Attempted Aggravated Murder vs. Grave Bodily Harm: Intent to Kill and Life-Threatening Injury from Vital Stabbing in Public

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Tribunalul Iași prin sentința penală nr. 327 de la 29 mai 2008 a hotărât condamnarea inculpatului G.N. la pedeapsa de 4 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen.

S-au aplicat inculpatului prevederile art. 71 C. pen. și 64 lit. a) și b) C. pen.

S-a confiscat de la inculpat un cuțit - corp delict folosit la săvârșirea infracțiunii.

Inculpatul a fost obligat să achite părții civile M.I. 2000 lei daune materiale și 4000 lei daune morale și părții civile Spitalul de Pneumoftiziologie Iași cheltuieli de spitalizare. Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

La data de 14 martie 2005, în jurul orelor 11,00 partea vătămată M.I. (în vârstă de 36 de ani) și tatăl său M.N. (în vârstă de 78 de ani), l-a observat din locuința lor, situată la circa 300 m mai la vale, pe inculpat lucrând la demontarea gardului de lemn care despărțea terenul lor agricol de proprietatea acestuia.

Inculpatul G.N. înlocuia gardul de lemn vechi cu un gard din plasă de sârmă, intrând cu șpalierii de beton cu 2 m în terenul proprietate a părții vătămate.

M.I. și M.N. au venit pe terenul lor, în dreptul gardului de lemn care le despărțea proprietățile și i-au cerut inculpatului să nu mai continue înlocuirea gardului, deoarece haturile au fost delimitate în 1993 și nu mai există niciun act care să schimbe acea delimitare.

După o scurtă ceartă, inculpatul a plecat să anunțe primarul comunei sau organele de poliție, însă nu a găsit pe nimeni.

În timp ce era plecat, la locuința lui G.N. a venit martorul M.D., care fusese chemat de dimineață de către inculpat pentru a-l ajuta la mutarea gardului și a găsit în curtea locuinței inculpatului pe socrul acestuia, B.M., partea vătămată și tatăl său, aflându-se în continuare pe terenul lor, după gardul de lemn despărțitor.

Întrebând unde este G.N., aceștia i-au răspuns că a plecat la Primărie pentru a stabili cum este hatul între cele două proprietăți.

Inculpatul G.N. a venit imediat, din deal și fiind în drum, i-a spus lui M.N. să plece acasă că nu are treabă cu el, apoi a scos un cuțit cu mânerul din lemn și lungimea lamei de 11,5 cm pe care îl avea asupra lui și i-a zis lui M.I.: „vino încoace, că te tai!”

M.I. a sărit gardul grădinii proprii spre drum, oprindu-se la circa 10 m de inculpat, dar văzând că acesta are cuțitul în mână, a sărit înapoi, a luat un par din grădina sa și s-a întors în drum, cei doi mergând unul spre altul.

Inculpatul G.N. i-a aplicat o lovitură cu cuțitul, pe care M.I. a încercat să o pareze cu mâna dreaptă, fiind tăiat la degetul mic, apoi a încercat să-l lovească el cu piciorul drept pe inculpat, dar a fost înțepat u cuțitul în coapsa dreaptă, după care s-a întors cu spatele, încercând să fugă la vale, dar a fost ajuns de inculpat și lovit în partea dreaptă a pieptului, din spate, sub mamelonul drept.

În acest timp, tatăl inculpatului, M.N. a luat o furcă din grădină și a ieșit în drum, prin curtea inculpatului, pe lângă gardul de la drum al grădinii sale și gardul despărțitor al vecinătăților (neputând sări gardul dinspre drum, ca fiul său, datorită vârstei) și a încercat să-l lovească din spate pe inculpat.

Imediat a iești din curtea inculpatului și socrul acestuia, B.M., care l-a ajuns pe M.N. chir în momentul în care acesta ridicase furca pentru a lovi pe inculpat și i-a smuls-o din mână.

Partea vătămată M.I. a mai mers circa 100 m la vale și a ajuns în dreptul locuinței lui G.G., a intrat în grădina acestuia, strigând după ajutor.

Din curtea locuinței acestuia a ieșit martora M.A., care a alergat la locuința lui M.I. și a anunțat-o pe soția acestuia, M.L., apoi, împreună, l-au susținut și adus la locuința proprie pe M.I.

După ce soția părții vătămate a sunat la dispensarul medical din comună, au venit medicul și asistenta dispensarului care i-au dat primele îngrijiri, apoi au sunat la Serviciul de Ambulanță Iași, iar ambulanța l-a transportat pe M.I. la Spitalul de Pneumoftiziologie Iași, unde a stat internat până la data de 28 martie2005.

Tribunalul, examinând actele și lucrările dosarului a reținut următoarea situație de fapt:

Pe fondul unor neînțelegeri mai vechi legate de delimitarea terenurilor deținute de părți, în ziua de 14 martie 2005 între familia părții vătămate și cea a inculpatului a reizbucnit o nouă ceartă în momentul în care gardul despărțitor a fost demontat de inculpat și înlocuit cu unul nou.

În acest context, familia M. i-a solicitat inculpatului să înceteze lucrările la gard și să nu avanseze cu șpalierii în interiorul proprietății sale pentru că măsurătorile au fost efectuate de Comisia locală de fond funciar în anul 1993 când i-a fost eliberat titlu de proprietate și a fost pusă în posesie.

După o discuție în contradictoriu, inculpatul a plecat să anunțe primarul și lucrătorii de poliție despre incidentul creat, dar a revenit la scurt timp spunând că nu a găsit pe nimeni.

La revenirea pe teren, inculpatul a cerut tatălui părții vătămate să plece și i-a solicitat victimei să vină la el, amenințând-o în timp ce purta un cuțit în mână că o va tăia.

Partea vătămată a sărit gardul în drum dar observând că inculpatul are un cuțit a revenit în grădina sa, a luat un par și s-a întors în același loc, cei doi deplasându-se unul spre celălalt. Inculpatul a aplicat o lovitură cu cuțitul părții vătămate pe care aceasta a încercat să o evite, tăindu-se la degetul mic, după care a fost lovită cu cuțitul în coapsa dreaptă și în momentul în care a încercat să fugă a fost ajunsă din urmă de inculpat și lovită din spate în zona toracelui.

Pentru a-și apăra fiul, M.N. s-a înarmat cu o furcă și în timp ce se pregătea să-l lovească pe inculpat a intervenit socrul inculpatului B.M. și l-a deposedat de acest obiect smulgându-i-l din mână.

Victima s-a mai deplasat pe o distanță de câteva sute de metri, după care a solicitat ajutor martorului G.G.

După ce i-au fost acordate îngrijiri medicale de personalul dispensarului din comună, inculpatul a fost transportat la Spitalul de Pneumoftiziologie Iași unde a fost internat până la data de 28 martie 2005.

Din certificatul medico-legal a rezultat că partea vătămată M.I. a prezentat o plagă tăiată penetrantă toracică cu hemotorax minim și contuzie pulmonară și plagă tăiată a coapsei drept, leziuni ce s-au produs prin lovire cu obiect înțepător, tăios (cuțit) și necesită pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale.

Prin raportul de expertiză medico-legală nr. 428/OR din 29 martie2005 s-a stabilit că leziunea toracică întrunește caracteristicile medico legale ale periculozității pentru viață.

În drept, faptele reținute și descrise mai sus realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.

Atât sub aspectul laturii obiective, cât și cu privire la vinovăția inculpatului existența faptei a fost dovedită cu ansamblul probelor testimoniale, înscrisurile, constatările medico-legale și cercetările la fața locului efectuate imediat după comiterea faptei.

Astfel, din depozițiile martorilor oculari M.D. și M.N., dar și a celor care au perceput în mod indirect incidentul dintre părți a rezultat, cu certitudine, că în ziua de 14 martie 2005, partea vătămată a fost victima unei agresiuni fizice exercitate de inculpat, determinată în mare măsură de neînțelegerile privitoare la delimitarea terenurilor deținute de familiile părților.

Cât privește circumstanțele reale în care s-a desfășurat incidentul, din relatările martorilor R.A., M.D., M.G. și M.N. s-a putut stabili, fără echivoc, că acțiunea de lovire a victimei cu cuțitul s-a consumat în drumul sătesc, împrejurare ce conferă un grad sporit de pericol social al faptei, apreciat ca atare și de legiuitor prin calificarea acesteia.

Inculpatul, deși legal citat, pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești nu s-a prezentat în instanță pentru a-și preciza poziția procesuală față de înscrisurile ce i se aduc prin actul de sesizare a instanței.

În cursul urmăririi penale, inculpatul nu a negat comiterea faptei, dar a învederat împrejurarea că a fost și el lovit de partea vătămată, susținere ce nu a putut fi dovedită decât cu certificatul medico-legal ce poate stabili doar leziunile produse și nicidecum autorul agresiunii.

Din analiza probelor administrate în cele două faze ale procesului penal nu a rezultat împrejurarea că partea vătămată ar fi lovit inițial inculpatul sau ar fi exercitat alt gen de agresiune ce ar fi putut determina o ripostă din partea inculpatului și ar putea fi apreciată ca o atitudine provocatorie. Deoarece vinovăția inculpatului a fost dovedită cu suficiență de ansamblul probelor administrate în cauză, prima instanță a dispus tragerea sa la răspundere penală, prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea.

La individualizarea pedepsei, instanța va avea în vedere gradul de pericol social concret al faptei comise, circumstanțele reale în care a fost săvârșită infracțiunea, respectiv într-un loc public, împrejurare ce califică fapta ca având un grad sporit de periculozitate, valoarea socială lezată ce vizează viața și integritatea fizică a persoanei, dar și circumstanțele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale, este tânăr și a manifestat o atitudine relativ sinceră pe parcursul procesului penal.

În considerarea conduitei anterioare comiterii faptei de către inculpat, tribunalul a apreciat că scopul pedepsei de reeducare a făptuitorului și de prevenție generală poate fi realizat și prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată sub minimul special prevăzut de lege, dar între limitele impuse de dispozițiile art. 76 lit. b) C. pen.

Cât privește pedeapsa accesorie, instanța a apreciat că natura faptei comise și circumstanțele personale ale inculpatului au condus la concluzia unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală și de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat prevăzute de dispozițiile art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Referitor la lit. c) a aceluiași articol, având în vedere circumstanțele concrete ale speței, dar și dispozițiile art. 20 din Constituție, precum și jurisprudența CEDO (cauza Sabău și Pârcălab contra României), instanța a apreciat că în cauză nu se justifică și interzicerea exercițiului acestor drepturi civile.

În baza art. 118 lit. b) C. pen., instanța a dispus confiscarea obiectului ce a servit la comiterea infracțiunii, respectiv a unui cuțit cu mâner din lemn și cu lungimea lamei de 11,5 cm.

Cât privește latura civilă, instanța a constatat că activitatea ilicită desfășurată de inculpat a produs părții vătămate și un prejudiciu material și moral, aceasta suportând pe lângă suferințele fizice inerente unei atare agresiuni și un disconfort de natură psihică ca urmare a imposibilității de a desfășura o activitate normală.

Raportat la probele testimoniale administrate în cauză care au dovedit incapacitatea de muncă a părții vătămate pe perioada recuperării fizice și care a determinat angajarea unor persoane pentru a lucra în locul său, instanța a apreciat că nivelul daunelor materiale ce se impun a fi acordate este mai mic decât cel solicitat, acțiunea civilă să fie admisă, în parte, doar în măsura dovedirii prejudiciului creat.

Cu privire la daunele morale solicitate, prima instanță a constatat că suma de 4000 lei ce a fost acordată reprezintă o reparație suficientă pentru prejudiciul moral creat părții vătămate, având în vedere și împrejurarea că cea mai mare satisfacție obținută de aceasta derivă din stabilirea vinovăției și tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru fapta comisă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen. inculpatul G.N. și partea civilă M.I., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea apelului, partea civilă M.I. a arătat că pedeapsa aplicată inculpatului G.N. este prea mică în raport cu fapta comisă și vătămarea adusă. De asemenea, partea civilă a arătat că daunele materiale și morale acordate de instanța de fond sunt prea mici în raport cu probele administrate în cauză cu privire la cheltuielile efectuate și trauma psihică suferită, solicitând acordarea acestora în cuantumul solicitat.

În motivarea apelului G.N. a solicitat reducerea pedepsei, întrucât a comis fapta în stare de provocare, circumstanță prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. și a arătat că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, solicitând aplicarea art. 81 C. pen.

Prin decizia penală nr. 110 de la 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 20268/99/2006 au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de partea civilă M.I. și inculpatul G.N. împotriva sentinței penale nr. 327 din 29 mai 2008 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o.

Au fost obligați apelanții să achite statului câte 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că examinând actele și lucrările cauzei a constatat că în mod corect și în concordanță cu materialul probator în cauză, instanța de fond a reținut că inculpatul G.N. a comis o infracțiune de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a), art. 76 lit. b) C. pen. împotriva părții vătămate M.I., cauzându-i prejudicii.

Situația de fapt reținută de instanța de fond este corectă și corespunde probelor administrate careu au fost judicios interpretate.

În ziua de 14 aprilie 2005 a reizbucnit un conflict între inculpat și familia părții vătămate de la o suprafață de teren. Dorind să înlocuiască gardul despărțitor vechi cu unul nou, inculpatul a fost oprit de familia M. care era nemulțumită, cerând să vină comisia locală de fond funciar să facă măsurătorile. Inculpatul G.N. a mers la primărie dar nu a găsit pe nimeni și revenind la locul respectiv i-a cerut victimei să vină la el, fiind înarmat cu un cuțit, victima a sărit gardul în drum, dar observând că inculpatul are cuțit a revenit în grădină și, a luat un par și s-a întors în drum, mergând spre inculpat. Inculpatul a lovit victima cu cuțitul la degetul mic, apoi în coapsa dreaptă și în zona toracelui, urmărind-o pe stradă. Leziunile produse de inculpat prin fapta sa au pus în primejdie viața părții vătămate și au necesitat pentru vindecare 35-40 zile îngrijiri medicale.

Coroborând probele administrate în cauză instanța de fond a ajuns la concluzia justă că faptele există, au fost comise de inculpat și s-a reținut corect vinovăția acestuia.

Individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului G.N. s-a făcut în mod corect de către instanța de fond care a ținut cont, atât de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social ridicat al faptei comise, modalitatea concretă a săvârșirii faptei, cât și de circumstanțele personale ale inculpatului care este infractor primar, a recunoscut săvârșirea faptei și a regretat-o.

Instanța de fond a reținut în favoarea inculpatului circumstanța atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. și i-a dat eficiență, neimpunându-se coborârea mai mult a pedepsei și nici reținerea circumstanței atenuante a scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., față de modul cum s-au derulat faptele, neputându-se reține o provocare a inculpatului de către partea vătămată.

Scopul educativ al pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen. nu poate fi atins în cazul inculpatului G.N. decât prin executarea acestui cuantum de pedeapsă în regim de detenție, în vederea prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni și formării unei atitudini corecte a acestuia față de ordinea de drept și față de normele de conviețuire socială.

În ce privește latura civilă a cauzei, instanța de fond a apreciat temeinic probele administrate și a stabilit corect cuantumul daunelor materiale, în măsura în care au fost dovedite, neputându-se acorda vătămatului o sumă mai mare, chiar dacă acesta a angajat mai mulți oameni să-i lucreze în gospodărie, prejudiciul fiind doar cel care suplinește munca unui om.

Daunele morale reținute de instanța de fond sunt echitabile, reprezentând o satisfacție bănească necesară și în acord cu suferința încercată de partea vătămată M.I., suma de 2 miliarde solicitată de acesta fiind exagerată, tinzând a duce la o îmbogățire.

Analizând hotărârea apelată din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., nu s-a constatat motive de nelegalitate sau netemeinicie.

Pentru aceste considerente, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de partea civilă M.I. și inculpatul G.N. împotriva sentinței penale nr. 327 de la 29 mai 2008 a Tribunalului Iași, pe care a menținut-o.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. au fost obligați apelanții la plata cheltuielilor judiciare către stat în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul G.N., criticând-o, arătând în scris împrejurările faptice, că partea vătămată și tatăl său aveau la momentul incidentului o furcă pe care au luat-o cu ei pentru a-l amenința că o bagă în el, așa cum au făcut în mai multe rânduri (fila 107 u.p.), proces-verbal de cercetare la fața locului „hârlețul și furca au fost fotografiate și predate proprietarilor, întrucât nu constituie corp delict”.

De fapt starea conflictuală cu aceștia era mai veche, l-au amenințat în mai multe rânduri, fapt ce a rezultat și din declarația martorului G.G. (fila 49) dată în fața instanței de fond „anterior acestui moment am avut o discuție cu M.N., tatăl părții vătămate care mi-a spus că o să bage furca în inculpat de nu o să se vadă.” Nu l-au lăsat să-și facă treaba, spunându-i că până la urmă o să moară de mâna lor. Cu toate acestea nu și-a pierdut rațiunea, a lăsat treaba și a plecat imediat la organele în drept să-i facă dreptate, a mers la Postul de Poliție unde nu era nimeni, apoi a mers la primar unde a găsit-o numai pe soția primarului, care i-a spus să meargă să-și facă treaba, pentru că nu fac măsurători în fiecare zi, dacă nu se înțeleg. S-a întors acasă și le-a spus celor doi că nu a găsit pe nimeni, ca el să-și facă treaba în curtea sa și să plece, dar degeaba.

Recurentul inculpat a mai menționat că partea vătămată împreună cu tatăl său continuau să-l înjure în toate felurile, să-l amenințe că în curând va muri de mâna lor, să-i amenințe familia, făcându-l de tot râsul. A încercat de mai multe ori să-și reia lucrul la gard, încercând să ignore umilințele, înjurăturile și amenințările aduse la adresa sa și a familiei sale, a părinților săi care locuiesc tot în același sat. S-a apucat să dea gaura cu sfredelul și atunci M.I. a venit pe lângă gardul din lemn ce trebuia mutat, în curtea sa și l-a lovit cu hârlețul după cap în timp ce făceam gaura. A căzut jos și l-a lovit cu picioarele, în timp ce I. îl lovea cu picioarele, tatăl lui dădea cu furca din grădina lui, prin gardul din plasa din sârma care făcut de el împreună ca delimitare a haturilor și striga să-i dea în cap, să-l omoare că le ia pământul. La data de 22 martie 2005 a formulat plângere penală prin care a reclamat săvârșirea de către partea vătămată a infracțiunilor prevăzute și pedepsite de art. 192 C. pen., violare de domiciliu, art. 193 C. pen., amenințare, art. 205 C. pen., insultă, art. 180 alin. (2) C. pen. lovire și alte violențe. La plângere a anexat copia certificatului medico-legal nr. 527 de la 16 martie 2005 de la IML Iași. În acel moment s-a simțit neputincios, avea act de vânzare-cumpărare pe teren, făcuse măsurătorile și nu putea să-și facă gardul și văzând că nu are nicio soluție, și-a pierdut controlul, pur și simplu crede că nu a mai judecat, a luat un cuțit și fiind stăpânit de o puternică tulburare nervoasă a comis fapta. Nu i-a venit să creadă ce a făcut, nu a avut niciodată treabă cu legea penală, cu Poliția, însă de această dată crede că i-au cedat nervii și nu a mai judecat, văzând că în continuare este înjurat și amenințat pe terenul cumpărat din munca sa, că nu poate să-și facă gardul la casă. Cei doi au venit special să-l amenințe și să-l provoace, întrucât locuința lor este mai la vale, terenul învecinat este liber, fără nicio construcție pe el. Dacă acești oameni nu veneau și nu îl provocau, viața sa era cu totul alta. Știa din trecut că în conflictele cu ei nimeni nu a avut câștig de cauză, ba chiar cel care i-a vândut terenul, fostul proprietar și el la rândul lui a primit tot felul de amenințări și jigniri.

Pentru toate aceste considerente, recurentul inculpat a solicitat a se da eficiență dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., în sensul a se aprecia că a comis fapta în stare de provocare, actul provocator constând în jignirile, amenințările și injuriile ce i-au fost adresate, infracțiunea provocată fiind o consecință a actului provocator, fiind săvârșită sub imperiul tulburării/emoției determinate de actul provocator. Infracțiunea s-a săvârșit în condițiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. „sub stăpânirea unei puternice tulburări/emoții determinate de o provocare din partea părții vătămate produsă printr-o atingere gravă a demnității persoanei.”

În cursul urmăririi penale a recunoscut fapta, s-a prezentat ori de câte ori a fost chemat, s-a prezentat și în cursul cercetării judecătorești, fapt consemnat în sentința penală nr. 319 din 11 mai 2006, fila 35, însă apoi a fost nevoit să plece în Italia la muncă, deoarece are 2 copii minori în întreținere și în plus nici bani să plătească onorariul avocatului nu au. Acesta este motivul pentru care nu s-a prezentat în fața instanței în cursul cercetării judecătorești, fiind informat de avocat că nu e neapărat necesară prezența sa, întrucât a recunoscut fapta și că va fi reprezentat în fața instanței de acesta, i s-a comunicat că domnul avocat a învederat instanței că este plecat în Italia, la muncă.

Totodată, recurentul inculpat a precizat că încadrarea juridică a faptei este art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. motivat de faptul că infracțiunea s-a săvârșit în „drumul public” pe drumul sătesc, pe o cărare. Încadrarea juridică este corectă, dar totuși legiuitorul a avut în vedere un cu totul alt aspect când a enumerat și acest element circumstanțial alături de altele de o mare gravitate, care conferă faptei un grad mai mare de pericol social. Este adevărat că drumul sătesc este drum public, dar instanța la individualizarea pedepsei va aprecia gradul de pericol social a faptei, împrejurare ce califică fapta, având un grad sporit de periculozitate.

Pe cale de consecință, recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului, reducerea cuantumului pedepsei, aprecierea asupra incidenței dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. și asupra împrejurărilor concrete în care s-a săvârșit fapta, cu scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea ei în regim de detenție și a se dispune aplicarea art. 81 C. pen. (suspendarea condiționată a executării pedepsei), având în vedere lipsa antecedentelor penale, recunoașterea faptei, s-a prezentat la organul de urmărire penală ori de câte ori a fost chemat, are doi copii minori în întreținere, muncește cinstit în Italia pentru a-și întreține familia. În subsidiar, dacă se va aprecia că se imune a se dispune aplicarea art. 861 C. pen. (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere).

La dosarul cauzei au fost depuse, după ce în prealabil au fost înregistrate prin Registratura Generală a instanței supreme sub nr. 35287 de la 26 noiembrie 2008, aflate la filele 19-20 dosarul Înaltei Curți, concluzii scrise formulate în scris de intimata parte civilă M.I., în care a solicitat respingerea recursului inculpatului, apreciind sentința penală dată în cauză ca fiind temeinică și legală, atât din perspectiva pedepsei aplicate, cât și din perspectiva acțiunii civile admise.

De asemenea, intimata parte civilă a mai menționată că prin infracțiunea pe care inculpatul a săvârșit-o i-a pus în pericol viața prin loviturile aplicate cu un cuțit în zona pieptului, în mâna dreaptă și în piciorul stâng. Respectivele lovituri au necesitat 40 de zile de îngrijiri medicale și după externarea sa din spital i s-a interzis efortul pe perioada unui an și totodată i s-a adus la cunoștință revenirea sa în mod periodic la control medical. Faptul că inculpatul recurent nu avea antecedente penale, nu poate constitui un motiv temeinic de recurs, așa cum se va observa, chiar însăși prin denumirea infracțiunii săvârșite de către G.N., respectiv tentativa de omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen., se poate înțelege pericolul social pe care aceasta îl reprezintă și totodată se observă clar atentarea asupra vieții sale. Mai mult inculpatul recurent prin atitudinea pe care a adoptat-o, sustragerea, atât de la faza de cercetare penală, cât și de la faza de cercetare judecătorească nu a făcut decât să recunoască vina care i se atribuia și de care se face vinovat în nume propriu și singular. Deși s-a sustras, atât de la faza de cercetare penală, cât și de la faza de cercetare judecătorească numitul G.N. a formulat recurs, pe care el îl consideră netemeinic, chiar dacă este formulat în termenul legal prevăzut de lege, recurs cu o motivație pe care el nu și-o însușește, cu care el nu este de acord și în atare situație, a solicitat respingerea acestuia.

La termenul de judecată de la 11 decembrie 2008, în recurs, Înalta Curte, apreciind ca întemeiată cererea de amânare formulată de recurentul inculpat pentru a i se da posibilitatea acestuia să-și angajeze apărător a amânat cauza la 29 ianuarie 2009, dispunând menținerea delegației apărătorului desemnat din oficiu, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, aflată la fila 37 dosarul Înaltei Curți.

La termenul de astăzi, au lipsit recurentul inculpat G.N., aflat în stare de libertate, reprezentat de apărător ales, avocat C.R. și intimatele părți civile M.I., reprezentat de apărător ales, avocat S.M.A. și Spitalul de Pneumoftiziologie Iași. S-a prezentat apărătorul desemnat din oficiu pentru apărarea recurentului inculpat, avocat C.D., care a învederat că împuternicirea sa avocațială încetează, prin prezentarea apărătorului ales, solicitând acordarea onorariului potrivit protocolului cu Ministerul Justiției, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Apărătorul recurentului inculpat a învederat că inculpatul este plecat în străinătate și a solicitat acordarea unui termen pentru depunerea probei cu înscrisuri în susținerea motivelor de recurs depuse la dosar, constând în avizul Comisiei Superioare de Medicină Legală.

Apărătorul intimatei părți civile a solicitat respingerea cererii de probațiune, întrucât au fost efectuate expertize în cauză.

Reprezentantul Ministerului Public, asupra cererii de probațiune formulată a arătat că nu se impune amânarea judecării cauzei, dat fiind că cererea este inadmisibilă, deoarece se face confuzie între înscris, ca mijloc de probă și actul medico-legal, ca mijloc material de probă.

Înalta Curte, deliberând a apreciat cauza în stare de judecată, în raport cu inadmisibilitatea probei solicitate și față de lipsa altor cereri prealabile, a acordat părților cuvântul în dezbateri, potrivit art. 38513 C. proc. pen.

Apărătorul recurentului inculpat a depus la dosarul cauzei motivele de recurs completatoare formulate în scris pe care le-a susținut oral, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2 și 17 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului declarat și casarea ambelor hotărâri atacate. În susținerea primului temei de casare a invocat nulitatea actului de sesizare a instanței, fiind încălcate dispozițiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen., în sensul că rechizitoriul întocmit după trimiterea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, nu a fost verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de procurorul ierarhic superior.

Cu referire la al doilea temei de casare, a solicitat schimbarea încadrării juridice în art. 182 teza finală C. pen., arătând că din actele dosarului a rezultat clar intenția inculpatului de a lovi pe partea vătămată, iar nu de a o ucide, fapt confirmat și de concluziile raportului medico-legal, care nu certifică punerea în primejdie a vieții victimei.

Referitor la temeiul de casare invocat în scris, prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. a arătat că nu îl mai susține.

Apărătorul intimatei părți civile a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că în raportul medico-legal din 29 martie 2005 s-a stabilit că leziunile produse au pus în primejdie viața victimei, că inculpatul a plecat în Spania, în cursul urmăririi penale, după ce a recunoscut săvârșirea faptei și că, deși legal citat, nu s-a prezentat la proces, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată.

Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere, ca nefondat a recursului declarat de inculpat, arătând cu privire la prima critică, că aspectele invocate au fost definitiv soluționate, nemaiputând fi invocate, în raport cu limitele stabilite de dispozițiile art. 300 C. proc. pen. Referitor la încadrarea juridică a învederat că împrejurarea punerii în pericol concret a vieții victimei este irelevantă pentru reținerea faptei, instanțele reținând corect că, în raport cu loviturile cu cuțitul, aplicate victimei în două zone vitale ale corpului, chiar dacă nu a urmărit producerea rezultatului letal, inculpatul a acceptat posibilitatea producerii acestuia.

În dezvoltarea motivelor de recurs completatoare formulate în scris, aflate la filele 48-54 din dosarul Înaltei Curți, depuse la dosar la termenul de astăzi și susținute oral, în sinteză, așa cum rezultă, atât din partea introductivă a prezentei decizii, cât și din considerentele mai sus arătate, apărătorul ales al recurentului inculpat a criticat decizia curții de apel și sentința instanței de fond, ca fiind nelegale și netemeinice sub mai multe motive astfel:

În primul rând se consideră a fi aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen. și anume că „instanța nu a fost sesizată legal”.

Astfel, la data de 14 martie 2006, Tribunalul Iași a fost sesizat prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași (întocmit în dosarul nr. 756/P/2005) cu presupusa săvârșire de către inculpat a infracțiunii de tentativă de omor calificat (varianta „în public”) prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.

Ulterior, prin sentința penală nr. 319 din 11 mai 2006 pronunțat în dosarul nr. 20268/P/2008, Tribunalul Iași, în temeiul dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen. a hotărât „restituirea parchetului de pe lângă Tribunalul Iași cauzei penale care îl privește pe inculpatul G.N. și care are ca obiect infracțiunea de „tentativă de omor” pentru completarea cercetărilor și refacerea actului de sesizare”, făcându-se referiri la considerentele hotărârii prin care s-a dispus restituirea cauzei.

S-a mai precizat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și-a însușit criticile aduse prin sentința de restituire și, în data de 23 noiembrie 2006 a sesizat din nou instanța de fond cu privire la săvârșirea de către inculpat a presupusei infracțiuni de „tentativă de omor calificat”, prin același rechizitoriu, dispunându-se neînceperea urmăririi penale față de numiții M.I. și M.N., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de „violare de domiciliu”, în forma sa agravată, ca urmare a plângerii formulate de inculpat. Se apreciază că sesizarea instanței a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legale.

Primul motiv referitor la nesesizarea legală a instanței vizează încălcarea dispozițiilor art. 264 alin. (3) C. proc. pen. Astfel, prin textul legal menționat, legiuitorul impune obligativitatea verificării rechizitoriului e către prim-procuror, sub aspectul legalității și temeiniciei. Or, în prezenta cauză rechizitoriul din data de 23 noiembrie 2006 nu întrunește rigorile legii, în ceea ce privește verificarea sub aspectul legalității și temeiniciei.

Inculpatul G.N. a fost trimis în judecată pentru presupusa săvârșire a infracțiunii de tentativă de omor calificat [lit. i), în public], infracțiune pentru care, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, de către procuror, în conformitate cu dispozițiile art. 209 alin. (3) C. proc. pen.

Până în acest punct, rigorile legii au fost respectate. Ulterior, însă, la întocmirea rechizitoriului și sesizarea instanței, reprezentanții parchetului au încălcat dispozițiile art. 264 alin. (3) C. proc. pen. Or, în speța de față, instanța a fost sesizată prin rechizitoriul din data de 23 noiembrie 2006, fără ca acesta să fie verificat de prim-procuror sub aspectul legalității și temeiniciei. Această verificare ce trebuie realizată de către prim-procuror nu este doar o condiție formală, ci reprezintă o verificare concretă a rechizitoriului întocmit, manifestându-se scriptic prin inserarea în conținutul rechizitoriului (de obicei, pe prima pagină) a mențiunii „verificat sub aspectul legalității și temeiniciei”. Prezentul rechizitoriu nu conține o astfel de mențiune, aspect din care a rezultată fără putință de tăgadă faptul că dispozițiile art. 264 alin. (3) au fost încălcate.

Se învederează instanței faptul că rechizitoriul a fost întocmit la data de 23 noiembrie 2006, ulterior datei de 7 noiembrie 2006, dată la care a intrată în vigoare O.U.G. nr. 60/2006, act normativ ce a modificat Codul de procedură penală, inclusiv art. 264 alin. (3), în sensul celor arătate.

Un al doilea motiv pentru care apărătorul recurentului inculpat apreciază că instanța nu a fost legal sesizată se referă la nepronunțarea de către organul de urmărire penală cu privire la toate infracțiunile cu privire la care inculpatul a formulat plângere penală împotriva numiților M.N. și M.I.

Astfel, în data de 22 martie 2005, inculpatul a formulat plângere penală împotriva părții vătămate M.I. și M.N. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de violare de domiciliu, lovire și alte violențe, amenințare și calomnie.

Prin rechizitoriul din data de 23 noiembrie 2006, instanța a dispus trimiterea în judecată a inculpatului și neînceperea urmăririi penale față de numiții M.I. și M.N., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de violare de domiciliu, art. 192 alin. (2) C. pen.

S-a arătat că inculpatul a formulat plângere și pentru infracțiunile de lovire și alte violențe, amenințare și calomnie, infracțiuni pentru care organele de urmărire penală nu au dat nicio soluție, în sensul soluționării sau înaintării acesteia spre soluționare organului competent. În luna martie a anului 2005, data formulării plângerii penale, competența de soluționare a infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a părții vătămate, printre care și infracțiunile prevăzute de art. 180, art. 193 și art. 205 C. pen., aparținea instanței de judecată. În conformitate cu dispozițiile art. 285 C. proc. pen., organul de urmărire penală investit, atât cu cercetarea infracțiunii de tentativă de omor, cât și cu cercetarea infracțiunilor menționate în plângerea penală, în mod legal, ar fi trebuit să dispună trimiterea plângerii la instanța de judecată și să menționeze acest aspect în dispozitivul rechizitoriului. Or, în rechizitoriu se face vorbire doar despre soluția de neîncepere dată pentru infracțiunea de violare de domiciliu, în forma ei agravantă. Mai mult, nicăieri în conținutul dosarului de urmărire penală nu se găsește vreo mențiune cu privire la „soarta” plângerii penale prealabile formulate de inculpat împotriva numiților M.N. și I.

În lumina aspectelor mai sus învederate, prin prisma motivului mai sus invocat, s-a solicitat admiterea recursului și pe cale de consecință, casarea hotărârilor pronunțate și a se constata nulitatea rechizitoriului.

În al doilea rând a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., solicitând, potrivit art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată și anume, din infracțiunea de tentativă de omor calificat prevăzută și pedepsită de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în infracțiunea de vătămare corporală gravă în forma sa agravată prevăzută și pedepsită de art. 182 alin. (2) teza finală C. pen.

Art. 182 alin. (2) teza finală C. pen. sancționează infracțiunea de vătămare corporală gravă în forma sa agravată și anume, situația în care fapta a pus în primejdie viața persoanei.

Prin expresia „punerea în primejdie a vieții victimei” se înțelege situația în care activitatea făptuitorului a creat posibilitatea reală și concretă ca victima să înceteze din viață. În ipoteza avută în vedere de legiuitor, făptuitorul nu urmărește moartea victimei și nici nu acceptă acest rezultat (în cazul în care ar urmări moartea victimei și ar accepta acest rezultat s-ar afla în fața unei infracțiuni de omor și nu de vătămare corporală gravă în forma sa agravată). Inculpatul nu acționează cu intenția de a omorî, ci cu aceea de a vătăma, punerea în primejdie survenind în mod obiectiv ca rezultat mai grav, în discordanță cu ceea ce s-a urmărit sau acceptat. El acționează numai în vederea vătămării corporale a victimei, dar în condiții susceptibile de a-i produce moartea. Dacă acest rezultat se produce, fapta constituie infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Apărătorul recurentului inculpat a mai menționat că prin urmare, diferența dintre infracțiunea de omor și cea de vătămare corporală gravă prin care s-a pus în primejdie viața victimei trebuie făcută la nivelul laturii subiective. În cazul infracțiunii de omor, făptuitorul acționează cu intenția de a ucide, iar în cazul vătămării grave prin care s-a pus în primejdie viața victimei, intenția făptuitorului este de a vătăma, rezultatul punerii în primejdie a vieții victimei nefiind urmărit și acceptat de acesta (în această situație latura subiectivă îmbrăcând forma praeterintenției ).

Aceasta este situația și în speța de față dedusă judecății. Inculpatul G.N. nu a acționat cu intenția de a ucide pe partea vătămată, ci cu intenția de a o vătăma, lovitura acestuia fiind consecința firească a instinctului de apărare.

Atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară poziția psihică a inculpatului trebuie stabilită în fiecare caz, în raport cu împrejurările concrete și îndeosebi în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (apt sau nu de a produce moartea), cu numărul și intensitatea loviturilor (una sau mai multe lovituri), cu regiunea corpului lovită (o zonă vitală sau nu), cu raporturile anterioare dintre victimă și agresor (bune sau rele).

În acest sens, situația de fapt s-a desprins foarte clar din materialul probator administrat în faza de urmărire penală și în fața instanței de fond, pe parcursul cercetării judecătorești. Între cei doi a izbucnit un conflict, spontan, conflict pe parcursul căruia, atât inculpatul, cât și partea vătămată și-au aplicat lovituri, inculpatul lovind pe partea vătămată cu un cuțit.

Referitor la celelalte elemente care diferențiază infracțiunea de tentativă de omor de infracțiunea de vătămare corporală gravă, apărătorul recurentului inculpat a făcut următoarele precizări. Leziunea a fost produsă ca urmare a unei singure lovituri, zona letală nu a fost una vitală

(respectiv zona abdominală), numărul mic de zile de îngrijiri medicale, relațiile dintre inculpat și partea vătămată anterior săvârșirii faptei au fost bune, cordiale, ca între vecini.

Privitor la zona lezată și la concluziile raportului de expertiză medico-legală, a făcut următoarele precizări.

În data de 28 martie 2005 IML a eliberat pe numele părții vătămate M.I., certificatul medico-legal nr. 613 ale cărui concluzii conțin următoarele aspecte: prezintă plagă tăiată penetrantă toracică cu hemotorax și contuzie pulmonară și plagă tăiată a coapsei drepte; leziunile s-au produs prin loviri cu obiect înțepător tăios (ascuțit) și pot data din 15 martie 2005; necesită 35-40 de zile de îngrijiri medicale dacă nu survin complicații.

Ulterior, pe data de 29 martie 2006, ca urmare a adresei emise de Poliția Județului Iași, IML a remis către IPJ, raportul de expertiză medico-legală nr. 428 vizând pe partea vătămată G.N., ale cărui concluzii sunt identice cu concluziile certificatului medico-legal mai sus amintit, conținând însă și următoarea concluzie „leziune toracică întrunește caracteristicile medico-legale ale periculozității pentru viață”.

Raportat la această concluzie, în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 și H.G. nr. 774/2000 a solicitat avizarea raportului de medicină legală întocmit în prezenta cauză de către Comisia de Avizare din cadrul IML Iași. Motivarea solicitării rezidă în contradictorialitatea concluziei prin care s-a stabilit că „leziunea toracică întrunește caracteristicile medico-legale a periculozității pentru viață.” Apărătorul recurentului inculpat a menționat că spune contradictorialitate din două motive: în primul rând, această concluzie determinantă pentru încadrarea juridică a faptei nu a fost inserată și în conținutul certificatului medico-legal (obligatoriu a cuprinde și acest element important) și în al doilea rând, formularea folosită „întrunește caracteristicile medico-legale” diferă mult, de expresia tipică utilizată în astfel de acte medico-legale „leziunea a pus în pericol viața victimei”.

De asemenea, în situația în care nu se va găsi utilă și concludentă cererea apărării, în temeiul dispozițiilor art. 15 din Regulamentul de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală a solicitat efectuarea unei expertize medico-legale traumatologice prin care să se stabilească în mod clar și neechivoc dacă lovitura toracică primită de partea vătămată M.I. a pus în primejdie viața acestuia.

Pe cale de consecință, s-a solicitat admiterea recursului și în rejudecare, încuviințarea probelor medico-legale mai sus expuse și în final schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă de omor calificat în vătămare corporală gravă teza finală, cu aplicarea dispozițiilor art. 861 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Examinând recursul declarat de recurentul inculpat G.N. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate așa cum au fost precizate oral de către apărător, ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 2 și 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

În conținutul art. 300 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, legiuitorul a prevăzut expres condițiile în care are loc verificarea sesizării instanței, respectiv a regularității actului de sesizare, astfel: „(1) Instanța este datoare să verifice din oficiu, la prima înfățișare, regularitatea actului de sesizare. (2) În cazul când se constată că sesizarea nu este făcută potrivit legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată și nici prin acordarea unui termen în acest scop, dosarul se restituie organului care a întocmit actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia.”

Din analiza cauzei rezultă că prin sentința penală nr. 140 din 26 februarie 2007 a Tribunalului Iași, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 20268/99/2006, în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen. a fost restituită cauza privind pe inculpatul G.N. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași pentru verificarea rechizitoriului sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului, dosar atașat în integralitate prezentei cauze.

În considerentele sentinței mai sus menționate, prima instanță a făcut referiri exprese la dispozițiile art. 264 alin. (3) teza I, alin. (4) C. proc. pen., la dispozițiile O.U.G. nr. 60/2006 care a intrat în vigoare la data de 10 septembrie 2006 prin raportare la rechizitoriul nr. 756/P/2005 din 23 noiembrie 2006.

De asemenea, în mod expres prima instanță a arătat „Cu prilejul verificării legalității și temeiniciei rechizitoriului nr. 756/P/2005 din data de 23 noiembrie 2006 prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași va stabili dacă rechizitoriul trebuia sau nu să cuprindă dispoziții referitoare la infracțiunile prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., art. 193 și art. 205 C. pen. cu care organul de urmărire penală a fost sesizat prin plângerea penală nr. 1950/P din 25 martie2005 formulată de G.N. împotriva numiților M.N. și M.I. Cu privire la aceste infracțiuni, tribunalul constată că nu se poate sesiza direct cu plângerea formulată de G.N., întrucât la data sesizării erau abrogate dispozițiile art. 279 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. ce permitea sesizarea directă a instanței de judecată cu plângere prealabilă în cazul infracțiunilor de lovire, amenințare și insultă.”

Împotriva acestei sentințe a fost declarat recurs de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, recurs înregistrat pe rolul Curții de Apel Iași, secția penală, sub nr. 20268/99/2006.

Prin decizia penală nr. 399 din 15 mai 2007 a Curții de Apel Iași, secția penală, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 140 din 26 februarie 2007 a Tribunalului Iași, pe care a casat-o integral și s-a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru continuarea judecății, cheltuielile judiciare rămânând în sarcina statului, dosar atașat prezentei cauze.

La termenul din 8 noiembrie 2007 în primă instanță, apărătorul inculpat a invocat excepția de neregularitate a actului de sesizare și a arătat că înțelege să invoce excepția de neregularitate a actului de sesizare al instanței, întrucât la fila 90 dosar de urmărire penală, există plângerea penală împotriva numitului M. cu privire la infracțiunile prevăzute și pedepsite de art. 180 alin. (2), art. 192, art. 193 și art. 205 C. pen. prin rechizitoriul din 23 noiembrie 2006 parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul M.I., cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 192 alin. (2) fără a se referi în nici un act de cercetare la celelalte infracțiuni pentru care au fost formulate plângerile. Consideră că situația de fapt anterioară sentinței penale nr. 319 de la 11 mai 2006 a Tribunalului Iași și deciziei nr. 617 de la 17 octombrie 2006 a Curții de Apel Iași s-a menținut, singurul act de cercetare efectuat fiind acel proces-verbal din 14 noiembrie 2006 în care se consemnează că s-au solicitat probe cu privire la infracțiunile de lovire, tulburare de posesie, insultă și calomnie, probe ce au fost refuzate. Prin aceasta consideră că nu s-a făcut nicio completare a cercetărilor penale și consideră că acest rechizitoriu este nul și ca atare să se facă aplicarea dispozițiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen. și restituirea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor și refacerea actului de sesizare, consemnându-se și poziția reprezentantului parchetului, iar instanța având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 15 noiembrie 2007, așa cum rezultă din încheierea de la data menționată, aflată la fila 27 dosarul tribunalului.

La data de 15 noiembrie 2007, Tribunalul Iași, secția penală, a respins excepția de neregularitate a actului de sesizare. În baza art. 300 C. proc. pen. a constatat că instanța este legal sesizată, a fixat termen de judecată pentru data de 6 decembrie 2007 cu citarea părților și a martorilor M.D., M.A. și M.N., așa cum rezultă din încheierea de ședință, aflată la fila 29 dosarul tribunalului.

În considerentele încheierii mai sus menționate, prima instanță a reținut în mod expres că „Față de actele și lucrările dosarului, instanța constată că excepția invocată de inculpat, prin apărător, este neîntemeiată, întrucât criticile formulate cu privire la actul de sesizare au făcut obiectul verificărilor de către instanța de control judiciar, care prin decizia penală nr. 399 din 15 mai 2007 a Curții de Apel Iași a stabilit că instanța de fond este legal sesizată prin rechizitoriu și a restituit cauza pentru continuarea judecății. În aceste condiții, excepția invocată nu mai poate fi supusă unei noi analize de către instanța de judecată, chiar și în situația dată în care inculpatul apreciază că aceasta a fost examinată doar cu privire la aspectele de formă ale actului de sesizare, nu și cu referire directă la infracțiunile prevăzute de dispozițiile art. 180 alin. (2) C. pen., art. 193 și art. 205 C. pen. În condițiile în care dispozițiile instanței de control judiciar sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, aceasta având obligația de a se conforma acestora.”

În raport cu cele mai sus menționate și față de dispozițiile legale invocate, Înalta Curte constată imposibilitatea examinării criticii referitoare la nelegala sesizare a instanței prin prisma dispozițiilor art. 300 cu referire la art. 264 alin. (3) C. proc. pen., deoarece în cauză a fost exercitat controlul judiciar, pe calea recursului declarat separat împotriva sentinței penale nr. 140 de la 26 februarie 2007 a Tribunalului Iași, secția penală, prin care s-a dispus, în baza art. 300 alin. (2) C. proc. pen., restituirea cauzei privind pe inculpatul G.N. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași pentru verificarea rechizitoriului sub aspectul legalității și temeinicie de prim-procurorul parchetului, fiind pronunțată decizia penală nr. 399 de la 15 mai 2007 a Curții de Apel Iași, secția penală, prin care a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași împotriva sentinței penale nr. 140 de la 26 februarie 2007 a Tribunalului Iași, pe care a casat-o integral și s-a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

Altfel spus, în cauză apărările formulate pentru inculpat au fost examinate de către o instanță de control judiciar, pe calea separată a recursului, ceea ce face inadmisibilă reanalizarea ei încă o dată în calea recursului exercitat împotriva deciziei instanței de apel, așa încât nu poate fi invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 2 C. proc. pen., în raport cu aspectele arătate.

De altfel, ulterior rămânerii definitive a deciziei mai sus arătate, a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 570 din 29 iulie 2008, decizia nr. XXVIII din 16 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, stabilindu-se că hotărârea instanței de fond prin care s-a dispus restituirea dosarului procurorului, în vederea refacerii actului de sesizare, în temeiul art. 300 alin. (2) C. proc. pen., este supusă căii ordinare de atac a recursului întru-un termen de 3 zile de la pronunțare pentru cei prezenți și de la comunicare pentru cei lipsă, potrivit art. 332 alin. (4) C. proc. pen.

Totodată, Înalta Curte nu poate avea în vedere nici cel de-al doilea motiv de recurs menționat de către recurentul inculpat, prin apărător, privind greșita încadrarea juridică a faptei, ceea ce ar impune schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată, inculpatul G.N. din art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. în art. 182 alin. (2) C. pen., deoarece în contextul cauzei, instanța de apel nu numai că și-a însușit argumentele primei instanțe, dar în baza propriului examen asupra materialului probator administrat a constatat că a fost dovedită vinovăția inculpatului în comiterea infracțiunii de tentativă la omor calificat pentru care a fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte consideră că s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului G.N., care în ziua de 14 martie 2005 i-a aplicat mai multe lovituri de cuțit părții civile M.I., ce se afla pe drumul sătesc din comuna Ipatele, județul Iași, producându-i leziuni toracice ce i-au pus viața în primejdie, necesitând 35-40 zile îngrijiri medicale și tratamente medicale ulterioare în unități specializate, care l-au făcut inapt pentru o perioadă nedeterminată pentru activități fizice obișnuite în agricultură, întrunește, atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen.

Astfel, din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, cât și a judecății, în primă instanță, respectiv declarațiile părții civile M.I. (filele 25-29 dosarul parchetului și fila 19 dosarul tribunalului), declarațiile martorilor M.I. (fila 33 dosarul parchetului), M.D. (filele 34-36 dosarul parchetului și fila 50 dosarul tribunalului), M.L. (fila 37 dosarul parchetului, S.E. (fila 38 dosarul parchetului), M.A. (fila 40 dosarul parchetului și fila 36 dosarul tribunalului), M.G. (fila 42 dosarul parchetului și fila 86 dosarul tribunalului), R.A. (fila 51 dosarul tribunalului), B.M. (fila 85 dosarul tribunalului), M.N. (fila 87 dosarul tribunalului), fotocopia certificatului medico-legal emis la 8 martie 2005 de Institutul de Medicină Legală Iași privind pe M.I., ce a concluzionat că „M.I. prezintă plagă tăiată toracică cu hemotorax minim și contuzie pulmonară și plagă tăiată a coapsei dr. Leziunile s-au produs prin loviri cu obiect înțepător tăios (cuțit) și pot data din 15 martie 2005. Necesită 35-40 zile îngrijiri medicale dacă nu survin complicații.”, (fila 46 dosarul parchetului ), raportul de expertiză medico-legală nr. 428/OF din 29 martie2005 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași în care s-a concluzionat că „1. M.I. prezintă o plagă tăiată penetrantă a hemitoracelui dr. cu hemotorax minim consecutiv și contuzie pulmonară și o plagă tăiată a coapsei dr. 2. Leziunile s-au produs prin lovire cu obiecte înțepător-tăioase (cuțit) și pot data din 14 martie2005. 3. Necesită 35-40 zile de îngrijiri medicale, cu incapacitate de muncă pe această perioadă. 4. Leziunea toracică întrunește caracteristicile medico-legale a periculozității pentru viață.”, din care a rezultat contribuția concretă a inculpatului G.N. la săvârșirea faptei, fiind dovedită vinovăția sa în comiterea infracțiunii de tentativă la omor calificat.

În declarația dată, în primă instanță, martorul M.D. a arătat că „Îmi mențin declarația dată anterior, deoarece conține adevărul. Știu că în urmă cu trei ani, 14 martie2005 am fost solicitat de inc. G.N. să îl ajut la montarea unor porți. Când am sosit la casa acestuia am aflat că G.N. era plecat la poliție iar de față, dar de cealaltă parte a gradului, în incinta curții lor, se aflau I.M. și M.N. La scurt timp a venit și G.N. Între părți nu a intervenit nicio ceartă doar că G.N. l-a chemat pe M.I. la dânsul. M.I. a sărit gardul în drumul sătesc, loc în care a fost lovit cu cuțitul în zona pieptului. Am văzut o singură lovitură. În conflict a intervenit și M.N. care s-a înarmat cu o furcă, a venit în drum și a încercat să îl lovească pe inculpat dar a fost oprit de socrul inculpatului care a prins de furcă și ia luat-o. De față la locul conflictului nu mai erau alte persoane decât cele enumerate. M.N. a intervenit în apărarea fiului său, după aceasta a fost lovit. Imediat după aplicarea loviturii eu m-am retras la domiciliul meu și nu cunosc nimic în legătură cu starea părții vătămate…”.

Martorul R.A. în declarația dată în primă instanță a menționat că „Îmi mențin declarația dată anterior care conține adevărul. În ziua de 14 martie 2005 mă aflam la fam. M.G. la treabă. De față era și M.A. când am auzit niște răcnete. Mă aflam la o distanță de 200-300 m și am văzut cum G.N. și cu B.M. loveau pe M.I. cu niște pari. Fiecare aveau câte un par în mână. Ulterior am auzit că M.I. a fost tăiat cu cuțitul, dar eu nu am văzut, știu doar că a fost luat cu salvarea. După ce G.N. a aflat că sunt martor în această cauză am avut numai neplăceri, mi-a lovit concubina, a venit cu parul la familia mea. Înainte de acest moment nu am avut dușmănie cu acesta. În drum nu am mai văzut alte persoane…Conflictul s-a desfășurat în drumul sătesc. După ce a fost lovit cu parul M.I. a căzut la pământ…”.

Martorul M.G. în declarația dată în primă instanță a precizat că „…Discuția cu partea vătămată nu a implicat și descrierea împrejurărilor în care a fost lovită dar aceasta mi-a spus că a fost lovită cu cuțitul de G.N. Nu am cerut explicații pentru că nu mă interesa. Incidentul a avut loc pe drumul sătesc, pe o cărare…”

Martorul M.N. în declarația dată în primă instanță a arătat că „Sunt tatăl părții vătămate. Îmi mențin declarațiile date la poliție care reflectă adevărul. În ziua de 14 martie2005 ne aflam pe un teren proprietatea noastră care era îngrădit cu gard pe latura dinspre drum și pe cea laterală și am văzut când inculpatul G.N. împreună cu B.M. lucrau la desfacerea gardului. Eu le-am cerut să înceteze această activitate și să chemăm comisia de fond funciar și primarul pentru a stabili hotarul dintre cele două proprietăți. G.N. a scos un cuțit, avea în mână și un par, iar la vederea acestor obiecte fiul meu M.N. a fugit, dar la o distanță de 40-50 m a fost ajuns și lovit o dată în zona toracelui după care în picior și în mână. Incidentul s-a consumat pe drumul sătesc în afara proprietăților noastre. A fost anunțată soția părții vătămate care a venit și a ridicat-o din zona gârlei. Partea vătămată avea o hemoragie puternică care nu putea fi oprită și dacă nu s-ar fi prezentat personalul medical de la salvare ar fi murit pe loc. partea vătămată nu a încercat să lovească inculpatul nici înainte și nici după aceea și nu avea nimic în mână. Eu am avut o furcă în mână dar nu am lovit cu ea. Eu i-am dat acest obiect martorului B.M. și am spus să chemăm lucrător de poliție pentru că nu am venit să ne omorâm acolo. G.N. m-a lovit și pe mine cu un par de după cap, am căzut și din acest motiv nu am putut să-l ajut pe fiul meu. Arăt că inițial a fost lovită partea vătămată și după aceea am fost lovit și eu. Furca pe care o aveam eu în mână a ajuns la sediul poliției pentru că a fost dată de martorul B.M.”

Înalta Curte, la rândul său, în baza propriei evaluări asupra mijloacelor de probă administrate în cauză și al căror conținut al unora din acestea a și fost prezentat mai sus, constată că materialitatea concretă a săvârșirii faptei, respectiv actele de executare comise au evidențiat atitudinea subiectivă a inculpatului de a produce rezultatul letal al victimei, atâta timp cât a folosit un instrument apt de a cauza moartea, respectiv un cuțit, într-o zonă vitală, respectiv aceea a toracelui, cu o intensitate relativ ridicată, lovire ce a produs leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 35-40 zile de îngrijire medicală, cu o incapacitate de muncă pe acea perioadă, leziunea toracică întrunind caracteristicile medico-legale a periculozității pentru viață, așa încât inculpatul, chiar dacă nu a urmărit, a acceptat producerea suprimării vieții victimei, chiar dacă fapta a rămas sub forma tentativei.

Astfel, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat nu este fondat, nefiind aplicabil cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.

Totodată, în contextul cauzei, Înalta Curte consideră că este inutilă și neconcludentă administrarea probei solicitată în scris în motivele de recurs depuse la dosar și anume efectuarea unei expertize medico-legale prin care să se stabilească în mod clar și neechivoc dacă lovitura toracică primită de partea vătămată M.I. a pus în primejdie viața acestuia, având în vedere că în cauză a fost efectuată o expertiză medico-legală, așa cum de altfel s-a și arătat, iar în raportul întocmit s-a concluzionat în mod expres că ”leziunea toracică întrunește caracteristicile medico-legale a periculozității pentru viață”, neexistând o altă expertiză ale cărei concluzii să fie contradictorii, situație care ar fi impus avizarea unuia din rapoartele întocmite de către Comisia Superioară Medico-Legală, în condițiile art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 aprobată prin Legea nr. 459 din 18 iulie 2001 și care în norma arătată statuează asupra competenței comisiei superioare medico-legale, în sensul că aceasta verifică și avizează, din punct de vedere științific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale și se pronunță asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale.

În raport cu cele mai sus menționate, Înalta Curte apreciază că decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele.

De asemenea, instanța de recurs, verificând hotărârea atacată nu a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat G.N. împotriva deciziei penale nr. 110 din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția penală.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, cuantumul mai sus menționat fiind stabilit, potrivit art. 6 cu referire la art. 5 din Protocolul privind stabilirea onorariilor avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență juridică în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență juridică și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență juridică privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat G.N. împotriva deciziei penale nr. 110 din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 29 ianuarie 2009.