perioada 1938 – 1939, pe acel teren.

În apel s-a dispus completarea probelor cu o expertiză topo care să identifice terenul și o expertiză constructor care să identifice și să evalueze clădirea, expertiza topo fiind efectuată de expert P.D. și cu privire la clădire s-a efectuat un prim raport de expertiză de expert P.O. iar instanța, constatând că prin acest raport de expertiză nu s-a răspuns la toate obiectivele formulate de părți și de instanță în ședința publică din 5 septembrie 2008, s-au încuviințat cererile părților privind efectuarea unei noi expertize constructor de către un alt expert, cu aceleași obiective stabilite.

Cea de a doua expertiză constructor a fost efectuată de expert M.I. – filele 1132 – 1156 dosar apel, cu participarea din partea reclamantei a consilierului expert tehnic specialitatea construcții civile și industriale D.L., care a întocmit un raport de expertiză filele 1203 – 1209 dosar apel.

Potrivit raportului de expertiză topo și schiței de plan întocmite de expert P.D., terenul în suprafață de 783,80 m.p. se află amplasat în intravilanul Municipiului Constanța, adică la fosta adresă poștală menționată în actul de donație Bulevardul F.

Expertul tehnic a precizat că suprafața terenului conform calculelor (Inventar de coordonate suprafața C) este de 788,847 m.p. și a fost poziționat pe „Planul de situație Anexa 5”, definit pe conturul pct. 1 – 2 – 18 – 12 – 13 – 14 – 15 – 17 – 1 – filele 1265 – 1270 dosar apel.

Terenul este liber și poate fi restituit în natură, sens în care pârâta SC C.H. va fi obligată să îl restituie reclamantei și intervenientei Ș.A.S.

Cât privește construcția Hotel C. nu mai există în prezent, fiind demolată de pârâtă în anul 1996, în timpul soluționării litigiului, în baza unei autorizații de demolare, care însă a fost anulată prin Decizia civilă nr. 539 din 4 septembrie 1997 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, în Dosar nr. 1310/C/R/1997, în care s-a reținut că SC C. SA a dispus nejustificat de un imobil care era proprietatea reclamantei.

În aceste condiții, pârâta urmează a fi obligată să le despăgubească pe reclamantă și pe intervenientă pentru prejudiciul produs prin refuzul de a le restitui imobilul și prin demolarea acestuia.

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, în urma evaluării imobilului prin expertizele tehnice în specialitatea construcții efectuate în cauză, instanța va înlătura raportul de expertiză tehnică întocmit de expert tehnic P.O. întrucât nu a răspuns la toate obiectivele stabilite de instanță, existând și acordul părților în acest sens, exprimat prin cererile pentru efectuarea unui alt raport de expertiză cu aceleași obiective, dar de un alt expert.

Urmează a fi avut în vedere raportul de expertiză întocmit de expert tehnic în specialitatea construcții civile și industriale M.I., care a stabilit valoarea de circulație a corpului vechi al Hotelului C. Constanța astfel: - la momentul rechiziționării 1 aprilie 1945 – 27.702.890 lei; - la momentul privatizării iulie 1995 – 11.138.275 lei; - la momentul demolării octombrie 1996 – 7.311.278 lei și – la momentul expertizei – 3.198.683 lei.

Reclamanta și intervenienta Ș.A.S. au solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.250.830 lei fără TVA, reprezentând contravaloarea clădirii la data la care aceasta a intrat în patrimoniul pârâtei prin privatizare, respectiv în cursul anului 1995, stabilită de expert consilier D.L., care a evaluat imobilul astfel: - la data rechiziționării 1945 – cu TVA 54.037.917 lei, fără TVA 45.409.863 lei; - la data privatizării 1995 – cu TVA 26.478.579 lei, fără TVA 22.250.830 lei; - la data demolării 1996 – cu TVA 25.397.819 lei, fără TVA 21.3342.634 lei și la data efectuării expertizei decembrie 2008 – cu TVA 16.211.481 lei și fără TVA 11.352.462 lei, justificat de faptul că acest expert a avut în vedere: lucrarea efectuată de expert T.E. în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, prin care s-a stabilit starea imobilului, lucrarea efectuată în cursul anului 1994 de un alt expert, inginerul P., referitoare la aceeași construcție, planurile clădirii întocmite de arhitect Goldstein în cursul anului 1938 și de arhitect R. de la SC P. SA Constanța, înainte de demolare, releveele pe fiecare nivel la care calculul suprafețelor s-a realizat prin scanare și metoda ACAD, în timp ce expertul numit în cauză, M.I., nu le-a avut în vedere.

De asemenea, expertiza efectuată de expert D.L. a explicat corect coeficienții de corecție pozitivi și negativi, în timp ce expertul M.I. nu a avut în vedere coeficienții pozitivi de corecție.

Un alt motiv invocat este și modalitatea de calcul a expertului M.I., care este eronat sub aspectul temeiului juridic la care se raportează când face reactualizarea contravalorii bunului, respectiv dispozițiile Legii nr. 10/2001, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, or, prezentul litigiu vizează o revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., precum i sub aspectul aplicării gradului de uzură.

Reclamanta și intervenienta solicită valoarea de piață a imobilului la data privatizării, respectiv în anul 1995, întrucât aceasta reprezintă cea mai apropiată valoare ca situare în timp față de momentul introducerii acțiunii, când este neîndoielnică existența prejudiciului constând în atingerea adusă dreptului reclamantelor, prin refuzul societății pârâte de a le restitui imobilul.

În vederea stabilirii despăgubirilor la care urmează a fi obligată pârâta, două sunt aspectele care urmează a fi lămurite:

a. – momentul din circuitul civil al imobilului în raport de care s-a stabilit valoarea de circulație:

b. – cuantumul.

Referitor la momentul în raport de care se stabilește valoarea de circulație a imobilului, practica judecătorească a stabilit că, în toate cazurile atunci când este vorba de prejudicii constând în determinarea ori distrugerea unui bun, în evaluarea despăgubirilor urmează a se ține seama de starea de uzură a bunului existentă la data producerii prejudiciului.

În speță, fiind vorba de un imobil preluat abuziv de stat, data producerii prejudiciului poate fi deopotrivă momentul rechiziționării – 1 aprilie 1945, momentul privatizării societății – iulie 1995 și momentul demolării – octombrie 1996.

Reclamanta și intervenienta introdusă în cauză însă au ales ca moment al producerii prejudiciului, momentul promovării acțiunii, determinată de refuzul pârâtei de a le restitui imobilul.

Cel mai apropiat moment în timp față de data introducerii acțiunii – 16 mai 1994 este momentul privatizării societății pârâte – iulie 1995.

Referitor la cuantumul despăgubirilor egale cu valoarea de circulație a clădirii vechi a Hotelului C., stabilită la momentul privatizării societății pârâte – iulie 1995, instanța urmează a omologa raportul de expertiză întocmit de expert tehnic M.I., care a stabilit valoarea la suma de 11.138.275 lei, sumă la care urmează a fi obligată pârâta, deoarece: este raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de instanță prin tragere la sorți și nu de consilierul – parte; pentru culegerea tuturor datelor și informațiilor legate de corpul vechi al Hotelului C. din Constanța, expertul a avut în vedere actele și documentele existente la dosar, enumerate la filele 6 – 10 din expertiză – filele 1137 – documentele existente la dosar, enumerate la filele 6 – 10 din expertiză – filele 1137 – 1141 dosar apel, printre care și raportul de expertiză întocmit de expert T.E. în Dosarul nr. 15070/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 București și de expert P.C. în Dosarul nr. 6609/1994 al Judecătoriei Sectorului 1 București; a avut în vedere coeficienții de corecție pozitivi și negativi și indicii de actualizare stabiliți de I.C.C.E.C. și aplicați de M.T.C.T., fila 12 din expertiză, iar în ceea ce privește temeiul reactualizării contravalorii bunului, îl reprezintă, pe lângă Normele Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și Metodologiile specifice de evaluarea clădirilor și construcțiilor speciale, ținând seama de legislația în vigoare, de indicele de inflație, datele prezentate de Comisia Națională pentru Statistică, cursul de schimb leu/DOLARI SUA, informații directe de la institute de proiectare antreprize de construcții și furnizori de materiale.

Cu privire la cererea de chemare în garanție a F.P.S., în prezent A.V.A.S., formulată de pârâta SC C.H. SA București.

Prin cererea depusă la dosarul instanței de fond la data de 31 octombrie 1997 – filele 15 – 24, pârâta SC C.H. SA a formulat cerere de chemare în garanție a F.P.S., solicitând ca în cazul în care va fi admisă cererea reclamanților, chemata în garanție să fie obligată să despăgubească pe pârâtă pentru suma la care ar fi obligată față de reclamante ori pentru valoarea bunurilor de care ar fi evinși, după caz, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În motivarea cererii, pârâta a arătat că la data de 27 iulie 1995, între Asociația C. a salariaților din SC C.H. SA și F.P.S., în baza Legilor nr. 58/1991 și nr. 77/1994 s-a încheiat contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387, prin care Asociația C. a cumpărat pentru și în numele membrilor ei, un număr de 343.162 acțiuni pe care F.P.S. le deținea la SC C.H. SA, în valoare nominală totală de 8.579.050.000 lei.

Toate aporturile F.P.S., reprezentate de acțiunile transmise, au fost aporturi în natură constând în terenuri, construcții și bunuri de inventar, care s-au aflat în proprietatea statului la momentul când s-a constituit societatea prin H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1991.

Între bunurile din anexa la contract s-au aflat și imobilele din litigiu, respectiv Hotelul „Continental” și terenul aferent de 1.265,60 m.p.

Prin art. 6.3 din contract, vânzătorul a atestat că deține în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa la contract, asumându-și față de cumpărător răspunderea pentru liniștita posesie a acestora, conform art. 1336 C. civ.

Totodată, pe temeiul art. 1337 C. civ., în calitate de vânzător, F.P.S. „este de drept obligat a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut”.

F.P.P. formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, invocând pe cale de excepție lipsa calității procesuale active a SC C.H. SA București, dat fiind că aceasta nu este parte în contractul de vânzare – cumpărare nr. 387 din 24 iulie 1997 precum și lipsa competenței materiale a Tribunalului Buzău, competența aparținând Tribunalului București conform art. 7 C. proc. civ., în circumscripția căruia se află sediul F.P.S.

Pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție întrucât gestionează acțiuni, ci este acționar în numele statului, acțiunile fiind singurele asupra cărora putea garanta.

În dosarul de apel, F.P.P. a formulat întâmpinare la apelurile declarate împotriva sentinței și la cererea de chemare în garanție, invocând pe cale de excepție lipsa calității sale procesuale pasive, întrucât nu a fot niciun moment posesorul bunurilor din patrimoniul SC C.H. SA și lipsa calității procesuale active a SC C.H. SA în formulare cererii de chemare în garanție, care nu a fost parte în contractul de vânzare – cumpărare acțiuni, părțile contractante fiind F.P.S. și Asociația C.

Pe fond, solicită respingerea cererii de chemare în garanție, reiterând motivele din întâmpinarea depusă la instanța de fond.

De asemenea, în apel, pentru termenul din 23 martie 2007 A.V.A.S. – succesor legal al A.P.A.P.S. și F.P.S., prin întâmpinare, pe cale de excepție a reiterat lipsa calității procesuale active a SC C. SA în formularea cererii de chemare în garanție, dat fiind că nu a fost parte în contractul de vânzare – cumpărare acțiuni încheiat între F.P.S. și Asociația C., neavând temei legal pentru a solicita obligarea instituției implicate în privatizare.

Obiectul contractului l-au constituit acțiunile deținute de A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.) la fosta SC C.H. SA și nu imobilul revendicat, caz în care orice litigiu născut din exercițiul dreptului de proprietate asupra imobilelor trebuie soluționat exclusiv în contradictoriu cu proprietarul acestora, acționarii neavând legal, obligație de garanție în ceea ce privește evicțiunea pentru imobile.

A mai reiterat și excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nefiind unitate deținătoare a imobilelor, nu are competența de a restitui în natură imobilele solicitate de foștii proprietari.

Conform Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. are ca atribuție acordarea de măsuri în echivalent (și nu în restituirea în natură a imobilului revendicat) potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, reclamanta fiind îndreptățită doar la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a acestora.

În aceste condiții, reclamanta era obligată să respecte în ceea ce privește instituția A.V.A.S. procedura prevăzută de art. 22 și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., urmează a se pronunța mai întâi asupra acestor excepții.

Cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive invocată de A.V.A.S., se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă întrucât nu are calitatea de pârâtă în acțiunea formulată de reclamantă și intervenienta Ș.A.S. pentru revendicarea imobilului, pârâta fiind deținătoarea SC C.H. SA București.

Susținerea A.V.A.S. că nu poate fi obligată la restituirea în natură a bunului revendicat față de dispozițiile Legii nr. 10/2001, excede cadrului procesual stabilit de reclamantă și intervenientă, prezenta acțiune fiind promovată pe dreptul comun și nu pe Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâta SC C.H. SA, de la care se solicită restituirea în natură și plata de despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv de stat.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a pârâtei SC C.H. SA în formularea cererii de chemare în garanție, invocată de A.V.A.S., se reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă deoarece Asociația C. a salariaților din SC C.H. SA – parte în contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 încheiat cu F.P.S., a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâtei SC C.H. SA prin care a solicitat ca în cazul în care va fi admisă acțiunea în revendicare și despăgubiri față de pârâtă, să fie admisă și cererea de chemare în garanție a F.P.S., formulată de pârâta SC C.H. SA – filele 80 – 82 dosar apel.

Cu privire la cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei SC C.H. SA formulată de intervenienta Asociația C. în cadrul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. (Fosul F.P.S., fostul A.P.A.P.S.), se reține că este întemeiată și urmează a fi admisă întrucât contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 ce s-a încheiat între F.P.S. în calitate de vânzător și Asociația C. în calitate de cumpărător, obiectul contractului fiind un număr de 343.162 de acțiuni reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA, constituie temeiul cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. de către pârâta SC C.H. SA, cerere însușită de intervenienta accesorie Asociația C.

Analizând pe fond cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. – succesorul legal al A.P.A.P.S. și F.P.S., formulată de pârâta SC C.H. SA și de intervenienta accesorie Asociația C. se reține că este întemeiată și urmează a fi admisă deoarece:

La data constituirii prin H.G. nr. 1041/1990, SC C.H. SA a fost o societate cu capital integral de stat, iar Hotelul C. din Constanța constituia aport în natură al statului la capitalul social al societății.

Prin contractul de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387 din 24 iulie 1995, vânzătorul F.P.S. a vândut cumpărătorului Asociația C. un număr de 343.162 de acțiuni reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA iar în art. 6.3 din contract s-a prevăzut: „vânzătorul atestă că societatea deține în proprietate principalele clădiri prevăzute în anexa la prezentul contract și răspunde față de cumpărător pentru liniștita posesie a acestora, conform art. 1336 C. civ.”.

Printre bunurile cuprinse în lista anexă la contract, se află și terenul în suprafață de 1.265,6 m.p. din Constanța (în care este inclus terenul din litigiu) și clădirea Hotel C. Constanța.

Pârâta SC C.H. SA și-a exercitat dreptul reglementat de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenții în garanție sau în despăgubire.

Temeiul cererii de chemare în garanție îl reprezintă prevederile art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 387 din 24 iulie 1995 și prevederile art. 1336, art. 1337 și art. 1341 C. civ., consecința fiind ca instituția implicată în procesul de privatizare în calitate de reprezentantă a statului, să acopere prejudiciul creat societății pârâte privatizate ca urmare a micșorării patrimoniului acesteia prin plata valorii de circulație a clădirii demolate către reclamantă și intervenientă, imobilul fiind preluat abuziv de stat de la autorii acestora.

De aceea, chemata în garanție va fi obligată să despăgubească pe pârâta SC C.H. SA și intervenienta accesorie Asociați C. cu suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulație a imobilului demolat Hotel C. Constanța, ce va trebui achitată de pârâtă și intervenienta – accesorie către reclamantă și intervenienta Ș.A.S. precum și cheltuielile de judecată ocazionate de pârâtă și intervenită pe parcursul procesului, în sumă de 12.200 lei.

Pentru toate aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., va fi admis apelul și schimbată în tot sentința, admisă acțiunea precizată și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei formulată de intervenienta Ș.A.S. obligată de pârâtă să restituie reclamantei și intervenientei terenul în suprafață de 788,847 m.p. din Municipiul Constanța, și să plătească suma de 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii Hotel C. – demolată iar potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. pârâta va fi obligată și la 8.700 lei cheltuieli de judecată.

Urmează a fi admisă cererea de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de pârâtă și intervenienta – accesorie Asociația C. și obligată chemata în garanție să le despăgubească cu 11.138.275 lei reprezentând valoarea de circulație a clădirii Hotel C. – demolată iar potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. să le plătească cheltuieli de judecată ocazionate de pârâtă și intervenientă pe tot parcursul procesului, în sumă de 12.200 lei.

Împotriva Deciziei nr. 62 din 20 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești au declarat recurs SC C.H. SA, reclamanta M.S.M., A.V.A.S., în calitate de succesor legal al A.P.A.P.S., Asociația C. a salariaților de la SC C. SA.

Recurenta - reclamantă M.S.M. a invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate:

În primul rând se susține incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia instanței de apel nu ar fi motivată cu privire la înlăturarea forței probante a raportului de expertiză întocmit de expertul D.L. Astfel, se precizează că expertiza efectuată de expertul M.I., spre deosebire de expertiza întocmită de expertul D.L., nu a avut în vedere și lucrarea efectuată în 1994 de un alt expert (P.C.) referitor la aceeași construcție; de asemenea, simpla referire la valoarea stabilită prin raportul de expertiză nu echivalează cu o luare în considerare a conținutului acestuia, expert M.I. nu a avut în vedere și alte dovezi care nu au fost prezentate de instanță; modalitatea de calcul a valorii construcției demolate este eronată deoarece, pe de o parte, despăgubirea datorată de pârâtă se bazează și pe delictul constând în demolarea ilegală a construcției pe parcursul litigiului, calculul expertizei este eronat și în privința aplicării gradului de uzură.

Se concluzionează de către recurentă că, deși a invocat argumentele pentru care se impunea validarea raportului de expertiză întocmit de experta D.L., decizia nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile și apărările reclamantei și ale intervenientei Ș.A.S., decizia nereferindu-se la toate probele de expertiză administrate.

Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta solicită ca, în aplicarea strictă a principiilor ce guvernează materia criteriilor privind reparația prejudiciului creat prin săvârșirea unei fapte ilicite, la stabilirea despăgubirii, să se aibă în vedere suma de 22.250.830 lei fără TVA, reprezentând contravaloarea clădirii la data la care aceasta a intrat în patrimoniul pârâtei prin privatizare (1995.)

Se mai susține aplicarea greșită a principiului conform căruia toate mijloacele de probă au valoare probatorie egală, în măsura în care acestea sunt prevăzute de lege.

Aceeași recurentă precizează că modalitatea de desemnare a expertului reprezintă un criteriu de preeminență a opiniei exprimate de expertul numit de instanță, soluția echivalând cu refuzul de aplicare a prevederilor art. 18 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 156/2002. Pe de altă parte, încălcarea legii de către instanță s-a făcut printr-o prezumție judiciară ce încalcă condițiile prevăzute de art. 1203 C. civ.

Ultima critică vizează încălcarea principiului reparării integrale și efective a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a pârâtei, instanța a încălcat grav dispozițiile art. 240 – art. 241 C. civ., care organizează valoarea probantă a expertizelor efectuate în caz de primejdie de întârziere, când probele administrate anticipat sunt dobândite cauzei.

Se conchide de către recurenta – reclamantă că s-ar impune casarea hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru soluționarea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S. și pe capătul de cerere privind obligarea acesteia la plata de despăgubiri pentru valoarea terenului la a cărui restituire ar fi fost obligați, care necesită o expertiză de evaluare.

Recurenta SC C.H. SA a criticat decizia Curții de Apel Ploiești, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând soluționarea în parte a cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de SC C.H. SA și de Asociația C., încălcându-se dispozițiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., omisiunea instanței de a obliga chemata în garanție A.V.A.S. la plata de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 788,847 m.p., pe care au fost obligați să-l restituie în natură pârâtei și intervenientei.

Se mai susține că, potrivit hotărârii atacate, au căzut în pretenții față de reclamanți și intervenientă, pe ambele capete de cerere – restituirea terenului și plata de despăgubiri pentru construcția demolată, iar potrivit art. 60 C. proc. civ. trebuie să le fie admisă cererea de chemare în garanție atât pentru valoarea construcției demolate, cât și pentru valoarea terenului pe care au fost obligați să îl restituie în natură.

Recurenta invocă și incidența motivului de modificare a deciziei, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu ar fi făcut nicio referire la capătul de cerere al chemării în garanție privind terenul, nu a precizat și nu a motivat în nici un fel admiterea sau respingerea acestui capăt de cerere.

Se mai susține că respingerea excepției privind inadmisibilitatea acțiunii reclamantei, invocată de SC C.H. SA pe temeiul dispoziției art. 404 alin. (1) și art. 311 C. proc. civ. este contrară dispozițiilor legale menționate; stabilirea valorii de circulație a corpului vechi al clădirii fostului hotel C. din Constanța, prin expertiza omologată de instanță este, pe de o parte, mult diferită de evaluări efectuate înainte de demolarea clădirii respective, și pe de altă parte, necorelată cu starea imobilului dinaintea demolării.

Recurenta A.V.A.S., ca succesor legal al A.P.A.P.S., a susținut incidența următoarelor motive de nelegalitate a deciziei recurate:

Decizia recurată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 51 C. proc. civ., prin admiterea cererii de intervenție formulată de Asociația C. PAS, în interesul SC C.H. SA și cu încălcarea dispozițiilor art. 29 Legea nr. 10/2001, a dispozițiilor art. 1337 și art. 1341 C. civ.

Se susține că sunt aplicabile prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece s-ar fi încălcat prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. prin nepunerea în discuția părților a tuturor susținerilor părților, instanța încălcând astfel principiul disponibilității părților.

Pe de altă parte, se consideră de recurenta A.V.A.S. a fi aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 51 C. proc. civ., deoarece instituția lor nu poate fi obligată, în lipsa calității procesuale active, față de o parte care nu a dovedit un interes direct în cauză. În dezvoltarea motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 480 C. civ. și a art. 29 din Legea nr. 10/2001, precizând că bunurile litigioase fac obiectul unei legi speciale de reparații, în cauză Legea nr. 10/2001 fiind incidente dispozițiile art. 13 alin. (1) din capitolul III al Legii nr. 247/2005. Din analiza textelor legale ar rezulta că A.V.A.S. nu mai are competența legală de a acorda măsuri reparatorii în echivalent ci numai de a propune acordarea acestora, cu respectarea art. 29 din Legea nr. 10/2001, instituției competente – C.C.S.D.

Se critică și greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active a SC C.H. SA raportat la invocarea de către SC C. a contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni nr. 387 din 27 iulie 1995, prin cererea de chemare în garanție. Se susține că prin acest contract s-a înstrăinat de către Asociația C. PAS – în calitate de cumpărător – pachetul de acțiuni deținut în numele statului de la SC C. SA reprezentând 33,25% din capitalul social, astfel că SC C. nu are calitate procesuală activă, în contractul indicat mai sus ea având calitate de terț și nu de parte contractantă. Astfel, nu se poate conferi calitate procesuală activă unei alte persoane printr-o cerere de intervenție în interesul acesteia, formulată de către adevăratul titular, deoarece acesta trebuie să formuleze o cerere directă și nu accesorie pentru apărarea intereselor sale.

Cu privire la inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1337 C. civ., se consideră că cererea de chemare în garanție formulată de SC C.H. SA nu poate fi admisibilă deoarece imobilul la care face referire SC C.H. SA nu a făcut obiectul contractului nr. 387 din 27 iulie 1995, deoarece prin acest contract au fost vândute acțiuni, și nu active; motiv pentru care cererea de chemare în garanție formulată de SC C.H. SA împotriva A.V.A.S., în temeiul contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni, în care aceasta nu este parte contractantă, nu poate fi primită.

În cazul vânzării de acțiuni, obligația vânzătorului de garanție constă numai în garantarea existenței și posibilitatea exercitării drepturilor transmise; iar pretențiile pârâtei SC C.H. SA sunt ulterioare încheierii contractului de vânzare – cumpărare, cererea de chemare în garanție fiind formulată cu mult după încheierea contractului de vânzare – cumpărare de acțiuni invocat, astfel se susține că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi aplicabilă răspunderea pentru evicțiune a instituției, față de pretențiile SC C.H. SA.

Se mai critică obligarea în mod nelegal a instituției publice, la despăgubiri față de societatea privatizată și cumpărătorul acțiunilor, pentru un imobil demolat, nu pentru un imobil restituit în natură contra foștilor proprietari; neluarea în considerare, de către instanța de apel, a faptului că, potrivit dispozițiilor art. 324 O.U.G. nr. 88/1997 instituția publică poate fi obligată la despăgubiri, doar în cazul în care se restituie în natură imobilul revendicat și nu pentru un imobil demolat.

Se contestă și nelegalitatea soluției instanței de apel sub aspectul obligării instituției publice la acordarea de despăgubiri față de societatea privatizată pentru un imobil demolat, sub aspectul obligării A.V.A.S. la suportarea reparării unui prejudiciu pentru care nu numai că este răspunzătoare, dar are o valoare exagerată prin raportare la valoarea obținută, urmare a încheierii contractului de privatizare.

Recurenta Asociația C. susține, pe de o parte, inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, ceea ce ar atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; pe de altă parte, se precizează că SC C. nu a avut nici la momentul introducerii acțiunii, nici după desființarea titlului statului asupra imobilului, prin decizia Curții Supreme de Justiție nr. 3208 din 8 decembrie 1998, calitate procesuală pasivă în cauză, Statul Român fiind cel obligat la întoarcerea executării.

Ultimele critici ale acestei recurente vizează soluționarea în parte a cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de SC C.H. SA și de Asociația C., încălcându-se dispozițiile art. 60 C. proc. civ., stabilirea valorii de circulație a corpului vechi al clădirii fostului hotel din Constanța prin expertiza efectuată care ar fi necorelată cu starea imobilului dinaintea demolării.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru următoarele considerente:

Instituția chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire.

Cererea de chemare în garanție, întemeiată pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ., având ca scop să asigure celui ce a căzut în pretenții posibilitatea de a se despăgubi de la partea de la care a dobândit dreptul, poate fi formulată de partea interesată, iar instanța trebuie să se pronunțe în conformitate cu principiul disponibilității.

Dispozițiile art. 63 C. proc. civ. prevăd că cererea de chemare în garanție se judecă odată cu cererea principală.

În speța supusă judecății, cererea de chemare în garanție formulată de SC C.H. SA și de Asociația C. vizează obligarea chematei în garanție la plata sumelor reprezentând valoarea construcției demolate, dar și valoarea terenului, bunuri de care a fost evinsă.

Instanța de judecată a admis în parte cererea de chemare în garanție, obligând A.V.A.S. la plata de despăgubiri doar pe capătul de cerere privind valoarea de circulație a imobilului clădire, nu și pe capătul de cerere privind valoarea terenului.

Sub acest aspect, susținerile recurenților SC C.H. SA și Asociației C. sunt fondate, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Și criticile formulate de recurenta – reclamantă sunt fondate sub aspectul incidenței motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, decizia recurată nu cuprinde toate motivele de fapt și de drept în temeiul cărora s-au înlăturat susținerile reclamantei privind probele administrate, și anume expertizele efectuate în cauză.

Procedând astfel, instanța a încălcat dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Decizia curții de apel nu cuprinde motivele ce au condus la înlăturarea forței probante a raportului de expertiză întocmit de expertul D.L., precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile și apărările reclamantei și ale intervenientei Ș.A.

Susținerile recurentei A.V.A.S. sunt fondate în ceea ce privește contractul de vânzare – cumpărare nr. 387 din 27 iulie 1995 încheiat între Asociația C. și F.P.S., raportat la obiectul acestui contract.

Astfel instanța de apel s-a limitat la a reține că prin acel contract de vânzare – cumpărare vânzătorul F.P.S. a vândut cumpărătorului Asociația C. un număr de 343.162 de acțiuni reprezentând 33,25% din capitalul social al SC C.H. SA și că printre bunurile cuprinse în lista anexă la contract, se află și terenul în suprafață de 1.256,6 m.p. din Constanța (în care este inclus și terenul în litigiu) și că pârâta SC C.H. SA și-a exercitat dreptul reglementat de art. 60 C. proc. civ.

Instanța de apel avea obligația să analizeze dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 60 alin. (1) C.proc. civ. și art. 1336, art. 1337 și art. 1341 C. civ., ea limitându-se la a enumera aceste dispoziții legale și a conchide că cererea de chemare în garanție este fondată, fără a se expune considerentele de fapt și de drept ce au condus la pronunțarea soluției.

Pentru toate aceste considerente, se vor admite recursurile declarate și fiind incidente dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. conform cărora, dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța va casa în întregime hotărârea atacată, pentru a se asigura o judecată unitară, se va casa decizia recurată și se va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de rejudecare va avea în vedere și celelalte critici formulate de recurenți împotriva deciziei civile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de SC C.H. SA, M.S.M., Asociația C. a salariaților din SC C.H. și A.V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 62 din 20 martie 2009 a Curții de Apel Ploiești.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009.