Validity of union representation in local employment agency consultative councils based on prior consensus convention rather than subsequent partial agreement

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 11 iunie 2002, reclamanta Confederația Sindicală Națională M. a chemat în judecată Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, solicitând anularea deciziei nr. 281/2002.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată că la data de 15 mai 2002 a avut loc ședința Consiliului de Administrație, în care s-a pus în discuție constituirea Consiliilor Consultative la nivelul Agențiilor Județene pentru Ocuparea Forței de Muncă. Întrucât reprezentanții autorităților publice locale și ai asociațiilor patronale fuseseră desemnați, urma să se facă nominalizarea reprezentanților organizațiilor sindicale. Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (11) din O.U.G. nr. 294/2000, care a modificat Legea nr. 145/1998, organizațiile sindicale reprezentative la nivel național au stabilit prin consens, reprezentativitatea la nivel teritorial a organizațiilor sindicale, numărul de locuri ce le revine acestora în Consiliile Consultative, în fiecare județ și în municipiul București. Pentru desemnarea reprezentanților organizațiilor sindicale, era necesar consensul tuturor celor 5 confederații sindicale.

La data de 14 august 2000, reclamanta și-a precizat și completat acțiunea, arătând că, în ce privește condiția realizării consensului cerut de lege, pârâta susține că a avut în vedere Convenția din 11 ianuarie 2000, deși în realitate a ținut seama de Acordul din 1 martie 2002, nesemnat de reclamantă.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 811 din 12 septembrie 2002, a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea actului administrativ atacat, reținând că acesta a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (11) din O.U.G. nr. 294/2000.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, susținând, în esență, că instanța de fond în mod greșit a apreciat că la baza deciziei contestate nu putea sta Convenția semnată de cele 5 confederații sindicale, ci Acordul nr. 2059 din 1 martie 2002, încheiat între cele 4 confederații sindicale, mai puțin reclamanta, cu încălcarea dispozițiilor art. 18 alin. (11) din Legea nr. 145/1998, cu modificările și completările ulterioare.

Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin Legea nr. 145/1998 s-a înființat un organism nou, Agenția Națională pentru Ocupare și Formare Profesioanlă, în agenții la nivel județean și al municipiuoui București.

Potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (1) al legii, „pentru rezolvarea problemelor legate de activitatea Agențiilor pentru ocupare și formare profesională județene și a municipiului București, directorii executori sunt sprijiniți de un consiliu consultativ format din 15 membri, reprezentând autoritățile publice locale, organizațiile sindicale și patronale, numiți după cum urmează:

- 5 membri, de către prefect, reprezentând autoritățile publice locale;

- 5 membri, prin consens, de către organizațiile sindicale reprezentative la nivel județean și al municipiului București;

- 4 membri, prin consens, de către organizațiile patronale reprezentative la nivel județean și al municipiului București și unul, de către Camerele de comerț și industrie teritoriale”.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că legiuitorul a avut în vedere stabilirea prin consens, a reprezentativității la nivel teritorial, a organizațiilor sindicale și în funcție de aceasta, numărul de locuri ce le revin acestora în Consiliile Consultative.

Aceste aspecte au format obiectul Convenției din 11 ianuarie 2000, semnat de către toate cele cinci confederații sindicale (M., B.N.S., C.N.S. F., C.S.D.R. și C.A.).

În art. 3 al Convenției se precizează acordul pentru ca desemnarea reprezentanților confederațiilor sindicale în Consiliul Consultativ, să se facă în funcție de ponderea fiecărei confederații în județul respectiv.

Potrivit prevederilor art. 4, reprezentativitatea acceptată pentru a obține un loc în Consiliul Consultativ, este de 15% din totalul membrilor de sindicat afiliați în județ, la cele 5 confederații sindicale.

Cele două articole ale Convenției fac dovada deplină a realizării consensului cerut de dispozițiile Legii nr. 145/1998.

Atâta timp cât convenția nu a fost denunțată de nici una dintre părți, dispozițiile acesteia sunt și rămân valabile.

În ceea ce privește invocarea de către reclamanta-intimată a Acordului nr. 2059 din 1 martie 2002, este lipsită de relevanță pe cauză, întrucât în acea ședință nu s-a votat stabilirea componenței Consiliilor Consultative.

De altfel, reclamantei-intimate nu i se putea repartiza un număr mai mare de locuri, întrucât este confederația cu cea mai scăzută reprezentativitate la nivel teritorial, dintre cele 5 confederații sindicale, așa cum rezultă din analiza statistică efectuată.

Până în prezent, reclamanta-intimată nu a dovedit că în structurile sale teritoriale a intervenit vreo modificare, care s-o îndreptățească să primească un număr mai mare de locuri în Consiliile Consultative.

Acordul menționat de reclamanta-intimată respectă toate prevederile Convenției pe care aceasta a semnat-o, nu o prejudiciază în nici un fel, acordându-i 7 locuri în județele în care a avut reprezentativitatea de 15% acceptată, pentru a obține un loc în Consiliul Consultativ, plus încă 4 locuri rezultate în urma redistribuirii, potrivit anexei la acordul menționat.

La data de 15 mai 2002 a avut loc ședința Consiliului de Administrație al Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, în care s-a votat desemnarea membrilor confederațiilor sindicale reprezentative la nivel național.

Pe baza acestui vot a fost emisă Hotărârea nr. 16 din 15 mai 2002, care a constituit temeiul emiterii deciziei nr. 281 din 15 mai 2002, atacată de reclamantă.

Având în vedere cele mai sus arătate, se constată că decizia contestată nu se întemeiază pe actul încheiat între cele 4 confederații sindicale, așa cum greșit a reținut instanța de fond, ci pe prevederile Legii nr. 145/1998, privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Hotărârea instanței de fond fiind nelegală, se va admite recursul declarat de pârâtă, se va casa sentința atacată și potrivit dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, se va modifica sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, împotriva sentinței civile nr. 811 din 12 septembrie 2002, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta Confederația Sindicală Națională M.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2003.