Supervisory court rejects public employer's appeal, upholding obligation to pay suspended public service vacation allowances for 2003–2005 adjusted for inflation

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul M.R.A. a chemat în judecată pârâta A.N.O.F.M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2003-2005, actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective, precum și, la daunele interese aferente, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.

în motivarea cererii, reclamantul a arătat că pentru perioada solicitată a avut statutul de funcționar public în cadrul A.N.O.F.M., statut ce îi conferă dreptul la sumele reprezentând primele de concediu prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999 care reglementează statutul funcționarilor publici, iar suspendarea aplicării beneficiului acestui drept reprezintă o restrângere nelegală.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1552 din 6 iunie 2007 a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, dispunând obligarea pârâtei să plătească reclamantului prima egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu pentru anii 2003-2005, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

Totodată a dispus și respingerea capătului de cerere privind plata daunelor interese.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că drepturile la prima de concediu aferente anilor 2003-2005, în anul 2006, nu mai sunt suspendate, și prin faptul că au devenit active pot fi solicitate de beneficiarii acestora.

Cât privește solicitarea daunelor interese s-a reținut că pe de o parte aceasta este nedovedită iar pe de altă parte, autoritatea publică prin suspendare a avut o justificare legală în neacordarea acestor drepturi.

Împotriva acestei hotărâri, considerată netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M.

Recurenta a susținut în esență că A.N.O.F.M. în calitate de subiect de drept învestit cu atribuții de autoritate publică avea obligația de a respecta dispozițiile tuturor actelor normative, inclusiv reglementările care au avut ca efect prorogarea aplicării dispozițiilor referitoare la prima de vacanță, instituite prin intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999, pentru toți funcționarii publici, care nu dețin conform legii statute speciale.

A mai susținut că prin admiterea cererii reclamantului s-ar da naștere la discriminări între funcționarii publici a căror statut este reglementat exclusiv de Legea nr. 188/1999, republicată, contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Recursul este nefondat.

În fapt, în perioada pentru care reclamantul solicită drepturile bănești reprezentând prima de concediu, respectiv 1 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2005, acesta a exercitat funcții publice în baza Legii nr. 188/1999 și, potrivit acestui act normativ avea dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu conform art. 33 alin. (1) devenit ulterior art. 34 alin. (1) și actual art. 35 alin. (1).

Este de necontestat însă că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 -2006.

Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 și 2005.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Cât privește solicitarea de către reclamant a daunelor interese, corect au fost respinse de către instanță reținându-se că acestea nu au fost dovedite pe de o parte, iar pe de alta, că plata drepturilor bănești fiind actualizată cu indicele de inflație constituie o reparație suficientă și echitabilă a reclamantului.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 1552 din 6 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie 2007.