Material liability for labor contract termination: cumulative conditions of fault and causality under Art. 136 Labor Code
Legislator summary
AI generated**Outcome:** The High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal filed by the state-owned entity, upholding the decision of the Court of Accounts, Sec. Bucharest, which maintained the lower court's dismissal of the entity's claim and its resulting refusal to order the material liability of the three identified employees. **Dispute & Facts:** The case concerned a challenge to a decision imposing material liability on three employees for a financial loss of approximately 22.3 million lei incurred by the employer due to the untimely termination of another employee's labor contract, which resulted in that employee's judicial reinstatement and back-pay. The employer argued the employees were culpable for acting late in issuing the termination decision, claiming the clock should have started at the board meeting, while the employees contended the process was initiated correctly upon official communication of the board's resolution. **Legal Basis:** The High Court ruled that the three cumulative conditions for material liability—prejudice, fault, and causal link—were not met, specifically finding no fault (culpa) because the 30-day deadline for termination commenced from the date the branch manager received the official notice of the board's decision, not from the earlier internal board meeting, and that bad faith was not proven, thereby absolving the accused employees of responsibility under the Labor Code provisions governing unjustified dismissal and material damages.
Legislator headnote
AI generatedMaterial liability for labor contract termination: cumulative conditions of fault and causality under Art. 136 Labor Code: S-a reținut în temeiul art. 136 alin. (1) C. muncii (ce prevede că în cazul anulării desfacerii contractului de muncă, unitatea este obligată să reîncadreze persoana căreia i s-a desfăcut contractul de muncă în mod nejustificat și să îi plătească drepturile salariale de la data desfacerii contractului de muncă, până la data reintegrării), că nu putea fi angajată răspunderea materială a contestatorilor, întrucât nu sunt întrunite cumulativ cele 3 condiții: prejudiciu, culpă și legătură de cauzalitate între cele două elemente.
Keywords
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 20 iulie 2001, la Curtea de Conturi a României, secția jurisdicțională București, R.A. A.P.P.S a solicitat casarea deciziei nr. 317 din 19 iunie 2001, pronunțată de secția jurisdicțională București a Curții de Conturi a României.
În motivarea recursului, s-a susținut că decizia atacată nu este clar motivată, că se referă la o persoană ce nu are legătură cu cauza și că este culpa directorului S.R.P. Sinaia, care a desfăcut tardiv contractul de muncă al domnului P.C.
A mai susținut că este culpabilă și numita C.C., pentru că și aceasta a semnat de luarea la cunoștință a notei nr. 2055 din 19 mai 1999 și avea atribuții conform fișei postului să întocmească decizii la solicitarea directorului coordonator.
Nota de mai sus, se susține prin recursul declarat, a fost semnată și de către contestatoarea M.B. care, deși susține că „la momentul emiterii respectivei decizii, nu deținea fișa postului”, totuși îi erau aplicabile prevederile Decretului nr. 143/1955, privitor la organizarea și funcționarea oficiilor juridice, „având obligația de diligență”, putând aduce în instanță, probe pentru respingerea tardivității emiterii deciziei de desfacere a contractului de muncă, lucru pe care nu l-a făcut.
Recurenta a mai susținut că în cadrul răspunderii materiale, distincția între formele și gradele vinovăției (intenția directă sau indirectă, imprudență sau neglijență, culpă ușoară, foarte ușoară sau gravă), nu are relevanță practică, salariatul răspunzând material, inclusiv atunci când culpa sa a fost foarte ușoară.
Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține că prin decizia nr. 317 din 19 iunie 2001, secția jurisdicțională a Curții de Conturi a respins recursul jurisdicțional declarat de R.A. A.P.P.S., împotriva sentinței nr. 12 din 20 februarie 2001, pronunțată de Colegiul jurisdicțional Prahova, în dosarul nr. 39/2000.
S-a reținut în temeiul art. 136 alin. (1) C. muncii (ce prevede că în cazul anulării desfacerii contractului de muncă, unitatea este obligată să reîncadreze persoana căreia i s-a desfăcut contractul de muncă în mod nejustificat și să îi plătească drepturile salariale de la data desfacerii contractului de muncă, până la data reintegrării), că nu putea fi angajată răspunderea materială a contestatorilor, întrucât nu sunt întrunite cumulativ cele 3 condiții: prejudiciu, culpă și legătură de cauzalitate între cele două elemente.
De precizat, că s-a invocat și alin. (3) al art. 136 C. muncii, ce prevede că persoana care cu rea credință a determinat aplicarea măsurii desfacerii contractului de muncă, va răspunde material, ceea ce în speță nu este dovedit.
S-a constat expres că nu se poate reține culpa contestatorilor, pe considerentul că aceștia au luat ca termen de la care începe să curgă termenul de 30 de zile de emitere a deciziei de desfacere a contractului de muncă, data de 27 mai 1999, când au luat cunoștință oficial de hotărârea Consiliului de Administrație al regiei.
Deși ședința Consiliului de Administrație al R.A. A.P.P.S., la care s-a discutat despre măsura desfacerii contractului de muncă, a avut loc la 12 mai 1999, desfacerea contractului de muncă în temeiul lit. e), i) și c) trebuia luată de conducătorul sucursalei din Sinaia, căruia trebuia să i se comunice hotărârea Consiliului de administrație.
Așa fiind, nu se poate reține, s-a precizat de secția jurisdicțională a Curții de Conturi, ca data de 12 mai 1999, când a avut loc ședința Consiliului de administrație, să fie socotită ca dată de la care începe să curgă termenul de desfacere a contractului de muncă.
Analizându-se recursul declarat, în raport cu hotărârea atacată și probele administrate în cauză, Curtea Supremă de Justiție reține că decizia nr. 317/2001, a secției jurisdicționale a Curții de Conturi, este legală și temeinică.
În mod corect s-a socotit ca dată de la care curge termenul de desfacere a contractului de muncă, data de la care s-a comunicat hotărârea Consiliului de administrație, conducătorului sucursalei din Sinaia, fiind artificială și nerealistă, data de 12 mai 1999, când a avut loc ședința sus-citată.
Pe de altă parte, nu este dovedită reaua-credință a contestatorilor, atunci când au pus în aplicare, măsura desfacerii contractului de muncă al numitului P.C.
În mod corect, constatându-se lipsa vinovăției contestatorilor B.R., C.C. și M.B., în producerea prejudiciului de 22.343.750 lei (despăgubiri acordate lui P.C., ca urmare a reîncadrării în muncă), s-au admis contestațiile acestora și au fost anulate deciziile de imputare nr. 225 din 5 iunie 2000, nr. 4 din 16 iunie 2000 și nr. 5 din 14 iunie 2000 (de către Colegiul jurisdicțional Prahova - Curtea de Conturi prin sentința nr. 12 din 20 februarie 2001), sentința menținută prin decizia atacată cu recurs în cauza de față (decizia nr. 317 din 19 iunie 2001, a secției jurisdicționale București – Curtea de Conturi a României).
Urmează, deci, a se constata că recursul declarat este neîntemeiat și ca urmare, va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de R.A. A.P.P.S. București, împotriva deciziei nr. 317 din 19 iunie 2001, a Curții de Conturi a României, secția jurisdicțională, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2003.