Public officials' claim for post and pay-grade supplements barred by absence of quantified legal basis during suspension period

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A.M., A.V., A.A., B.G., B.P., B.N., ș.a., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, respectiv Laboratorul Central pentru Carantină Fitosanitară, obligarea la plata sumelor de bani reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare recunoscute de Legea nr. 188/1999, republicată, actualizate în raport cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 230 din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut, în esență, că Legea nr. 188/1999 a prevăzut în mod expres că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, actele normative în perioada de referință fiind O.U.G. nr. 92/2006 și O.G. nr. 2/2006.

A apreciat prima instanță că din prevederile acestor acte normative nu rezultă că cele două sporuri sunt reglementate într-un anumit procent.

Menționând cu titlu de exemplu situațiile prevăzute de art. 9 alin. (2) teza ultimă și art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004, precum și pe cele prevăzute de art. 6 alin. (3), (4) și (6) din O.G. nr. 2/2006, respectiv art. 6 alin. (3) și (4) din O.G. nr. 6/2007, prima instanță a conchis în sensul că cele două sporuri nu sunt drepturi de care beneficiază toți funcționarii publici, ci drepturi care se acordă de autoritatea publică angajatoare, în situația în care, în urma transferului, promovării ori a altor cazuri de modificare ale raporturilor de serviciu ale funcționarului public, trebuie să i se asigure creșterea salarială prevăzută de lege.

Reclamanții nu au probat că se află în situațiile specifice reglementate de prevederile legale, astfel încât nu sunt îndrituiți la cele două sporuri.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin prisma art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, recurentii-reclamanti susțin, în esență, că instanța de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004, apreciind că doar funcționarul public ce exercită cu caracter temporar o funcție publică corespunzătoare categoriei înalților funcționari publici beneficiază de suplimentul postului ocupat cu caracter temporar.

Au apreciat recurenții că motivarea instanței în sensul acestei reglementări nu are legătură cu cauza, nefăcând trimitere la suplimentul postului și la suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Aceste drepturi sunt reglementate strict de legea de bază, respectiv de Legea nr. 188/1999, iar potrivit prevederilor O.U.G. nr. 92-2004 sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele sau alte drepturi, salariile funcționarilor publici neputând face obiectul vreunei limitări sau renunțări, cu excepția reținerilor din salariu efectuate în conformitate cu prevederile legale.

Se mai precizează că drepturile în speță prevăzute atât de Legea nr. 188/1999 cât și de O.U.G. nr. 92/2004 au fost suspendate începând cu 01 ianuarie 2004, însă începând cu 01 ianuarie 2007 au reintrat în vigoare, fără ca funcționarul public să beneficieze de ele.

Noțiunea de suspendare presupune o încetare temporară a exercitării unui drept legiferat, fără a-i suprima însă existența, urmând ca după perioada stabilită de suspendare să poată fi reluat cursul firesc al exercițiului anterior început.

Analizând cauza, prin prisma motivelor de recurs, în raport cu dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 și art. 3041 C. proc. civ., precum și cu reglementările incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Într-adevăr, potrivit art. 31 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare:

„Art. 31. - (1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:

a) salariul de bază;

b) sporul pentru vechime în muncă;

c) suplimentul postului;

d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.

(3) Salarizarea funcționărilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".

Este necontestat faptul că dispozițiile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate în perioada 2004-2006, prin O.U.G. nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.

De asemenea, este adevărat că, potrivit art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziția afectată de suspendare reintră de drept în vigoare".

Insă, în cauză, dreptul la salariu al funcționarilor publici este reglementat în Secțiunea I din Capitolul 5 intitulat „Drepturi și îndatoriri" din Legea nr. 188/1999, iar potrivit art. 31 alin. (3) din aceeași lege, salarizarea se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare.

Or, în reglementările drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici în vigoare pentru perioada în care recurenții-reclamanți solicită plata drepturilor în calitate de funcționari public în cadrul autorității intimate, nu a fost prevăzut nici suplimentul postului și nici suplimentul corespunzător treptei de salarizare.

Astfel fiind, a admite teza recurenților și a obliga autoritatea să acorde suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, în procent de 25% pentru fiecare supliment, ar însemna ca instanța, în lipsa unor reglementări și criterii legale, să stabilească procentual cuantumul celor două sporuri.

Or, o asemenea situație echivalează cu depășirea limitelor puterii judecătorești limitate constituțional la aplicarea legii pozitive și substituirea autorității judecătorești în rolul ce revine puterii legislative, în speță de a adapta legea de salarizare a funcționarilor publici, ori în rolul ce revine puterii executive, respectiv de a emite norme de organizare a executării reglementărilor în litigiu.

Totodată, dreptul solicitat de reclamanți la plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, într-un cuantum care nu își găsește o justificare legală, nu reprezintă, în sensul jurisprudenței CEDO, o creanță care să poată fi calificată drept „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Susținerile recurenților relative la aplicarea în cauză a prevederilor art. 13 din O.U.G. nr. 92/2004 nu pot fi reținute, întrucât judecătorul fondului a analizată speța dedusă judecății prin prisma prevederilor legale incidente, situația reglementată de textul de lege amintit fiind menționată cu titlu de exemplu.

În consecință, în raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, este legală și temeinică, astfel că în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de A.M., A.V., ș.a., împotriva sentinței civile nr. 230 din 22 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 mai 2009.