Inapplicability of material error remedy to legal characterization of amicable agreement as civil obligation in arbitration context

Asupra contestației în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Ministerul Finanțelor Publice, în contradictoriu cu intimata SC U. SA, a solicitat pe calea contestației în anulare, retractarea deciziei comerciale 245 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ.

Contestatoarea susține că cererea este admisibilă întrucât privește o hotărâre pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de recurs, este formulată în termenul prevăzut de art. 319 și este susceptibilă de executare silită.

În motivarea contestației se susține existența unei erori materiale și anume caracterizarea acordului amiabil drept izvor de drepturi și obligații în lipsa unei hotărâri de expedient pronunțată de tribunalul Districtual New York.

Greșit instanța de recurs a analizat acordul amiabil ca pe o tranzacție întrucât acesta nu a produs efectele tranzacției, tribunalul pronunțându-se printr-o hotărâre care a obligat Statul Român la plata unor despăgubiri contractuale, iar demersurile de stingere a litigiului nu au constituit un mod de asumare voluntară a obligației de plată.

Contestația în anulare este nefondată și va fi respinsă.

Prin decizia atacată a fost admis recursul pârâtei SC U. SA împotriva deciziei 191 din 24 aprilie 2008 a Curții de Apel București, pe care a modificat-o în sensul că a respins apelul reclamantului Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței comerciale 5016 din 9 decembrie 2005 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a admis apelul pârâtei și pe fond schimbând în tot sentința a respins acțiunea.

Instanța de recurs a reținut că instanța arbitrală prin sentința din 26 martie 1984, a obligat pe H.C.N., ca vânzător în contractul de construcție de nave din 26 ianuarie 1980, încheiat cu societatea germană în comandită, la plata sumei de 6.000.000 mărci germane cu dobânzi de 8 % pe an începând cu 1 ianuarie 1981 până la data plății și la 72.000 dolari S.U.A. cheltuieli de arbitrare.

Calitatea H.C.N. de vânzător în nume propriu și pe cont propriu a fost recunoscută atât de Curtea de Arbitraj de pe lângă C.C.I. Paris prin sentința pronunțată la 26 martie 1984 cât și de Curtea de Apel din Paris cu prilejul pronunțării deciziei din 4 martie 1986 prin care se respinge cererea de anulare a sentinței arbitrale.

Niciuna din instanțele străine nu a reținut raporturile de prepușenie între Statul Român și H.C.N., astfel că intervenția statului în raporturile cu firma germană prin „Contractul amiabil” încheiat la 30 aprilie 1997 modificat prin adendumul din 20 august 1997 și lipsa apărărilor pe excepția peremptorie a prescripției extinctive a dreptului la acțiune (împlinit în 1987) în fața Tribunalului Districtual New York, a atras responsabilitatea acestuia pentru suma de 16.151 520 mărci germane, prin hotărârea din 1 decembrie 2000 a instanței americane.

Contestația în anulare în cazul prevăzut de art. 318 alin. (1) teza 1, „hotărârea dată a fost rezultatul unei greșeli materiale” trebuie interpretată restrictiv cu privire numai la erorile materiale de ordin procedural și nu la aprecierea situației de fapt sau la calificarea juridică a acesteia.

Greșeala materială constă în neobservarea de către instanță a unui act de procedură față de care nu s-a făcut nicio judecată.

Instanța de recurs a analizat „contractul amiabil” și a concluzionat că în baza lui Statul Român și-a asumat o obligație civilă imperfectă, de plată a unor datorii de mult prescrise, iar acțiunea în regus nu poate fi antrenată decât împotriva persoanelor culpabile de implicarea statului, care nu au înțeles să formuleze apărări.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 318, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondată, contestația în anulare declarată împotriva deciziei comerciale 245 din 29 ianuarie 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de Ministerul Finanțelor Publice București împotriva deciziei nr. 245 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2009.