Restitution in kind upheld; appeal null and parish’s appeal unfounded, mayor ordered to issue restitution order

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, la data de 17 ianuarie 2005, sub nr. 437/2005, reclamantul K.P. a chemat în judecată pe pârâții Primarul comunei Gurasada, Consiliul local Gurasada, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția de Sănătate Publică a județului Hunedoara și Spitalul Județean Hunedoara, solicitând instanței să dispună restituirea în natură, liber de orice sarcini, a imobilului situat în Gurasada identificat prin C.F. nr. 402, nr. topo.55, 56 și înscrierea dreptului său în cartea funciară.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin decizia nr. 236/1985 a Biroului permanent al Comitetului executiv al Consiliului popular al județului Hunedoara, s-a dispus preluarea în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, a imobilului sus-menționat, care a aparținut tatălui său, K.D., în urma plecării definitive din țară a acestuia din urmă.

Reclamantul s-a adresat inițial Primăriei Gurasada, prin notificarea nr. 177 din 6 august 2001, comunicându-i-se de către aceasta, prin adresa nr. 830 din 15 august 2001, că imobilul se află în patrimoniul Centrului de Sănătate Ilia, întreaga documentație fiind înaintată instituției respective.

Față de adresa Primăriei Gurasada, reclamantul s-a adresat cu o nouă notificare către Centrul de Sănătate Ilia, care a comunicat un răspuns favorabil privind pretențiile părții, conform deciziei nr. 630 din 5 septembrie 2002, dar ulterior, această instituție s-a desființat.

Și Direcția de Sănătate Publică a județului Hunedoara, în subordinea căreia s-a aflat Centrul de Sănătate Ilia, a recomandat emiterea unei decizii de restituire a imobilului în litigiu, prin adresa nr. 2850 din 15 iulie 2002.

Ca urmare a desființării Centrului de Sănătate Ilia, patrimoniul acestuia a fost preluat de Spitalul Județean Deva, căruia reclamantul i s-a adresat prin cererea nr. 10752 din 10 august 2004, în vederea emiterii unei decizii, însă spitalul a comunicat, la rândul său, că nu a preluat imobilul revendicat, acesta nefiind cuprins în Protocolul de predare-primire a patrimoniului Centrului de Sănătate Ilia.

Direcția de Sănătate Publică a județului Hunedoara nu a preluat, nici ea, imobilul în cauză, susținând că trebuia să fie preluat de către Spital sau de către Consiliul local Gurasada.

Reclamantul s-a adresat din nou Primarului comunei Gurasada, care 1-a informat că bunul nu se află în patrimoniul unității administrativ teritoriale, ci în cel al Centrului de Sănătate Ilia și că, în prezent, este folosit drept casă parohială.

Susține reclamantul că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, că el îndeplinește condițiile de persoană îndreptățită la restituirea în natură, conform art. 3-5 din Legea nr. 10/2001, și că bunul se încadrează între cele enumerate în art. 1 - 8 din aceeași lege.

Preluarea abuzivă a imobilului este determinată de încălcarea actelor normative în vigoare la data preluării, respectiv art. 481 C. civ., precum și a tratatelor internaționale la care România aderase, și anume art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Invocă și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, referitoare la criteriile în raport de care se apreciază valabilitatea titlului statului.

Pe parcursul procesului a depus întâmpinare Spitalul Județean Deva (Hunedoara), care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, întrucât, conform dispoziției nr. 91/2003, pârâtul a preluat activul și pasivul aferent fostului Centru de Sănătate din comuna Ilia, desființat prin Ordinul M.S.F. nr. 326 din 8 aprilie 2003, patrimoniul imobiliar, format din terenuri și clădiri, rămânând în administrarea comunei Ilia.

Primăria comunei Gurasada și Consiliul local al comunei Gurasada au solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii formulate de reclamant deoarece imobilul a intrat cu titlu valabil în proprietatea statului, din decizia de preluare rezultând că autorul reclamantului a fost despăgubit pentru bunul respectiv; în plus, de la data preluării, imobilul nu s-a aflat niciodată în administrarea Consiliului local și Primăriei comunei Gurasada, ci în administrarea fostului Spital Județean Deva, prin Centrul de Sănătate Ilia.

Direcția de Sănătate Publică a județului Hunedoara a formulat, de asemenea, întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât, între pretențiile reclamantului și această pârâtă, nu există nici un raport juridic de cauzalitate.

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Hunedoara, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, prin întâmpinare, în raport de situațiile în care această instituție poate sta în proces, astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 26 alin. (3) și art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, și care nu se regăsesc în speță.

În dosar a depus cerere de intervenție în interes propriu și în interesul pârâților, Parohia Ortodoxă Română Gurasada, solicitând respingerea acțiunii reclamantului, ca inadmisibilă și neîntemeiată; în subsidiar, a arătat că reclamantul este îndreptățit numai la măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sens în care răspunderea aparține Primăriei comunei Gurasada.

A mai solicitat, în cazul admiterii acțiunii, ca reclamantul, precum și pârâții Primarul comunei Gurasada și Direcția Sanitară Hunedoara, să fie obligați la plata sumei de 1.100.000.000 lei, la valoarea actuală a construcțiilor pentru care petenta a efectuat investiții, în interesul imobilului pretins de reclamant.

Parohia Ortodoxă Română Gurasada a arătat că este deținătoarea unei construcții-casă și terenului aferent, imobil înscris în C.F. nr. 402 Gurasada, astfel încât, potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind unitate cu caracter social-cultural, imobilul nu poate fi restituit în natură.

Reclamantul nu a formulat notificare către intervenientă, care, în prezent, nici nu mai poate fi adresată acesteia, față de termenul limită - 1 august 2003.

Pe de altă parte, imobilul în litigiu are o cu totul altă structură decât cea existentă la data emiterii deciziei de preluare, iar casa care exista în 1899, la prima intabulare în cartea funciară, nu mai există, imobilul fiind total refăcut. In prezent, edificiul a suferit îmbunătățiri, care determină imposibilitatea restituirii sale în natură.

Mai invocă și lipsa calității procesuale active a reclamantului, care nu a dovedit calitatea sa de moștenitor de pe urma fostului proprietar.

Cererea de intervenție a fost admisă, conform încheierii de ședință din data de 30 martie 2005.

Prin sentința civilă nr. 559 din 14 septembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, secția civilă, s-au respins acțiunea introdusă de reclamant, precum și cererea de intervenție în interes propriu și în interesul pârâtului formulată de intervenientă Parohia Ortodoxă Română Gurasada.

Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul justificării legitimării procesuale active de a pretinde soluționarea notificării.

Prin decizia civilă nr. 148 A din 26 aprilie 2006 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile sus-menționate, reținându-se că acesta nu se încadrează în dispozițiile art. 3 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 întrucât antecesorul său a primit despăgubiri în valoare de 35.000 lei, la plecarea sa din țară, conform actelor depuse la dosar.

De asemenea, nu a procedat conform art. 21 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, în momentul în care Primăria Gurasada i-a comunicat că nu deține imobilul în patrimoniul său.

Prin aceeași hotărâre, s-a respins și cererea de aderare la apel formulată de către intervenientă, față de soluția pronunțată în ceea ce privește apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamantul, care a fost admis conform deciziei nr. 1271 din 9 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ambele hotărâri pronunțate anterior fiind casate și dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Instanța de recurs a constatat că sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, pentru a fi considerat persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul trebuia să dovedească apartenența imobilului la patrimoniul său sau al antecesorilor săi, cu titlu de drept de proprietate, și că imobilul a trecut abuziv în proprietatea statului.

Conform mențiunilor din C.F. nr. 402 Gurasada, imobilul de sub A+l, cu nr.top.55 și 56, a fost preluat de Statul Român „cu titlu de lege", de la proprietarul tabular K.D. Reclamantul este fiul fostului proprietar tabular, în prezent decedat, și al soției acestuia, K.R.

În condițiile în care nu s-a dovedit că reclamantul a fost înlăturat de la moștenirea tatălui său, el se poate prevala de dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Faptul că soția supraviețuitoare nu a formulat notificare nu îl poate lipsi pe reclamant de beneficiile actului normativ în discuție, în raport de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Lege, care prevăd că, de cotele moștenitorilor legali care nu au urmat procedura administrativă prealabilă, profită moștenitorii care au depus în termen cererea de restituire. De altfel, prin declarația dată în fata notarului la 11 martie 2005, K.R. a renunțat la partea sa de succesiune de pe urma soțului defunct.

În ceea ce privește preluarea imobilului, instanța supremă a reținut că, prin decizia nr. 236/1985 a fostului Birou permanent al Comitetului executiv al Consiliului Popular al orașului Hunedoara, s-a dispus preluarea imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 223/1974, preluarea făcându-se cu plata despăgubirilor prevăzute în procesul-verbal de evaluare.

În consecință, preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, fiind incidente dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care reglementează și situația bunurilor preluate cu titlu valabil, în cadrul modalităților de preluare abuzivă, astfel cum este definit acest titlu prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

În condițiile în care art. 2 din Legea nr. 10/2001, definind noțiunea de imobil preluat abuziv, nu face nicio distincție cu privire la diferitele categorii de legi ce au putut constitui temeiul preluării cu titlu al unui imobil, reglementarea de la pct. 1.4 lit. b) din Normele metodologice de aplicare unitară a actului normativ menționat, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, care stabilește caracterul neabuziv al preluării în situația în care s-au achitat despăgubiri, apare ca fiind derogatorie de la dispozițiile actului normativ de rang superior, pe care trebuie să le aplice.

Dovedind că imobilul a aparținut lui K.D. și că este moștenitorul acestuia, precum și faptul că preluarea a avut loc în mod abuziv, reclamantul a probat calitatea sa de persoană îndreptățită, în sensul Legii nr. 10/2001.

În concluzie, ambele instanțe au procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor art. 3 și art. 4 alin. (2) din legea sus-menționată, atunci când au considerat că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001.

Astfel, instanțele nu au cercetat pricina în fond, examinând doar calitatea sus-menționată, ceea ce va conduce la casarea ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Hunedoara, urmând a se avea în vedere, de către instanța de fond, că reclamantul este persoană îndreptățită și că cererea de chemare în judecată formulată de acesta este întemeiată pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 (în prezent, art. 28).

Judecata în fond va avea loc în limitele acestor prevederi legale, urmând a se administra toate probele necesare pentru a stabili cine este persoana juridică deținătoare a imobilului, care, conform legii, este obligată să stabilească măsurile reparatorii la care reclamantul este îndreptățit. Dacă, din probele deja administrate sau cele ce urmează a se administra, nu vor fi clarificate aspectele referitoare la persoana juridică deținătoare, urmează a se proceda la aplicarea art. 28 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, inclusiv în ceea ce privește competența materială de soluționare a cauzei.

În fond, după casare, intervenienta Parohia Ortodoxă Gurasada a formulat o cerere precizatoare și completatoare a intervenției inițiale, prin care a susținut că obligația de despăgubire a reclamantului revine entității învestite cu soluționarea notificării, respectiv Primarului comunei Gurasada, care are posibilitatea să-i acorde acestuia inclusiv alt imobil, în compensare.

Susține că imobilul în litigiu are, în prezent, destinația de casă parohială, fiind obținut de intervenienta de la Comisia de lichidare a patrimoniului fostei C.A.P., cu titlu de schimb, în baza procesului-verbal din 29 iulie 1991, definitivat prin procesul-verbal din 1 aprilie 1993.

Astfel, imobilul în litigiu a avut destinația de dispensar comunal; anterior anului 1990, fosta C.A.P. a început edificarea, pe terenul alăturat dispensarului comunal, a unei noi construcții, cu destinația de sediu C.A.P., care a fost ridicată la „roșu", până la Revoluție, după care a rămas pentru lichidare, ca și celelalte bunuri.

Întrucât edificiul ocupat de dispensar nu mai corespundea destinației de unitate medicală, iar locuitorii comunei nu aveau o casă parohială, sătenii împreună cu Comisia de lichidare au hotărât să rezolve ambele necesități publice locale, prin atribuirea construcției la „roșu" Parohiei, care urma să o edifice în integralitate, astfel încât să-i asigure funcționalitatea normală, conform Ordinului Ministerului Sănătății, iar în schimbul acesteia, Parohia să primească imobilul în care a funcționat dispensarul comunal, schimb realizat prin procesul-verbal din 29 iulie 1991.

În decurs de 2 ani, intervenienta a realizat toate obligațiile care i-au fost impuse, acest aspect consemnându-se în procesul-verbal de recepție a lucrării „Dispensar medical Gurasada", din 1 aprilie 1993. Procesul-verbal de recepție a fost semnat de către Direcția Sanitară a județului Hunedoara, Spitalul comunei Ilia, Dispensarul medical Gurasada, Comisia de lichidare a bunurilor fostului C.A.P., Primăria Gurasada, prin Primar, și de către Parohie.

În același proces verbal se conchide că „actualul sediu al dispensarului comunal va fi predat gratuit în proprietatea Parohiei...și că mutarea se va face până la 10 aprilie 1993".

Fostul sediu al dispensarului comunal a fost preluat în proprietate, intervenienta efectuând investiții de peste 60% din valoarea acestuia, pentru a-l aduce în stare de folosință. La acestea au fost adăugate construcții noi.

În concluzie, reclamantul nu poate beneficia de restituirea în natură a bunului deoarece este proprietatea Parohiei, dobândită cu titlu de schimb.

De asemenea, intervenienta invocă și dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora măsurile reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite se stabilesc numai în echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Mai susține că la data întocmirii celor două procese verbale nu exista nicio interdicție legală de înstrăinare a proprietăților aflate la Statul Român, Direcția Sanitară Deva, în administrarea căreia se afla imobilul cedat Parohiei, confirmând actul decis de Comisia de lichidare, la care a consimțit și Primarul comunei Gurasada, prin semnarea procesului-verbal din 1 aprilie 1993.

Intervenienta solicită ca, în contradictoriu cu toate părțile din dosar, să se constate că este proprietara edificiului la care a efectuat lucrările recepționate conform procesului-verbal din 1 aprilie 1993; că a acceptat ca în schimbul acestui imobil să primească în proprietate imobilul în care a funcționat anterior Dispensarul local Gurasada; să se constate că este dobânditoare de bună credință a acestui imobil și să se dispună intabularea în cartea funciară, pe numele intervenientei, cu titlu de schimb.

In cazul respingerii cererilor sus-menționate, intervenienta a menționat că, pe lângă acestea, formulează acțiune în revendicare a imobilului atribuit „în roșu", de către Comisia de lichidare a bunurilor fostului C.A.P., și finalizat de petentă în anul 1993, cu nr. topo. 59, 60, 61, 62, pe terenul înscris în C.F. nr. 882 Gurasada, situat în localitatea cu același nume. Acțiunea în revendicare a fost formulată în contradictoriu cu părțile din dosar, precum și cu deținătorii bunului, respectiv Cabinet Individual Dr. C.M. și SC F.R. SA Deva.

A mai arătat că, în subsidiar, își menține toate cererile formulate și că valoarea de circulație a investițiilor efectuate la casa parohială depășește suma de 250.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 432 din 2 noiembrie 2007 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamant împotriva pârâților Primarul comunei Gurasada și Consiliul local Gurasada; a fost obligat Primarul să emită în favoarea acestuia dispoziție de restituire în natură a imobilului situat în Gurasada, înscris în C.F. nr. 402, top.55, 56.

A fost obligat reclamantul să restituie suma de 35.500 lei despăgubire, primită de antecesorul său, actualizată conform O.U.G. nr. 184/2002.

A fost respinsă acțiunea față de pârâții Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Hunedoara, Direcția de Sănătate a județului Hunedoara și Spitalul județului Hunedoara.

A fost respinsă cererea de intervenție formulată de Parohia Ortodoxă Gurasada în privința capetelor de cerere referitoare la dobândirea prin schimb a imobilului în litigiu și intabularea acestuia pe numele intervenientei.

S-au disjuns cererea de intervenție și precizarea acestei cereri, în privința acțiunii în revendicare și a cererilor de despăgubiri, fixându-se termen de judecată.

Instanța de fond a reținut că, prin decizia I.C.C.J., s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită a reclamantului la măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, că imobilul a intrat, cu plata despăgubirilor, în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974, prin decizia nr. 236/1985, conform căreia, totodată, a trecut și în administrarea întreprinderii de Gospodărire Locativă Deva și apoi, prin decizia nr. 446/1985, la Centrul de Sănătate Ilia.

La 6 august 2001, reclamantul a formulat notificare către Primăria Gurasada, care i-a comunicat că imobilul se află în patrimoniul Centrului de Sănătate Ilia, unitate căreia reclamantul i s-a adresat ulterior; Direcția de Sănătate Publică a Județului Hunedoara, prin adresa nr. 2850 din 15 iulie 2002, a recomandat restituirea.

Prin decizia nr. 630 din 15 iulie 2002, Centrul de Sănătate Ilia a comunicat reclamantului că este de acord cu restituirea imobilului.

Conform art. 1 din H.G. nr. 866/2002, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2003, s-a aprobat trecerea imobilelor compuse din construcții și terenurile aferente, în care își desfășurau activitatea unitățile sanitare prevăzute în anexa la hotărâre (la poziția 11 din anexă, figurând Centrul de Sănătate Ilia), din domeniul privat al statului și din administrarea Ministerului Sănătății și Familiei, în domeniul public al municipiilor, orașelor și comunelor și în administrarea consiliilor locale respective; art. 3 prevedea că unitățile sanitare admise astfel sunt de interes public local.

În baza Ordinului M.S.F. nr. 326 din 8 aprilie 2003, art. 1, anexa 1, privind reorganizarea activității sanitare la nivelul comunei Ilia, s-a emis dispoziția nr. 91/2003, prin care s-a desființat Centrul de Sănătate Ilia.

La art. 2 din această dispoziție se precizează ce va prelua Spitalul Județean Deva, iar cu privire la patrimoniul imobiliar, teren și clădiri, se arată că acesta rămâne în administrarea comunei Ilia, în protocol menționându-se, în mod expres, că patrimoniul imobiliar rămâne în administrarea comunelor pe teritoriul cărora se situează.

Din întâmpinarea formulată în primul ciclu procesual, de către Spitalul județean Deva, rezultă că Centrul de Sănătate Ilia a avut în patrimoniu clădiri și pe teritoriul altor comune, cu care a încheiat protocoale de predare-primire, iar în întâmpinarea formulată în apel, se susține că un asemenea protocol a fost lăsat spre semnare și Primăriei Gurasada, care nu l-a mai returnat Spitalului.

În Cap. II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se arată că unitatea deținătoare este fie entitatea cu personalitate juridică, care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată, cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituția prefecturii ori altă instituție publică), fie entitatea cu personalitate juridică , care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlu, bunul care face obiectul legii (regii autonome, companii naționale și societăți comerciale cu capital de stat, organizații cooperatiste). Entitatea învestită cu soluționarea notificării este, după caz, unitatea deținătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluționeze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (A.V.A.S., alte autorități publice centrale sau locale implicate).

La data formulării notificării reclamantului, Primăria Gurasada nu avea în administrare imobilul în litigiu, care se afla în administrarea Centrului de Sănătate Ilia (6 august 2001).

Prin H.G. nr. 866/2002, Statul a dat în administrare imobilele în care au funcționat unitățile sanitare, consiliilor locale ale comunelor pe teritoriul cărora se aflau, după această dată, Primarul comunei Gurasada fiind autoritatea învestită cu soluționarea notificării.

Ca atare, dispoziția de restituire în natură nu trebuie emisă de Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P., ci de către Primarul comunei Gurasada, iar obligația de predare a imobilului revine Consiliului local Gurasada, prin Primar.

Susținerile reclamantului privind neîncasarea despăgubirilor de către tatăl său au fost înlăturate de către instanță, față de probele administrate în cauză, respectiv tabelul în care este consemnată această sumă, cu titlu de despăgubiri, precum și procesul-verbal nr. 40 din 29 iunie 1985, pe numele lui K.D., cât și dispoziția de plată din 10 iulie 1985, în care, la ultimele două rubrici, sunt menționate sumele privind despăgubiri pentru K.D. - 35.000 lei și pentru K.P. - 126.200 lei, fiind o singură semnătură.

Ambele sume au fost plătite deoarece în totalul făcut la finalul chitanței sunt cuprinse și sumele cu titlu de despăgubiri, ceea ce determină obligația reclamantului de a le restitui, conform art. 12 din Legea nr. 10/2001.

In raport de prevalenta principiului restituirii în natură, în baza art. 7 și art. 9 din legea sus-menționată, acțiunea reclamantului a fost admisă și a fost obligat Primarul comunei Gurasada să emită dispoziție de restituire în natură a bunului, în condițiile art. 12 din Lege.

Pârâții Primarul comunei Gurasada și Consiliul local Gurasada, prin Primar, au fost obligați să predea reclamantului imobilul respectiv.

Întrucât dispoziția de restituire în natură constituie titlul în baza căruia reclamantul își poate înscrie, în cartea funciară, dreptul său de proprietate, instanța nu a procedat la intabularea prin sentință, iar cererea de evacuare a Parohiei din imobil, formulată pe fond, excede obiectului cauzei, stabilit înainte de casarea cu trimitere.

Cu privire la cererea de intervenție formulată de Parohia Ortodoxă Română Gurasada, instanța a reținut că imobilul în litigiu este folosit de aceasta, însă intervenienta nu are calitatea de unitate deținătoare în sensul Legii nr. 10/2001.

Înainte de Revoluție, în Gurasada, a fost edificată o clădire „în roșu", cu destinația de sediu C.A.P., intervenienta susținând că, ulterior acestui moment, i s-a atribuit clădirea respectivă, pentru a fi casă parohială, iar la 15 martie 1991, s-ar fi realizat un schimb de imobile, în sensul că fostul sediu al C.A.P. urma să devină dispensar uman, iar clădirea în care funcționa dispensarul uman, urma să devină casă parohială.

Înscrisul intitulat „convenție", depus în dosarul nr. 437/2005, de care se prevalează intervenienta, reprezintă, în realitate, o hotărâre unilaterală a Consiliului parohial, fiind semnat doar de membrii acestuia.

Intervenienta nu a dovedit că i s-ar fi atribuit prin hotărâre, de către Comisia de lichidare a fostei C.A.P., imobilul ridicat „în roșu".

Prin procesul-verbal din 29 iulie 1991, întocmit de Comisia de lichidare a C.A.P.- ului Gurasada, a fost stabilită destinația fostului sediu al C.A.P., aceea de dispensar uman. în acest proces-verbal este inserată mențiunea despre imobilul în litigiu (nr. 5) că „urmează a fi cedat pentru casă parohială după recepția definitivă a clădirii", dar titularul dreptului de administrare a imobilului - Centrul de Sănătate Ilia, nu este printre semnatarii acestui act.

Din procesul-verbal din 1 aprilie 1993, rezultă că, la data recepției noului dispensar, nu se realizase vreun schimb legal de imobile, care nici nu s-a realizat, din moment ce, în anul 2002, Centrul de Sănătate Ilia comunica reclamantului că este de acord cu restituirea.

Conform art. 1405 C. civ., schimbul este un contract prin care părțile își dau un lucru pentru altul, or, în cauză, cel puțin de unul dintre imobilele care au format obiectul schimbului, nu putea dispune nici Comisia de lichidare a C.A.P.- ului, și nici intervenienta.

Faptul că la această clădire s-au realizat lucrări de finisare cu efortul membrilor Parohiei folosește, în cele din urmă, acestora deoarece dispensarul uman răspunde unei necesități sociale.

Susținerea că la imobilul în litigiu s-ar fi făcut îmbunătățiri de 60%, de către intervenienta, nu împiedică restituirea bunului deoarece nu se circumscrie ipotezei prevăzute în art. 19 din Legea nr. 10/2001, iar, în ceea ce privește calitatea de unitate deținătoare a Parohiei, aceasta nu justifică o asemenea calitate, fiind doar un detentor precar.

Faptul că imobilul în litigiu nu corespunde structural înscrierii din cartea funciară nu are relevanță deoarece scopul Legii nr. 10/2001 este de a restitui imobilele preluate abuziv, fiind neîndoielnică identitatea dintre imobilul solicitat de reclamant, respectiv ceea ce s-a preluat de la tatăl său, prin Decretul nr. 223/1974, și ceea ce există în fapt.

Pentru aceste argumente, prima instanță a respins cererea de intervenție, în privința constatării calității de unitate deținătoare a imobilului, de constatare a schimbului, a dreptului de proprietate al intervenientei asupra imobilului solicitat de reclamant și de intabulare a acestuia pe numele Parohiei.

Instanța a apreciat că între despăgubirile solicitate și revendicarea imobilului de la nr. 6, fost sediu C.A.P., în prezent dispensar uman, și acțiunea de față, prin care s-a solicitat restituirea în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului de la nr. 5, nu există legătură, iar între cererea de despăgubiri pentru îmbunătățirile pe care intervenienta susține că le-a făcut la imobilul cu nr.5 și acțiunea reclamantului nu există o legătură indisolubilă, așa încât, instanța a disjuns soluționarea cererii de intervenție în privința capetelor de cerere enumerate.

Prin decizia civilă nr. 70A din 3 aprilie 2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul K.P. și de intervenienta Parohia Ortodoxă Română Gurasada împotriva sentinței civile sus-menționate, cu compensarea cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, acesta a vizat netemeinicia sentinței pe aspectul nedovedirii încasării despăgubirilor acordate antecesorului său.

Instanța de apel a înlăturat această critică deoarece suma menționată în procesul verbal nr. 40 din 29 iunie 1985, pe numele lui K.D., se coroborează cu dispoziția de plată din 10 iulie 1985, în care despăgubirile pentru această persoană, de 35.000 lei, și pentru K.P., de 126.200 lei, au fost ridicate, chiar dacă există o singură semnătură, fiind fără dubiu că suma a ieșit din casieria unității la data de 10 iulie 1985, fiind operată și cuprinsă în suma totală, evidențiată la rubrica finală a actului.

Apelantul nu a făcut dovada contrară, astfel încât prima instanță a procedat în mod corect, dând eficiență art.12 din Legea nr. 10/2001.

Criticile formulate de apelanta intervenienta sunt nefondate.

Notificarea formulată de reclamant și-a urmat cursul legal față de situația imobilului de la acea dată, iar unitatea deținătoare, prin decizia nr. 630 din 5 septembrie 2002, i-a adus la cunoștință că Centrul de Sănătate Ilia nu are obiecții cu privire la retrocedarea în natură. Ulterior introducerii acțiunii, situația unității deținătoare s-a schimbat și, în mod legal, instanța de fond a stabilit că obligația acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 revine Primarului comunei Gurasada deoarece imobilul litigios se află în administrarea acestei comune.

Susținerile intervenientei privind calitatea sa de unitate deținătoare nu au temei legal, actele invocate pentru realizarea schimbului și dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, fiind analizate temeinic de către prima instanță, care a concluzionat că nu sunt de natură să-i confere intervenientei dreptul de a deține legal imobilul. Neprezentând un titlu, intervenienta este doar un detentor precar.

Referirile privind tardivitatea și inadmisibilitatea acțiunii întrucât reclamantul nu a urmat procedura și nu s-a adresat intervenientei, pe care nu a chemat-o în proces, în calitate de pârâtă, precum și faptul că în mod nelegal, Primarul comunei Gurasada ar fi fost obligat la emiterea dispoziției, sunt fără suport, față de situația juridică a imobilului și procedura urmată de reclamant, demonstrate cu actele depuse la dosar.

Nici critica vizând acordarea de plus petita (retrocedarea imobilului cu obligarea reclamantului la restituirea despăgubirii primite la data preluării, de antecesorul său) nu este întemeiată, în raport de faptul că, nici reclamantul, care a solicitat retrocedarea, și nici Statul, prin unitatea deținătoare, nu sunt obligați să formuleze capete de cerere exprese. Atât timp cât instanța constată că, la preluarea imobilului de către stat, s-au acordat despăgubiri, restituirea în natură a bunului, în temeiul Legii nr. 10/2001, este condiționată de restituirea sumelor, în condițiile art. 12.

De asemenea, față de faptul că, prin această lege, instanțele au fost abilitate să soluționeze, ele însele, raporturile juridice privind acordarea măsurilor reparatorii ori de câte ori, în faza administrativă jurisdicțională, nu se finalizează procedura sau actele emise sunt atacate de părțile interesate, nu se poate susține că hotărârea atacată s-a pronunțat cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești. In același sens, a fost menționată și decizia în interesul legii nr. XX/2007 a I.C.C.J.

Nu au fost reținute nici criticile referitoare la retrocedarea dispusă de instanță cu privire la imobilul identificat cu datele de C.F., fără observarea faptului că numai suprafața de 250 mp a trecut în proprietatea statului și că diferența de teren, în prezent, ar fi deținută de persoane particulare, posibil și de către intervenienta.

Potrivit art. 7 coroborat cu art. 9 din Legea nr. 10/2001, imobilele a căror restituire în natură este posibilă sunt restituite în starea în care se află și libere de orice sarcini, indiferent în posesia cui se află. Instanța a dat eficiență dispozițiilor legii, nefiind datoare să facă verificări pe temeiul altor legi speciale, cu atât mai mult cu cât reclamantul nu putea valorifica pretențiile sale în legătură cu terenul în litigiu, în baza Legii nr. 18/1991, din moment ce acesta a fost preluat ca urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974, odată cu construcțiile.

Față de principiile cuprinse în art. 7 și art. 9 din legea în discuție, nefiind incidente dispozițiile art. 19, în mod legal, prima instanță a considerat că cererea pentru recunoașterea investițiilor pretins a fi făcute la imobil, de către intervenientă, nu poate împiedica retrocedarea în natură, solicitată prin acțiunea principală. Dimpotrivă, judecarea acestui capăt de cerere ar întârzia nejustificat soluționarea cauzei, neavând nicio legătură intrinsecă cu obiectul acțiunii principale. In consecință, această parte a cererii de intervenție, precum și cea referitoare la revendicarea imobilului, în mod corect, au fost disjunse de către instanță, prin aplicarea art. 55 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii civile au declarat recurs reclamantul și intervenientă Parohia Ortodoxă Gurasada.

Recurentul-reclamant a criticat decizia, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate și înlăturarea din dispozitivul acesteia a obligației sale de restituire a sumei de 35.500 lei, actualizată conform O.U.G. nr. 184/2002.

Reclamantul a arătat că, din procesul-verbal nr. 40 din 29 iunie 1985, cât și din dispoziția de plată din 10 iulie 1985, rezultă că despăgubirile care trebuia să fie încasate pentru imobilul în litigiu, nu au fost primite niciodată.

Deși era prevăzută suma de 35.500 lei, cu titlu de despăgubiri, aceasta nu a fost efectiv ridicată de tatăl său, dovada cea mai clară reprezentând-o lipsa semnăturii de la poziția ultimă din respectivul document.

Există o singură semnătură la poziția anterioară, care aparține recurentului, acesta primind suma de 126.200 lei despăgubiri, pentru imobilele deținute de el în Deva, la acea dată.

Întrucât nu s-a semnat de primire pe nici un fel de document, nu se poate extrapola și conchide că au fost plătite ambele sume pentru motivul că totalul de la finalul chitanței le cuprinde, singura dovadă reprezentând-o semnătura de primire, care nu există.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intervenientă Parohia Ortodoxă Gurasada a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar, în subsidiar, schimbarea hotărârilor atacate, în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamant și admiterii cererii de intervenție, astfel cum a fost formulată și completată.

I. In susținerea cererii de recurs, intervenientă a arătat că hotărârea este nelegală deoarece instanța nu a analizat textele legale invocate de către recurentă și nu a inserat motivări în drept în cuprinsul hotărârii, cu ocazia analizării motivelor de apel.

Astfel, nu au fost indicate temeiurile de drept pentru care nu era necesară notificarea, de către reclamant, a deținătorului efectiv al imobilului revendicat, motivul pentru care intervenienta nu este unitate deținătoare și nici argumentele pentru care instanța a constatat că aceasta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, cu titlu de schimb.

Nu au fost analizate excepțiile de tardivitate și inadmisibilitate a acțiunii, invocate de aceeași parte.

Critica privind acordarea de plus petita a fost respinsă cu o motivare străină de procedura civilă română, ca și când principiul disponibilității reprezintă doar o teorie cu valoare de recomandare.

Decizia nr. XX/2007, dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu poate modifica principiile procedurale civile și nici dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci are doar rolul de a interpreta, pentru o viitoare aplicare unitară, conținutul textului de lege enunțat. De asemenea, decizia respectivă vizează competența instanței de a soluționa nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Or, recurenta nu a invocat, în motivarea apelului, excepția de necompetență sau că reclamantul nu ar avea acces la justiție, ci faptul că instanța de fond s-a pronunțat asupra unei alte cereri decât cea dedusă judecății, reclamantul solicitând restituirea imobilului, iar instanța dispunând obligarea primarului să îl restituie.

Curtea de Apel a înlăturat, pe bază de presupuneri și fără a cerceta, în mod concret, criticile aduse sentinței, privind identificarea eronată a imobilului a cărui restituire a fost dispusă, fiind restituit în realitate un imobil cu totul nou față de cel înscris în anul 1899, în C.F. nr. 402 Gurasada, nr.top.55, 56, refăcut și modernizat în totalitate de intervenienta, prin investițiile aduse potrivit chitanțelor, facturilor, devizelor de la filele 93-187 din dosarul nr. 437/2005.

Nu au fost analizate nici criticile aduse sentinței, privind disjungerea cererilor formulate de intervenienta, referitoare la restituirea investițiilor, instanța limitându-se să argumenteze că judecarea cererilor ar duce la întârzierea procesului.

II. Recurenta-intervenientă invocă nelegalitatea sentinței civile nr. 432/2007, pentru analizarea de către instanță, în mod trunchiat, părtinitor și incomplet a cauzei și trimiterea acesteia spre rejudecare în fond, împreună cu cererile disjunse, în vederea administrării tuturor probelor necesare verificării situației de fapt și de drept.

Susține recurenta că sentința primei instanțe, dată în rejudecare, a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 28 alin. (1) din același act normativ. Astfel, reclamantul a adresat notificare Primăriei Gurasada, care 1-a informat că imobilul revendicat este folosit ca și casă parohială, de către Parohia Gurasada, partea neuzitând de dispozițiile art. 28, art. 25, art. 27 și art. 22 din Legea nr. 10/2001. Față de data comunicării persoanei deținătoare a imobilului, termenul de notificare a intervenientei este prescris. Ca atare, imobilul nefiind solicitat de la deținător, acțiunea de emitere a deciziei de restituire în natură, de către Primarul municipiului Gurasada, este inadmisibilă.

Deși i s-a făcut cunoscut reclamantului că intervenienta este deținătoarea imobilului, acesta nu a înțeles să o introducă în calitate de pârâtă în proces, pârâții căzuți în pretenții neavând calitate procesuală pasivă.

Primăria recunoaște că nu este incident în speță art. 35 din Legea nr. 18/1991 (devenit art. 36, după modificările ulterioare și republicare) pentru terenul aferent construcției, ce face obiectul procesului, iar pentru construcție nu poate fi vorba despre legea fondului funciar, pentru a se putea da eficiență juridică motivării primei instanțe.

Din punctul de vedere al considerentelor de fapt și de drept, sentința nr. 432/2007 este criticabilă deoarece nu pot fi ignorate dispozițiile legale referitoare la notificare și nu poate fi restituit un imobil ce se află în mâinile altei persoane juridice decât cea notificată, chiar dacă prin decizia nr. 1271/2007 a I.C.C.J., i-a fost recunoscută reclamantului calitatea de persoană îndreptățită.

Prin decizia sus-menționată a fost dezlegată doar o problemă de fapt, iar nu una de drept, astfel că preluarea de facto a acestei prevederi este motiv de nulitate a hotărârii, pentru nemotivare.

Argumentarea referitoare la instituțiile sanitare care au deținut anterior imobilul sunt irelevante în cauză.

Numai terenurile care se aflau în administrarea primăriilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 au trecut de drept, prin efectul art.35 din această lege, în patrimoniul unității administrativ-teritoriale. Or, la data intrării în vigoare a legii menționate, imobilul în litigiu se afla în patrimoniul Spitalului comunal Ilia, potrivit deciziei nr. 446/1985.

Faptul că imobilul respectiv nu a fost niciodată în patrimoniul comunei Gurasada este probat și prin H.G. nr. 866 din 16 august 2002, prin care comuna Gurasada își declară imobilele aflate în domeniul public și în administrarea consiliilor locale, între aceste bunuri nefigurând casa care a aparținut lui K.D. și care a servit ca sediu pentru Circumscripția sanitară Ilia, în perioada 1985-1993, când a intrat în proprietatea intervenientei, prin schimb.

În raport de Cap. II din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, se remarcă faptul că bisericile deținătoare de asemenea imobile nu intră sub incidența acestei hotărâri de guvern deoarece sunt unități non profit, iar bunurile aflate în patrimoniul statului pot fi urmărite numai de la instituțiile publice, precum cele enumerate în Lege.

Față de aceste împrejurări, în mod greșit, prima instanță nu a precizat care este unitatea deținătoare a imobilului, făcând doar referire la dispozițiile din Cap. II al Normelor metodologice, dar pe care nu le-a aplicat speței.

Instanța de fond se raportează, în motivarea hotărârii, la H.G. nr. 866/2002, ignorând succesiunea transferurilor de proprietate, potrivit actelor de la dosar: actul inițial de proprietate al lui K.D. (cartea funciară); decizia nr. 236/1985; decizia nr. 446/1985; convenția încheiată la 15 martie 1991, procesul-verbal din 29 iulie 1991, procesul-verbal din 1 aprilie 2003, care probează schimbul de imobile și preluarea imobilului în litigiu, în patrimoniul intervenientei; H.G. nr. 866/2002, care confirmă inexistența bunului în patrimoniul Spitalului județean.

Acest lucru denotă aplicarea eronată, de către prima instanță, a hotărârii de guvern sus-menționate, în ceea ce privește deținătorul imobilului, și constatarea existenței legale a schimbului de imobile. Coroborate cu recunoașterile Direcției de Sănătate Publică și ale Consiliului local Gurasada, această motivare o privează pe intervenientă de dreptul de proprietate stabilit prin actele depuse la dosar.

Acțiunea nu este admisibilă în ceea ce privește terenul în suprafață de 5040 mp deoarece, în proprietatea statului, a trecut numai suprafața de 250 mp, prin decizia nr. 236/1985. Diferența de teren trecută în C.F. nr. 402 Gurasada, nr. top. 55, 56 este deținută de persoane particulare, posibil de Parohie, sau de vecinii imobilului. In acest caz, urmărirea terenului respectiv nu se putea face decât pe calea dreptului comun întrucât nu a fost preluat de către stat, ci se află în posesia unor persoane de drept privat.

Dacă imobilul-grădină ar fi fost la C.A.P., reclamantul avea posibilitatea să se îndrepte cu cerere la Comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991 pentru întreaga suprafață și Prefectului pentru suprafața de 250 mp, aferentă locuinței.

Instanța de fond, ca și cea de apel, nu au analizat apărările recurentei privind faptul că imobilul construcție, deținut în proprietate de către Parohie, este altul decât cel intabulat în C.F. 402 Gurasada, pe numele lui K.D. Imobilul existent, în prezent, în teren, este unul cu totul nou, ceea ce se putea proba cu expertiza în construcții solicitată de intervenientă.

În mod cu totul eronat și tară nicio probă, instanța a reținut că susținerea privind lipsa corespondenței structurale a imobilului cu cel înscris în cartea funciară nu are relevanță și că este neîndoielnică identitatea dintre imobilul solicitat de către reclamant și ceea ce există în fapt, identitate care nu este probată de nici un act. Asemenea afirmații înscrise într-un act oficial reprezintă un fals intelectual, acoperit fără argumente, de către instanța de apel.

Nelegală este și afirmația din hotărâre că actul numit „convenție" ar reprezenta o hotărâre unilaterală a Consiliului parohial când, în realitate, schimbul s-a produs printr-un număr de trei acte, toate semnate de autoritățile în litigiu.

Hotărârea cuprinde afirmații iluzorii și inutile, în sensul că dispensarul uman corespunde unei necesități sociale, fiind ignorat efortul membrilor Parohiei la realizarea construcției.

De asemenea, instanța s-a antepronunțat în privința îmbunătățirilor de 60% , deși, în dispozitivul hotărârii, a disjuns precizarea cererii de acordare a despăgubirilor.

Instanța de fond a făcut confuzie de concepte juridice în legătură cu calitatea de detentor precar a intervenientei, cu toate că aceasta a demonstrat dreptul de proprietate dobândit pe bază de acte oficiale, necontestate și neanulate.

p n ă de îSingura motivare pe care a realizat-o instanța, în privința obligării Primarului la restituirea în natură, se raportează nu la temeinicia dreptului reclamantului, ci la netemeinicia cererii de intervenție, fiind nemotivată dispoziția de obligare a Primarului la emiterea dispoziției de restituire.

Instanța de fond a acordat plus petita reclamantului, pentru motivele deja prezentate. Totodată, acesta a fost obligat la restituirea sumei de 35.500 lei, deși nu a existat un asemenea petit, nu s-a arătat în favoarea cui se acordă această sumă, hotărârea neputând fi executată în lipsa menționării creditorului.

În ultimul alineat al sentinței nr. 432/2007 se face o corelare între cele două imobile, de la nr. 5 și nr. 6, fără a se dispune nimic în privința acestora și fără o logică de argumentare. Nu se arată cine a solicitat despăgubiri, cine a revendicat imobilul de la nr. 6 și se afirmă că acțiunea de restituire a imobilului de la nr. 5 nu are legătură cu imobilul de la nr. 6.

Totodată, se afirmă, fără nicio probă, că nu există legătură între cererea de despăgubiri pentru îmbunătățiri și acțiunea reclamantului, motiv pentru care s-a disjuns cererea de despăgubiri, acordându-i-se acestuia plusul de valoare pe care intervenienta l-a adus imobilului din Gurasada, înscris în C.F. nr. 402.

In concluzie, este nelegală disjungerea cererilor formulate de intervenienta, care sunt strâns legate de fondul raportului de drept dedus judecății.

În mod eronat și cu depășirea puterii judecătorești, instanța a dispus ca Primarul să emită dispoziție de restituire în natură, subrogându-se, astfel, în obligațiile reglementate de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru persoana deținătoare a imobilului.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dosar, au depus întâmpinare intimații Consiliul local al comunei Gurasada și Primarul comunei Gurasada, recurentul-reclamant la recursul declarat de intervenienta și Parohia Ortodoxă Gurasada față de recursul declarat de reclamant, solicitându-se, în esență, respingerea celor două recursuri.

De asemenea, Spitalul județean de Urgență Deva a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții.

Analizând decizia civilă criticată, în raport de criticile formulate prin cele două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, deși acesta invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținerile sale nu se pot încadra în acest motiv de nelegalitate.

Potrivit dispozițiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor.

Criticile formulate de recurentul-reclamant, astfel cum au fost prezentate, vizează greșita reținere a situației de fapt referitoare la încasarea, de către antecesorul său, a despăgubirilor cuvenite în urma preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, în raport de mențiunile din înscrisurile depuse la dosar.

Recurentul tinde la reaprecierea situației de fapt, susținând că, în realitate, ar fi încasat doar suma de 126.200 lei vechi, nefiind primită suma de 35.500 lei, de către K.D.

Aceste critici nu pot fi analizate de prezenta instanță, față de structura actuală a recursului, care nu mai permite examinarea situației de fapt, în raport de probele administrate în cauză, motivul de casare care îi permitea o asemenea analiză fiind, în prezent, abrogat (art. 304 pct. 11 C. proc. civ., abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 13 8/2000).

Cum dezvoltarea motivelor prezentate de recurent nu permite încadrarea acestora în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și nici nu există motive de ordine publică, care să fie examinate din oficiu, în condițiile art. 306 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va constata nul recursul declarat de reclamant, avându-se în vedere și dispozițiile art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1).

În ceea ce privește recursul declarat de către intervenientă, mai întâi trebuie precizat că susținerile acestei părți vor fi examinate din perspectiva art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 fiind invocat, în mod formal, deoarece cererea de recurs nu conține critici privind schimbarea naturii sau a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al unui act juridic, de către instanța de apel, prin interpretarea greșită a acestui act.

Recurenta invocă, printre altele, în cadrul motivelor prezentate la pct. II din cerere, că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu printr-un schimb intervenit în urma încheierii mai multor acte juridice, făcând referire la natura înscrisului întocmit la 15 martie 1991 și intitulat „convenție". Aceste motive nu pot fi verificate însă din perspectiva motivului de recurs amintit întrucât vizează modul de interpretare a actului respectiv, realizat de către instanța de fond, iar nu de către Curtea de Apel, prin decizia recurată. Or, obiectul recursul nu poate fi reprezentat decât de hotărârea instanței de apel, în condițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

De altfel, toate susținerile recurentei, menționate la pct. II din cerere, se referă la pretinse greșeli de judecată ale instanței de fond, partea făcând mențiune expresă în legătură cu erori cuprinse în sentința civilă nr. 432 din 2 noiembrie 2007 a Tribunalului Hunedoara, astfel încât aceste critici nu vor fi avute în vedere de către Înalta Curte, pentru argumentele deja expuse.

Singurele aspecte ce vor fi verificate de instanța de recurs, dintre cele menționate la pct. II, vor fi cele în legătură cu eventuale nereguli săvârșite de instanța de apel, între asemenea critici încadrându-se cele privind modalitatea de soluționare a excepțiilor tardivității și inadmisibilității acțiunii principale, cu privire la care s-a invocat și insuficienta motivare realizată de Curte, prin decizia recurată, precum și cele referitoare la lipsa de identitate între imobilul deținut de Parohie și cel intabulat în C.F. 402 Gurasada, pe numele autorului reclamantului, K.D.

Având în vedere aceste precizări, analizând decizia civilă recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de Parohia Ortodoxă Gurasada este nefondat, pentru următoarele considerente:

În esență, Curtea de Apel a motivat în drept, raportat la dispozițiile art. 7, art. 9 și art. 12 din Legea nr. 10/2001, soluția de respingere a apelurilor declarate în cauză și de menținere a dispozițiilor primei instanțe, de obligare a Primarului comunei Gurasada să emită dispoziție de restituire în natură a imobilului în litigiu, cu obligarea reclamantului de a restitui suma de 35.500 lei, încasată cu titlu de despăgubiri, la data preluării bunului în proprietatea statului, în valoare actualizată.

De asemenea, a făcut referire și la dispozițiile art. 19 din aceeași lege, a căror aplicare a înlăturat-o, în speță, față de situația de fapt reținută în legătură cu imobilul pretins.

Curtea de Apel a făcut trimitere și la dispozițiile art. 55 C. proc. civ., în ceea ce privește soluția Tribunalului, de disjungere a unor cereri din cadrul intervenției formulate de Parohie, pe care a considerat-o corectă față de argumente care se regăsesc în textul de lege respectiv și care justifică măsura disjungerii, privind întârzierea în judecata acțiunii principale, determinată de judecarea împreună a acestei acțiuni și a cererii de intervenție. De asemenea, instanța de apel a arătat că cele două cereri nu au o legătură intrinsecă, deducându-se, astfel, din motivare, că, în cazul unei astfel de legături, s-ar fi impus soluționarea concomitentă a acestora.

În concluzie, dispozițiile esențiale ale sentinței, menținute prin respingerea apelurilor, au fost argumentate în drept, astfel încât nu se poate reține absența temeiurilor juridice ale deciziei recurate. Instanța nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor folosite de apelantă în dezvoltarea unui motiv de apel, ci este îndreptățită să grupeze aceste argumente, pentru a le răspunde printr-un considerent comun.

Pe de altă parte, argumentele insuficiente ale Curții de Apel, în rezolvarea anumitor aspecte invocate de către intervenientă, prin motivele de apel, vor fi completate prin considerentele prezentei instanțe, condiționat de legalitatea deciziei atacate din perspectiva chestiunilor juridice respective.

Astfel, instanța de apel nu a considerat că notificarea formulată de reclamant nu trebuia adresată deținătorului imobilului, ci că acest deținător, în sensul prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu este intervenientă, care are doar calitatea de detentor precar al bunului solicitat. A mai arătat că reclamantul a înregistrat cererea privind imobilul în litigiu la unitatea deținătoare a bunului, de la data notificării, unitate care s-a schimbat pe parcurs, în final fiind corect stabilită obligația Primarului comunei Gurasada de a acorda măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, față de aflarea imobilului în administrarea comunei.

De asemenea, Curtea de Apel a arătat că intervenientă are doar calitatea de „detentor precar" al bunului deoarece nu justifică existența dreptului de proprietate în patrimoniul său, pretins a fi dobândit prin schimb, întrucât actele de proprietate, analizate temeinic de prima instanță, nu justifică existența unui asemenea drept în favoarea Parohiei.

Față de considerentele instanței de apel, prezentate mai sus, nu se poate vorbi despre o nemotivare a deciziei recurate, din perspectiva persoanei abilitate de lege să soluționeze notificarea, ci de o motivare de sinteză, care răspunde motivului de apel în legătură cu aspectul menționat.

In ceea ce privește argumentele referitoare la nedovedirea dreptului de proprietate dobândit prin schimb, de către intervenientă, Curtea de Apel a arătat că, sub acest aspect, prima instanță a realizat o analiză temeinică a înscrisurilor depuse la dosar, în urma căreia a concluzionat în sensul inexistenței unui asemenea drept în patrimoniul părții sus-menționate. Ca atare, Curtea și-a însușit întreaga situație de fapt și concluziile juridice stabilite de Tribunal, în legătură cu susținerile intervenientei privind dreptul invocat, pe care, de altfel, le-a și redat pe parcursul considerentelor deciziei recurate, reluarea expunerii în legătură cu rezultatul interpretării actelor depuse la dosar în susținerea dreptului de proprietate invocat de aceasta fiind pur formală.

Pe de altă parte, în completarea acestei argumentări, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o corectă aplicare a legii, față de cele reținute în fapt.

Într-adevăr, obligată să soluționeze o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care se solicită restituirea în natură a unui imobil sau măsuri reparatorii prin echivalent, este unitatea deținătoare a bunului respectiv sau, în cazurile prevăzute de lege, entitatea învestită cu soluționarea notificării [art. 22 alin. (1) cu referire la art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală].

„Unitate deținătoare" a imobilului cerut prin notificare nu înseamnă deținătorul „în fapt" al bunului, ci un „deținător" în sens juridic, astfel cum este definit în preambulul Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007 și care reiau conținutul noțiunii respective, astfel cum este redat în normele metodologice inițiale, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

Astfel, „unitate deținătoare", în sensul legii, este fie entitatea cu personalitate juridică, care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la bun, fie entitatea cu personalitate juridică, care are înregistrat imobilul în patrimoniul său, indiferent de titlu.

Recurenta nu face parte din categoria entităților sus-menționate, față de situația de fapt reținută în speță, de instanțele anterioare, în sensul că actele depuse la dosar nu dovedesc dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, pretins a fi dobândit prin schimb. Concluzia instanței de apel, cu privire la nedovedirea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul recurentei, nu poate fi reapreciată în recurs deoarece ar implica examinarea probelor administrate în cauză, ceea ce nu se mai poate realiza în faza recursului, față de abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. De asemenea, nu s-a reținut în cauză nici existența unui alt drept, care să confere acestei părți abilitarea de a se pronunța asupra măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului pentru imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel încât, în mod corect, Curtea de Apel a constatat că intervenienta nu este un deținător legal al bunului și nu trebuia notificată pentru a se pronunța cu privire la pretențiile notificatorului.

În ceea ce privește excepțiile tardivității și inadmisibilității acțiunii, instanța de apel a arătat că acestea sunt fără suport, având în vedere situația de fapt reținută mai sus și procedura urmată de reclamant, dovedită prin actele depuse la dosar.

Nu se poate reține o nemotivare a celor două excepții, instanța de apel procedând la o argumentare sintetică și implicită, prin raportare la cele deja constatate de această instanță.

În completarea considerentelor de mai sus, Înalta Curte constată că modalitatea de soluționare a celor două excepții este rezultatul unei corecte aplicări a dispozițiilor incidente în materie.

Recurenta a invocat tardivitatea acțiunii, determinat de absența notificării acestei părți, în prezent, termenul de înregistrare a unei asemenea cereri fiind împlinit, față de data comunicării de către Primăria comunei Gurasada, către reclamant, a deținătorului imobilului. Au fost, astfel, încălcate, susține recurenta, dispozițiile art. 22, art. 25, art. 27 și art. 28 din Legea nr. 10/2001.

Reluând, în parte, aceleași argumente, Parohia arată că, nefiind sesizată această instituție cu notificare, acțiunea reclamantului este și inadmisibilă, dar și introdusă împotriva unor persoane care nu justifică legitimare procesuală pasivă, în speță, pârâții chemați în judecată nedovedind o asemenea calitate.

Recurenta a invocat inadmisibilitatea acțiunii și raportat la suprafața de teren pentru care Primarul comunei Gurasada a fost obligat la emiterea dispoziției de restituire, și anume suprafața de 5040 mp, deși în proprietatea statului a trecut, prin decizia nr. 236/1985, doar suprafața de 250 mp, restul terenului aflându-se în deținerea unor persoane particulare, posibil și a Parohiei; în consecință, împotriva acestora ar fi trebuit promovată o acțiune pe calea dreptului comun.

Față de cele deja prezentate, Înalta Curte nu poate reține o tardivitate a acțiunii, determinată de încălcarea dispozițiilor art. 22, art. 25, art. 27 și art. 28 din Legea nr. 10/2001, întrucât, nefiind unitate deținătoare a imobilului în litigiu, în sensul juridic reglementat de această lege, intervenienta nu trebuia notificată pentru restituirea bunului, iar termenul de depunere a notificării nu se calculează în raport de comunicarea făcută reclamantului privind pretinsul deținător al imobilului în persoana Parohiei Gurasada, prin adresa nr. 1123 din 26 noiembrie 2004, emisă de Primărie.

Verificarea depunerii în termen a notificării se realizează în raport de unitatea deținătoare a bunului sau, dacă aceasta nu este cunoscută, notificarea se trimite primăriei în a cărei rază teritorială este situat bunul, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sens în care reclamantul a și procedat, respectând termenul prevăzut în același text de lege cu referire la art. 22 alin. (1), astfel cum a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109 și nr. 145/2001 (notificarea a fost înregistrată la Primăria Gurasada la 6 august 2001, termenul limită de depunere fiind 14 februarie 2002).

In urma relațiilor comunicate reclamantului de către Primărie, privind aflarea imobilului în administrarea Centrului de Sănătate Ilia, prin adresa nr. 830 din 15 august 2001, reclamantul s-a adresat acestei instituții în vederea obținerii bunului, care a menționat în decizia nr. 630 din 15 iulie 2002, că este de acord cu restituirea.

Ulterior, față de schimbările intervenite în legătură cu deținătorul juridic al bunului, reclamantul a sesizat diverse instituții care ar fi putut invoca un drept în legătură cu imobilul respectiv, revenind, în final, cu aceeași solicitare la Primăria Gurasada, care i-a comunicat că nu are în patrimoniu acest bun, ceea ce a determinat promovarea acțiunii cu care a fost învestit Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. 437/2005, din 17 ianuarie 2005.

Nu se poate vorbi, în consecință, despre o tardivitate a cererii de chemare în judecată, în condițiile în care, sesizând, în termen, cu notificare, Primarul comunei Gurasada, reclamantul s-a aflat în situația în care nu a primit nicio rezolvare pretențiilor sale, deși, de la data înregistrării notificării, trecuseră aproximativ 4 ani. Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel a considerat că notificarea reclamantului a urmat cursul legal, față de situația juridică a imobilului.

În concluzie, nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor legale menționate mai sus întrucât respectarea termenului de formulare a notificării, cum deja s-a arătat, trebuia verificată în raport cu instituțiile implicate, din punct de vedere juridic, în procedura de soluționare a cererii reclamantului, ceea ce s-a și făcut, iar nu cu intervenienta, care era un deținător în fapt al bunului.

Pentru aceleași argumente, nu se poate considera că acțiunea este inadmisibilă și nici că ar fi introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, atât timp cât, în final, s-a stabilit că bunul se află în patrimoniul comunei Gurasada, chemată în judecată, în calitate de pârâtă, reprezentată de Primar. In ceea ce privește pe ceilalți trei pârâți, respectiv Direcția de Sănătate Publică a județului Hunedoara, Spitalul Județean Hunedoara și Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor, prin D.G.F.P. Hunedoara, prima instanță a respins acțiunea îndreptată împotriva acestora, tocmai pe considerentul că nu dețin imobilul în litigiu, și, ca atare, nu pot fi implicate în procedura de acordare a măsurilor reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, ceea ce echivalează cu punctul de vedere al recurentei pe acest aspect. Decizia Curții de Apel nu este criticabilă din această perspectivă deoarece nu a adus nicio schimbare în soluția primei instanțe, inclusiv în ceea ce privește respingerea acțiunii față de cei trei pârâți menționați.

Argumentul inadmisibilității acțiunii, determinat de solicitarea unei suprafețe mai mari, în opinia recurentei decât cea preluată de stat de la autorul reclamantului, este neîntemeiat.

Astfel, întinderea bunului pentru care persoana îndreptățită solicită măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 nu reprezintă o problemă de admisibilitate a acțiunii, ci de temeinicie a pretențiilor reclamantului. Admisibilitatea vizează, în esență, chestiuni de legalitate a sesizării instanței sau de îndeplinire a condițiilor de exercițiu ale formei procedurale alese de parte, în timp ce întinderea dreptului cu privire la care se solicită acordarea reparației prevăzute de lege constituie un aspect de fond al respectivului demers judiciar.

În acest sens, Înalta Curte constată că prima instanță, prin sentința menținută de Curtea de Apel, nu a stabilit întinderea suprafeței de teren pentru care a dispus obligarea Primarului comunei Gurasada să emită dispoziție de restituire în natură, ci a stabilit această obligație pentru unitatea deținătoare, în ceea ce privește imobilul situat în Gurasada, înscris în C.F. nr. 402, nr. top. 55, 56, în care figura înscris inițial autorul reclamantului și, ulterior, Statul Român, în urma preluării bunului. Nici în notificarea formulată de reclamant (fila 3 dosar 437/2005) nu apare indicată suprafața de teren pretinsă, astfel încât nu rezultă că obligația de emitere a dispoziției de restituire s-ar fi realizat pentru o anumită suprafață, ci pentru imobilul cu care autorul reclamantului figura înscris în cartea funciară.

A verifica în recurs care sunt dimensiunile terenului înscris în C.F. și dacă depășesc suprafața preluată de stat ar însemna efectuarea unor verificări de fapt, incompatibile cu structura acestei căi de atac, în condițiile art. 162 teza finală C. proc. civ.

De asemenea, în măsura în care, în concret, dispoziția de restituire în natură ce urmează a fi emisă de primar va aduce atingere drepturilor unor terțe persoane, cei interesați au posibilitatea de a-și le valorifica, în condițiile dreptului comun.

Criticile privind motivarea străină de regulile procedurale și cu încălcarea principiului disponibilității, în ceea ce privește acordarea de plus petita, sunt neîntemeiate.

Astfel, Curtea de Apel a argumentat că prima instanță nu a depășit limitele de învestire prin cererea de chemare în judecată întrucât emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului către reclamant este condiționată de obligația legală de a restitui despăgubirile încasate cu ocazia preluării, în condițiile art. 12 din Legea nr. 10/2001.

Considerentul juridic sus-prezentat este în strânsă legătură cu admiterea cererii reclamantului și are suport juridic în textul de lege mai sus menționat, așa încât nu se poate considera străin de natura pricinii.

De asemenea, nu se poate considera că instanța de apel a interpretat greșit principiul disponibilității atunci când a menținut soluția primei instanțe, în ceea ce privește obligarea reclamantului la restituirea sumei respective deoarece nu era necesară formularea unei cereri exprese în acest sens, din partea persoanei interesate. Admiterea cererii reclamantului și obligarea Primarului comunei Gurasada să emită dispoziție de restituire în natură a bunului are drept consecință legală obligarea acestuia la restituirea despăgubirilor primite pentru imobilul preluat în mod abuziv, astfel încât decizia recurată este dată cu interpretarea corectă a art. 12 din Legea nr. 10/2001.

Referitor la obligarea Primarului de a emite dispoziție de restituire în natură, deși reclamantul a solicitat dispunerea de către instanță a restituirii în natură, prin hotărârea pronunțată, aceasta nu reprezintă un caz de extra petita (iar nu de plus petita, cum greșit a susținut recurenta), adică o încălcare a principiului disponibilității deoarece atât cererea reclamantului, cât și dispoziția instanței, au aceeași finalitate, reclamantul fiind singurul în măsură să invoce un eventual prejudiciu cu privire la dispoziția instanței, sens în care acesta nu a procedat.

Menționarea deciziei pronunțate în interesul legii nr.XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost făcută de Curtea de Apel pentru a răspunde la motivul de apel invocat de intervenientă în legătură cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, iar nu pentru a argumenta de ce nu s-a reținut plus petita. Decizia respectivă are legătură cu critica apelantei deoarece aceasta a invocat substituirea primei instanțe în atribuțiile unității deținătoare a imobilului, doar aceasta fiind abilitată să emită o asemenea decizie sau dispoziție, în opinia intervenientei. Decizia în interesul legii este relevantă, în răspunsul Curții la acest motiv de apel, întrucât explică, fundamentat pe principiul plenitudinii de competență a instanței de judecată, argumentele pentru care aceasta poate să soluționeze, pe fond, nu numai contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a cererii de restituire în natură a unui imobil preluat abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului entității învestite cu soluționarea notificării, de a răspunde pretențiilor respective.

Nu se poate reține nici o lipsă de argumentare în ceea ce privește critica referitoare la restituirea în natură a unui imobil cu totul nou față de cel înscris în C.F. pe numele autorului reclamantului deoarece Curtea a arătat că nu este incident art. 19 din Legea nr. 10/2001, cererea intervenientei privind recuperarea investițiilor efectuate la imobilul în litigiu neputând împiedica restituirea în natură a bunului către persoana îndreptățită, această formă de reparație fiind regula în materie.

Chiar dacă argumentarea instanței de apel nu este exprimată în detaliu, înlătură, în mod corect, incidența art. 19, chiar față de susținerile recurentei, care, firesc, urmează să fie și probate, privind evaluarea investiților efectuate la imobilul în litigiu, de peste 60 % din valoarea bunului.

Într-adevăr, cheltuielile pretins a fi efectuate de recurentă cu investițiile aduse imobilului nu se subsumează îndeplinirii cerințelor prevăzute de textul de lege sus-menționat, pentru a se acorda reclamantului măsuri reparatorii în echivalent, iar nu restituirea în natură.

Astfel, dispoziția legală se referă la adăugarea, pe orizontală și/sau verticală, în raport de forma inițială, a noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial sau a unor corpuri suplimentare de sine-stătătoare, acestea din urmă neîmpiedicând oricum restituirea în natură către persoana îndreptățită a suprafeței deținute în proprietate la data preluării bunului de către stat.

Nu s-a reținut, în fapt, existența unor asemenea construcții realizate de recurentă, astfel încât despăgubirile solicitate de aceasta nu pot afecta forma de reparație cuvenită reclamantului, și anume restituirea în natură a imobilul în litigiu, urmând ca pretențiile intervenientei să fie judecate în dosarul disjuns.

De asemenea, nici critica privind nemotivarea, de către Curte, a greșitei soluții de disjungere, invocată de recurentă, în ceea ce privește soluția primei instanțe sub acest aspect, nu este întemeiată.

Dimpotrivă, instanța de apel a menționat două argumente importante pentru care a considerat că soluția de disjungere, pronunțată de Tribunal, este corectă, unul dintre acestea regăsindu-se, în mod expres, în dispozițiile art. 55 C. proc. civ. Curtea a arătat că cererile disjunse nu au o legătură intrinsecă cu acțiunea principală și, în plus, ar întârzia nejustificat soluționarea acesteia din urmă.

Argumentele Curții sunt date cu respectarea întocmai a dispozițiilor textului de lege enunțat mai sus deoarece, într-adevăr, judecarea cererilor disjunse, față de obiectul lor, presupune administrarea unui probatoriu complex, care ar determina, în mod inevitabil amânarea cauzei și, în consecință, soluționarea cu întârziere a acțiunii principale.

In plus, cererile disjunse nu se află într-o legătură atât de strânsă cu acțiunea principală încât să trebuiască a fi soluționate împreună, deoarece nu presupun administrarea acelorași probe, soluțiile nu se exclud reciproc, iar cererea în revendicare formulată de intervenientă vizează un alt imobil decât cel pentru care s-a dispus obligarea de emitere a dispoziției de restituire în natură, în favoarea reclamantului.

Ca atare, în mod corect, Curtea de Apel a menținut soluția primei instanțe, de disjungere în ceea ce privește o parte dintre cererile care compun intervenția formulată de Parohie, măsura de judecare distinctă reprezentând un act de bună administrare a justiției în cauza respectivă.

In ceea ce privește susținerile care vizează eventuale nereguli ale instanței de fond, în măsura în care nu au fost deja analizate, în completarea argumentării Curții de Apel, ele nu pot fi examinate de prezenta instanță deoarece hotărârea primei instanțe nu poate forma obiect de recurs decât dacă, se regăsește în decizia instanței de apel, criticată pentru greșeli pretins săvârșite de această din urmă instanță.

În concluzie, având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia atacată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale enunțate și analizate mai sus, fiind corect motivată, raportat la situația de fapt reținută în speță, motivare completată, de altfel, privind unele dintre aspectele criticate, și prin această decizie .

Pentru aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientă împotriva deciziei Curții de Apel, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 7 și 9 din cod.

In ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive, invocată de Spitalul Județean Hunedoara, prin întâmpinarea depusă în dosarul de recurs, instanța nu se va pronunța asupra acestei excepții, față de soluția primei instanțe, menținută de Curtea de Apel, prin care s-a respins acțiunea reclamantului formulată împotriva acestui pârât, tocmai determinat de faptul că unitatea deținătoare a imobilului, alta decât pârâtul menționat, trebuie să soluționeze notificarea în sensul stabilit de Tribunal.

Cum această dispoziție este dată în sensul celor invocate prin întâmpinare, de Spitalul Județean, nefiind atacată de părțile interesate și intrând, astfel, în puterea de lucru judecat, nu poate fi rediscutată în dosarul de recurs.

Conform art. 316 cu referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenți, ca părți căzute în pretenții, la plata sumei de 2638,90 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți Primarul comunei Gurasada și Consiliul local al comunei Gurasada, reprezentând onorariu de avocat și cheltuieli de transport, potrivit înscrisurilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul K.P. împotriva deciziei civile nr. 70A din 3 aprilie 2008 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenienta Parohia Ortodoxă Gurasada împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurenți la plata sumei de 2638,90 lei cheltuieli de judecată către intimații pârâți Primarul comunei Gurasada și Consiliul Local al comunei Gurasada.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 decembrie 2008.