Universal service contribution liability sustained despite partial illegality of underlying policy order

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 3 ianuarie 2005, reclamanta SC R.C.S. SA București a solicitat anularea Deciziei nr. 1340/EI din 26 noiembrie 2004 emisă de P.A.N.R.C. cu privire la obligația de plată a unei contribuții pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal în cuantum de 2.532.054.000 ROL.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că nu are obligația să contribuie la finanțarea serviciului de telefonie, deoarece nu are obligația de furnizor pentru prestarea serviciilor din sfera serviciului universal, nu are ca obiect principal de activitate serviciul de telefonie, nu a obținut licența de utilizare a resurselor de numerotație, iar cifra sa de afaceri provine nu numai din activitatea de televiziune prin cablu, dar și din alte activități incidente sau fără legătură cu domeniul telecomunicațiilor.

La data de 23 mai 2005, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 4.3.3 alin. (6) din Ordinul M.T.I. nr. 184 din 20 mai 2004 pentru aprobarea Documentului de politică și strategie privind implementarea serviciului universal în sectorul comunicațiilor electronice, motivând că prin această reglementare au fost încălcate dispozițiile art. 13 din Legea nr. 304/2003 și art. 9 din Legea nr. 21/1996, care prevăd competența A.N.R.C. de a stabili cuantumul contribuției, cu respectarea principiilor minimei atingeri aduse concurenței, proporționalității, nediscriminării și al liberei concurențe a agenților economici.

Prin sentința civilă nr. 1246 din 27 iunie 2005, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate invocată și de asemenea a admis acțiunea formulată de reclamantă, anulând Decizia nr. 1340/2004 emisă de P.A.N.R.C.

Recursul declarat de pârâta A.N.R.C. împotriva acestei sentințe a fost admis prin Decizia nr. 331 din 1 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și s-a dispus casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, cu motivarea că pentru soluționarea excepției de nelegalitate nu a fost citat emitentul actului administrativ și anume, M.C.T.I.

Prin încheierea din data de 6 septembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor pct. 4.3.3 alin. (6) din Documentul de politică și strategie privind implementarea serviciului universal în sectorul comunicațiilor electronice, aprobate prin Ordinul M.C.T.I. nr. 184/2004, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 12 și 13 din Legea nr. 304/2003, competența de a stabili cuantumul contribuției pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal aparține A.N.R.C. și nu M.C.T.I., care poate stabili doar anumite politici și strategii, precum și principii generale.

Recursurile declarate împotriva acestei încheieri de A.N.R.C. și de M.C.T.I. au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 1886 din 30 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 2392 din 8 octombrie 2007, prin care a admis acțiunea și a anulat Decizia n. 1340/EI din 26 noiembrie 2004 a P.A.N.R.C., reținând că decizia atacată este nelegală în privința determinării contribuției reclamantei, ca urmare a nelegalității Ordinului M.C.T.I. nr. 184/2004, constatată prin hotărârea judecătorească irevocabilă de admitere a excepției de nelegalitate.

Instanța de fond a respins celelalte motive de nelegalitate invocate în acțiune, reținând că reclamanta este furnizor de rețele publice de comunicații electronice, potrivit definiției prevăzute în art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 304/2003 și în consecință, această calitate este suficientă pentru a se stabili obligația sa de finanțare a serviciului universal. De asemenea, instanța de fond a considerat în raport de dispozițiile legale incidente în cauză că pârâta a determinat corect cuantumul contribuției față de întreaga cifră de afaceri a furnizorului din anul precedent, fără a se ține seama de domeniul sau de natura activităților desfășurate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.R.C., solicitând casarea hotărârii și pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut că instanța de fond nu a analizat legalitatea deciziei atacate în funcție de actele normative în baza cărora a fost emisă, considerând în mod eronat că admiterea excepției de nelegalitate pentru unul din aceste temeiuri și anume, Ordinul M.C.T.I. nr. 184/2004, determină în mod automat anularea actului contestat.

Cu referire la dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, s-a arătat că sancțiunea care se aplică în cazul admiterii excepției de nelegalitate cu privire la un act administrativ este înlăturarea efectelor lui în cauză și nu anularea actului subsecvent, cum eronat a reținut instanța de fond.

Din acest motiv, recurenta a arătat că legalitatea deciziei atacate trebuia analizată prin raportare la următoarele acte normative în baza cărora a fost emisă: Legea nr. 304/2003 care instituie dreptul de acces la serviciul universal și Decizia nr. 1074/2004 emisă de P.A.N.R.C., în baza acestei legi.

Astfel, s-a susținut că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile art. 33 alin. (1) lit. a) din Decizia nr. 1074/2004 a P.A.N.R.C., care prevăd modul de determinare a contribuției, în procent de 0,8% și respectiv, de 0,5% din cifra de afaceri a anului anterior înregistrată de furnizorii în sarcina cărora s-a stabilit obligația.

În consecință, recurenta a arătat că modalitatea de calcul a contribuției stabilită prin Decizia nr. 1074/2004 este aceeași cu aceea prevăzută în dispozițiile Ordinului M.C.T.I. nr. 184/2004 considerate nelegale prin admiterea excepției de nelegalitate și înlăturarea aplicării lor nu a lipsit de temei juridic Decizia nr. 1340/EI din 26 noiembrie 2004 privind obligația intimatei de a plăti contribuția pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de dispozițiile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:

Decizia nr. 1340/EI din 26 noiembrie 2004 a P.A.N.R.C. a fost emisă în baza dispozițiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 304/2003 pentru serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile de comunicații electronice, a dispozițiilor pct. 4.3.3 din Documentul de politică și strategie privind implementarea serviciului universal în sectorul comunicațiilor electronice, aprobat prin Ordinul M.C.T.I. nr. 184/2004 și a dispozițiilor art. 33 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) și 2, art. 39 din Decizia nr. 1074/2004 emisă de P.A.N.R.C. cu privire la implementarea serviciului universal în sectorul comunicațiilor electronice.

Excepția de nelegalitate a fost admisă prin încheierea din 6 septembrie 2006 a Curții de Apel București numai cu privire la Ordinul M.C.T.I. nr. 184/2004 și nu a produs efecte juridice în privința aplicării celorlalte acte normative care au constituit temeiul juridic al deciziei contestate în cauză.

Instanța de fond a anulat în mod greșit Decizia nr. 1340/EI din 26 noiembrie 2004 ca o consecință a nelegalității Ordinului M.C.T.I. nr. 184/2004, fără a avea în vedre că baza legală a deciziei contestate include și dispozițiile Legii nr. 304/2003 și ale Deciziei nr. 1074 a P.A.N.R.C. care prevăd competențele autorităților publice în domeniul serviciului universal, obligația furnizorilor de rețele de comunicații electronice și furnizorilor de servicii de comunicații electronice de a contribui la compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal, precum și criteriile de determinare a contribuțiilor individuale.

Conform reglementării din cele două acte normative, în anul 2004, titularii obligației de plată a contribuției pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal sunt furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de telefonie destinate publicului, care au înregistrat în anul 2003 o cifră de afaceri mai mare sau egală cu 3.000.000 euro.

Instanța de fond a constatat că intimata este titulară a obligației de plată a contribuției pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal, că prin decizia contestată au fost respectate regulile de calculare a costului net, mecanismul de compensare a costului net și principiul constituțional al neretroactivității legii, respingând ca neîntemeiate aceste motive de nelegalitate invocate prin cererea de chemare în judecată, iar împotriva soluției astfel pronunțate nu s-a exercitat calea de atac a recursului.

În consecință, Decizia nr. 1340/EI din 26 noiembrie 2004 a P.A.N.R.C. este legală, atât sub aspectul conformității cu prevederile Legii nr. 304/2003 și ale Deciziei nr. 1074/2004, cât și în ceea ce privește existența și întinderea obligației intimatei de a plăti contribuția pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal pentru anul 2004.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și pe fond, va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC R.C.S. SA ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.C. împotriva sentinței civile nr. 2392 din 8 octombrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și în fiind respinge acțiunea formulată de SC R.C.S. SA, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2009.